Am găsit 78 poezii cu această etichetă.
una care bate
și una care bate mai tare
una e la mijlocul firii
iar alta, deasupra firii
una e ușoara, una e
grea
una e ca un animal de companie,
cealaltă e ca unul de pradă
una mă mangaie,
una mă suduie
una îmi dă, alta îmi cere
una pompează în creier, una în fiere
una e inimă de om.
2 comentarii
hai, scularea.
pune grijile pe marginea canapelei
și hai să te odihnești.
hai, te rog, nu nedormi. lasa urgențele
să se dizolve în mâine. hai, pune genele
să se îmbrățișeze de parcă acum s-au vazut
după zece ani la surprize, surprize. bipbipbipbipbipbip.
trezește-te. îți sună ceasul biologic care-ți spune
să te culci. închide computerul ca pe un subiect
de discuție de care ți-e jenă. cască. clipește des.
fii dur cu nesomnul. aaaașa. culcă-te, viseaza
și află cu adevărat cine ești.
ați pus într-un sac de piele
lucruri multe, lucruri grele,
toate fricile și gândul
că l-o ajuta cuvântul
i-ați făcut găuri să vadă
cum în brațe n-o să-i cadă
nicio pasăre măiastră
daca n-o s-o urmărească
ați pus carne pe sub piele
ca s-opreasca cele rele
și oase-ați pus în sac, să fie
de ros pentru veșnicie
apoi l-ați cusut la gură
și i-ați dat o-nvățătură:
tot ce va vrea el să spună
să vorbească doar prin mână
ce vă doare? m-a întrebat doctorul
aici și aici i-am spus
arătându-i două foste iubiri.
a început să mă palpeze.
au! au!
vedeți că mă apăsați prea tare pe copilarie
stați liniștit, încerc doar să aflu cât
se va întinde incizia.
incizia? da, incizia.
aici? simțiți ceva?
nimic. ce e acolo? ziua de ieri.
aici? aaa acolo simt un gâdilat plăcut
și îmi vine să râd. ce ați atins?
relația dumneavoastră actuală.
o să vă rog să vă gandiți intens
la iubita dumneavoastră și să respirați normal.
văd ca nu puteți. e foarte bine.
apoi a început să scrie într-un catastif.
în două săptămâni eram operat pe suflet deschis.
Mi-a extirpat o bucată zdravană,
cam cât un meteorit. Acum,
când bate vântul, simt cum îmi trece prin suflet
și mă ia cu fiori.
am în interiorul creierului meu o rotiță
care s-a uzat. de fapt e o subrotiță
din angrenajul uitării. cea care face că
uitarea să nu poată fi reflexivă.
pe scurt am început să uit să uit.
în mod normal, prin intermediul angrenajului uitării
mintea aruncă tot ce e nefolositor
la marele coș de gunoi al subconștientului.
ei, la mine s-a ciobit subrotița aia sau i-o fi sărit axul
că am ajuns să nu mai pot arunca la coș
ce e de aruncat la coș. Am ajuns să țin minte
numărul de la mașina unuia pe care l-am depășit
când veneam vara trecută de la mare. desenul tartrului
pe dinții unui necunoscut. elasticul chilotului
unui instalator care lucra sub o chiuvetă.
noroc că reziduurile astea informaționale nu miros
că aș fi deja intoxicat cerebral.
nu știu ce să fac. momentan, le-am cerut gândurilor
din creierul meu să lase puțin treaba pe care o au ele
și să facă puțin voluntariat la curățenie.
sper să nu le apuce excesul de zel și să-mi arunce
din cap toate alea la care țin eu –
mirosul fiică-mii, atingerile iubită-mii…
am în fața ochilor un măr
mai copt ca orice adevăr
e un soi bun, e măr domnesc
mi-e poftă numai de-l privesc
din verde-n roșu și-napoi în verde
privirea nu se-oprește să-l dezmierde
deja îl înțeleg mai bine pe adam
și-aproape o absolv de vină pe madam
simt cum mustesc vitaminele în el
gura îmi salivează cu exces de zel
dar, când să mușc, ce văd? o pată
maro, cam cât un sfârc de fată
mi-e gata pofta și de măr și de vitamine
privesc scârbit spre bolul plin de mandarine
și strâng din dinți dezamăgit de pomul lăudat
care mi-a pus în brațe-un măr bun de-aruncat
și-mi zic:
vezi? dacă-ți fabrici așteptări perfecte
vei fi dezamăgit, căci toți avem defecte
liniștea am moștenit-o de la tata,
zâmbetul de la maică-mea.
și pentru ca am stat cu ea
cu nouă luni mai mult
zâmbesc mai des decât sînt linștit.
am brațele unei păsări din trecutul
îndepărtat al familiei, așa că
sînt făcut mai degrabă să zbor
decât să pun mâna să fac ceva serios
pe lumea asta
am vanitatea unei statui,
ochii căprui
și-un spate foarte drept
că îmi atârnă puține greutăți de piept;
în loc de păr, am pe corp mii de antene
care captează emoție, împingând-o prin vene
și nicio oglindă prin casă
care să-mi reflecte latura anxioasă
cu cât ești mai departe
cu atât sînt mai multe între noi
mă aflu acum la două străzi, șase minute
și zeci de amintiri de tine
și îmi tot vine
s-o iau în direcția opusă ție.
ca să fie
mai multe între noi.
mai multe toamne și ploi
mai multe oftaturi de plăcere
mai multe dileme înecate în bere
mai multe continente pe cerceaf
și mai mulți stâlpi de telegraf.
apoi m-aș întoarce la tine
te-aș îmbrățișa
și între noi n-ar mai fi nimic.
în fața fiecărei drame ne facem arici
ca să ne protejăm interioarele
și ne rostogolim
ne rostogolim
ne rostogolim la vale prin viață
până când ajungem jos un bulgăre de frunze.
ne scoatem boticul, amușinăm un pic –
miroase a toamnă.
ne scuturăm apoi și mergem mai departe
cu țepii pregătiți de o nouă dramă,
de o nouă toamnă.
am zis că să mă așez și io
un pic, să scap de tinerețea asta
care nu mă lasă să stau în casă
și că m-apuc să scriu.
așa am zis. acum douăzeci de ani, așa am zis.
și uite unde-am ajuns. am aproape o vârstă
și n-am scris mai nimic.
alții, vorba aia, se apucau să moară
la anii ăștia la care io mai-mai că m-apuc de scris.
în fine, nu mă plâng, afară plouă,
ploaia spală geamurile,
geamurile îmi arată totul mai clar;
știu ce vreau să scriu;
adică dacă aș putea să mă uit pe geam
și să-mi dictez gândurile
fără să deschid gura sau să fac un alt gest
aș scrie o carte formidabilă;
știu exact ce vreau să scriu.
hai că mă așez un pic în canapeluța asta
pufoasă a vârstei a doua
și după, m-apuc să scriu.
în primul rând, am răcit cobză. pe aici,
prin al nouălea cer, e al dracului de frig.
nici vorbă să mai poți dormi
cu geamul deschis. și e un aer așa rarefiat că
am început să vad bine fără ochelarii mei de miop.
după ani de zile de purtat ochelari,
acum trebuie să mă obișnuiesc să nu-i mai caut pe
noptieră diminețile. în fine. serile am tălpile albe, albe.
merg mult pe nor. tre’ sa frec la ele minute întregi
cu piatra ponce. mă mai ajută și iubită-mea, nu zic nu.
doar cand nu e ocupată cu despachetatul
bagajelor noastre de pământeni.
a! sînt foarte dezamăgit că noaptea nu se aud îngerii
cântând, cum se spune. de fapt n-am văzut niciunul.
hai că mă opresc aici, că încă scriu foarte stângaci
cu aripile astea. nici cin’șpe rânduri
n-am scris și am umplut camera de fulgi.
zilele astea lucrez la un proiect
îndrăzneț, momentan imperfect;
montez cu privirea, pe fiecare nor
câte o bucată din spiritul meu călător
(nu știu însă ce-aș putea să fac cu zilele senine
c-ar însemna să stau în casă și nu-mi prea convine)
(după o idee a lui vali petridean)
îndrăgostirea e un cal mare,
alb, frumos, înspumat
cu o coamă ca în reclamele
la șampon pentru cai. Un cal mare, alb
care se hrănește cu jăratecul
înflăcarării sinelui; un cal mare, alb,
mult mai înalt decât tine, cu dinții
cât palma și grumaz de necuprins.
un cal mare, alb, alergând nărăvaș
prin cele mai frumoase pajiști
din lăuntrul tău, strivind sub
copitele sale imense imperfecțiunile
zilei de azi. un cal mare, alb,
care necheaza cu forța unui tunet.
iubirea înseamnă să ai grijă de el,
zilnic.
de zâmbete, de sâmbete perfecte
de înscrisuri vechi, de defecte;
strângem cu toții câte ceva pe micul nostru perete,
că sînt pliculețe, cutiuțe muzicale, monezi, baionete…
eu colecționez observații
din păcate, în special despre alții.
Dar lista de posibile colecții e lungă
nesfârșit de lungă –
de la ceasuri de lux și insigne
până la embrioni și tumori maligne.
De unde oare nevoia asta a noastră
de a colecționa și praful de pe glastră?
să fie, oare, un surogat de cunoaștere? un înlocuitor al
călătoriilor, de exemplu? e nevoia oamenilor
de a-și depăși condiția? sau un exercițiu de putere?
Nimeni nu va ști să ne-o spună exact niciodată,
așa că adaug în colecția personală înc-o enigmă nerezolvată
fă-mă doamne măr domnesc
și-ai să vezi cum o să cresc
fă-mă punte suspendată
peste munți, stau nemișcată
călător etern prin cine știe ce pustiu
fă-mă, și-o să fac verde praz din cafeniu
fă-mă stea, sau fă-mă soare
și-ți voi da iluminare
fă-mă pasăre, să zbor prin cumulus
și n-oi privi, îți jur, lumea de sus
căci orice-am fi, ăsta ni-i rostul
să credem c-am vrea nemaifostul
mult doritul adevăr e dureros
nevinovatul triunghi poate fi amoros
pâna și frumoasa lună minte
iar cuvintele sînt doar cuvinte
în spatele fiecărui zâmbet văd o intenție ascunsă
în orice casă aud o ușă neunsă
curcubeele mi se par exerciții facile
versurile astea mi se par deloc subtile
ochii iubită-mii parcă sînt prea verzi
iepurii – prea fricoși ca să-i dezmierzi
cerșetorii sînt niște bețivi deghizați
femeile sînt tot un fel de bărbați
bărbații sînt tot un fel de femei
iar fețifrumoșii se dau zmei
sînt momente în care nu mai știu, zău
să despart binele de rău
m-am lăsat de fumat
zâmbesc când sînt supărat
alerg în fiecare dimineață
îmi place când e ceață
cred că tristețea e inutilă
am o conștiință nubilă
cocorii mi se așază pe brațe
privirile nu-mi sînt hoațe
văd prin nori
nu fac erori
poți fi irascibilă, nu sînt ușor de indispus
în viața mea paralelă de care nu ți-am spus
se intâmplă zilnic lucruri
în jurul meu. lucruri care țin de poezie.
milioane de fire poetice atârnă în jur
așteptând să trag de ele ca de un șnur.
mersul aproape în reluare al doamnei în
vârstă care pare că își amintește să pașească
la fiecare pas, drama boabelor de rouă
care se nasc la opt și mor la nouă
ultimul drum al frunzei spre asfalt
sufletul pungii umflat de vânt către înalt
urmele de ruj de cine știe când
lăsate pe cană ca un ultim gând
imperceptibila muzică pe care
o face păianjenul frecând din picioare.
poezia, eu așa cred, e un fapt discret
și așa ar trebui să ramana și domnul poet
