Am găsit 495 poezii cu această etichetă.
câte primăveri
făcute să speri
ți-au pus în păr
flori de neadevăr
câte brațe
făcute să agațe
ai evitat
căutând un bărbat
câte șoapte
ți-au făcut noapte
ziua toată
ca să te-abată
câte trotuare
călcate în picioare
ca s-ajungi la mine
în fine
6 comentarii
mai ții minte când am oprit pământul
ca să ne putem urca și noi?
eram atât de tineri
încât priveam bătrânețea cu milă,
ca pe o altă persoană;
atât de sinceri
că dacă ceasurile ar fi arătat adevărul,
am fi locuit în greenwich, în centru;
atât de frumoși,
încât în ziua aceea n-a bătut vântul
doar ca să ne putem oglindi mai bine chipurile în mare;
atât de naivi
încât chiar am crezut că pământul se va opri;
și atât de îndrăgostiți
încât pământul chiar s-a oprit, un pic.
când tu te afli la capătul alor mele cuvinte/ iți spun o rugăciune, nu o rugăminte//
pentru fiecare om care râde,
există unul care plânge
pentru fiecare cerc de libertate,
există altul care strânge
pentru fiecare clipă de fericire,
vine una de tristețe
amarul care curge când greșim
stă în balanță cu dulcele teribilism de june-prim
lumina are umbra, yinul – yang
iu-huuuu pășește-ncet, ca să nu dea de zbang,
la polul opus de polul sud e polul nord
și încă mai departe e un cerșetor de-un lord
fiecărui vis din copilărie
îi corespunde o nostalgie
fiecărui zbor – o cădere
oricărei certitudini, o părere
cât se minte, atât se spune adevărul
cât ești de frumoasă când îți strângi părul
cineva trebuie să aibă grijă
ca pe rafturile iubirii să nu existe produse expirate.
teiubescul ar trebui să aibă garanție
pe viață – dar ăsta e un teiubesc temeinic,
de țară, tradițional.
nu prea se mai fabrică azi.
din cauză că pun în el tot felul de chestii neconforme,
un teiubesc a ajuns să dureze azi între un minut
și câteva săptămâni. apoi, trebuie înlocuit cu unul nou.
un gest de tandrețe (o mână în păr, de exemplu)
ar trebui să se consume doar pe moment, proaspăt.
săruturile ar trebui să aibă o garanție
ceva mai lungă dar din cauza factorilor externi (poluarea)
și interni (stresul), termenele de valabilitate
au devenit vagi – dacă citiți eticheta unui sărut
scrie valabil până la următorul.
un buchet de flori oferit iubitei
durează la fel de mult ca acum o sută de ani.
doar că acum florile durează mai puțin.
o îmbrățișare executată corect,
din ingrediente de calitate poate dura
până la o noapte întreagă – circa 8-10 ore.
dar unde mai găsești azi așa ceva?
când mă rănesc, din corpul meu
începe să curgă albastru.
umplu pachete întregi de șervețele
cu albastru, ca o călimară spartă de un elev neatent.
câteodată, nici nu e nevoie
să mă rănesc – mă bușește albastrul pe nas,
împroșcând asfaltul, pereții, concretul.
oricât de mult mi-aș prăji corpul la soare,
tot irizații albastre are
oricât aș încerca să nu mă confund cu cerul
norii coboară și-mi umplu cu tristețe parterul.
doctorul m-a sfătuit
să stau departe de al zilei de mâine cuțit,
să torn din punga de prezent
cât de mult detergent
e nevoie să scot petele de albastru.
iubită-mea, în schimb insistă
(o fi citit într-o revistă)
să mă hrănească cu roz aprins,
(deși ușor nu-s de convins)
în serile cu pace din alcov
până voi fi bolnav de mov.
sssst! trebuie să tac
nu mai pot spune niciun cuvânt
toate mi s-au întors
ca niște mici bumerange
și s-au înfipt în piept
lasă-mă să nevorbesc
să te iubesc nespus.
fiecare te iubesc pe care îl plantez azi
sub parchetul relației noastre
mâine se va transforma
într-o mină antipersonal
care îți va mângâia tălpile cu o explozie
te rog, iubește-mă fără cuvinte.
dacă mă pui să le scot din mine
vor pleca undeva, departe,
într-o siberie a cuvintelor
și n-am să le mai știu niciodată
nu există foc obținut altfel decât prin frecare/ cel al inimii – între două corpuri încălzite de soare//
unde piatră nu e, certitudine nu e
unde lacrimă nu e, viață nu e
unde cădere nu e, zbor nu e
unde trădare nu e, iubire nu e
anunță-mă dacă se schimbă ceva/ în inima mea, în inima ta//
ce-o fi fost înainte,
chiar de cuvinte,
iubirea sau suferința?
asta nu poate ști nici știința.
nici religia nu ne lămureste
căci a iubi e dumnezeește
iar suferința ne apropie de divin
chin după chin după chin
primul oh! fost-a oare de plăcere
sau dintr-o insuportabilă durere?
oh! îmi vine să arunc cu banul pe care e încrustat
pe-o parte zâmbet, pe cealaltă chip încruntat
nu știu. dar dacă mă gândesc ce-a fost la început
în lumea noastră, iubito, când noi s-a născut,
știu sigur, dincolo de religie sau de știință
că a fost un big bang de iubire iar nu de suferință
îmi amintesc de vremea când eram liber.
plecam în călătorii niciodată prea lungi
în jurul meu, tânjeam câteodată
după o duminică a sufletului
când pur și simplu să nu fac nimic
ce vremuri. chiar dacă nu-mi găseam locul,
și-mi tot venea să ies din piept,
eram liber.
acum nu mai sînt liber.
mi-a luat o vreme să mă obișnuiesc
cu cele patru picioare
(niciunul nu mă doare)
patru mâini
(pot să cumpăr patru pâini)
patru ochi căprui
(frumoși foc oricum îi pui)
patruzeci de unghii, normal
(care trebuie ingrijite saptamanal)
și patru timpane
(sătule de claxoane)
în care locuiesc acum.
m-am obișnuit și cu perechea mea,
celălalt suflet,
care începe cum mă termin eu
și îi e ușor când mie mi-e greu
e frumos, cred că mi-am găsit locul,
in puzzle-ul ăsta numit viață.
trebuie să recunosc, frumusețea ta e o trecătoare -/ o salut zilnic prin casă, prin parcuri, pe trotuare//
copacii se molipsesc de rutină pe capete,
aceeași nevoie a oamenilor de a merge
cu ochii deschiși,
mugurii continuă sa-și dea inocența
pe mirajul de a fi frunză,
a mai murit un gând,
soarele îmbolnăvește de-a valma tufe,
păsări,oameni, de umbră,
explozii în lanț ale florilor de cais
au fost semnalate la numarul 16 bis.
noi ne iubim și azi.
asfințitul îți pune pe chip un zâmbet
pe care nici nu știam că îl ai în recuzită,
păsările aplaudă văzduhul cu aripile
vânticelul șuieră și fluieră,
toată natura în picioare e deja ridicată
dar nu vei ști asta decât dacă lași dracului telefonul odată
afara e noapte,
greierii cântă în deschiderea Liniștii,
toate stelele sînt pe cer,
azi se joacă Liniștea Nopții cu casa închisă,
dar tu n-ai să auzi cum greierii liniștea-ngână
decât dacă lași dracului telefonul ăla din mână
dimineața îți prezintă toată trupa care a făcut-o să fie
perfectă – raza de soare, cafeaua cu lapte,
mirosul de iarbă verde, izul de pin, vrăbiuțele gureșe,
toate s-au jucat pe ele însele în această superproducție,
dar tu n-ai să le vezi, reverențele lor sînt deșarte
pentru că nu lași dracului telefonul ăla deoparte
când vii acasă, să iei te rog un șervețel/ sau, și mai bine – un umăr de plâns pe el//
iubirea e frânghia pe care ne întindem rufele
pe care le spălăm în familie.
de fiecare dată când ne certăm,
e ca și cum facem un nod frânghiei.
și azi un nod, mâine un nod
până când frânghia devine atât de scurtă
încât rufele noastre nu mai au loc.
și nu mai avem ce răspuns să purtăm
la întrebarea vă mai iubiți?
fericirea e capacitatea unei secunde
de a dura mai puțin de o secundă
și puterea unei lacrimi să inunde
o realitate oricât de imundă
fericirea e locul în care,
călărind câte-un gand
printr-o fericită întâmplare
ajungem când și când
fericirea e un om de zăpadă,
un mic și-amar sâmbure de adevăr
pur și simplu multă spumă în cadă
sau vântul care te-mpletește la păr
o să mă opresc însa aici
pentru că fericirea poate fi
orice, inclusiv o bere cu mici.
trebuie doar să știm a iubi
iu_ito m-am g__dit la un _uvâ_t,
un_l ca_e să ți se __trive_as_ă
per__ct, să des_rie ex_ct ce înse_ni
tu p__tru mi_e.
l-am gasit: f__r
a_oi am g__it altul: v____c
ap_i alt_l: t_t_l
dar, de fa_t nu ex__tă u_ul care sa te poat_ descr__,
p_ntr_ ca tu e_ti dinc__o de cuv_n_e
abonatul nu poate fi contactat/ momentan, cu iubirea e puțin ocupat//
