Am găsit 78 poezii cu această etichetă.
sînt un băiat rău, un tip nasol
mă-mbăt des, fără să pun gura pe alcool
e suficient să-mi fluturi pe sub nas
trupul tău și rămân fără glas
conduc doar pe strazi cu interzis,
să nu zici că nu ți-am zis
sînt un tip periculos, ferește-te de mine
o să-ți bag pe teritoriu priviri clandestine
fără să te ating, încerc să te dezbrac,
ai grijă ce nu ma lași să fac
că-mi place doar ce-i nepermis
să nu zici că nu ți-am zis
5 comentarii
te rog, sună-mă urgent/ am fost implicat într-un accident/ toate gândurile au derapat spre tine, goală/ acum sînt la reanimare emoțională//
aș avea nevoie de niște Nuacum/ că mâine am de nefăcut un drum//
am siiingurătate, luați vă rog
c-o dau ieftin – pe un zâmbet șăgalnic
și o senzație de deja-vu,
hai c-o dau pe două-trei ieșiri cu bicla,
până ne dăm seama ca nu ne potrivim
sau pe un weekend în vamă;
ia uitați ce singurătate mare și voinică am,
ca un ficat de alcoolic, ia uite cum
se zbate când o atingi de alt suflet
hai că e vie,
hai că știe să scrie
dacă-i dai creion și hârtie
poftiți la singurăăăătaaateee,
știe să coboare la fel de bine
pe ambele părți ale patului,
udă florile, gătește, repară clanțe
tricotează unu’ pe față, unu’ pe dos la speranțe.
haideți la singurătaaaate, vă rog,
luați că e ultima
doar pe asta o mai am, să plec și io acasă.
te-am iubit ca un nebun/ ca un substantiv comun/ acum am rămas în dex/o particulă, un ex//
copiilor din voi, care citesc acum, las tot ce am
și dac-o mai rămâne, cine știe cum, vreun dram
neîmpărțit, rămână dar la marginea cetății
ca un cadou accidental făcut fatalității
iubitei, ei îi voi fi dat deja, pe timpul vieții
și fructul, și sămânța, și floarea tinereții
și altele ce nu pot fi trecute pe nicio hârtie
în chip patetic, ca-n această poezie
despre înmormântat, nu vreau ca să se facă vreun alai
că nu sînt vizionar, artist al neamului sau crai
și vreau a sta nu cu picioarele-nainte
iară sicriul să mi-l faceți din cuvinte
sînt o nereușită dresură de atomi
care încearcă să sară sincron
peste obstacolele vieții,
dar mereu se găsesc cațiva atomi neatenți
care să strice tot numărul și să mă facă
să dau cu toți atomii
de asfaltul tristeții
între mine și mine însumi
e o distanță
ca de aici
la linia orizontului.
poate de aceea îmi place să călătoresc
atât de mult.
nu știu dacă vi se întâmplă și vouă,
dar câteodată, când aproape adorm,
îmi amintesc de vremurile când eram câteva zeci de milioane
de spermatozoizi, chiuind fericiți,
îmbulzindu-ne în beznă
într-un fel de maraton popular, către finish.
era cald, era umed, și, chiar dacă eram extrem de mulți
pe centimetrul pătrat, exista un soi de respect reciproc,
un fairplay tacit.
am fost cel mai bun și am primit ca premiu
faptul că exist, restul – au sfârșit într-un șervețel.
am ajuns astfel pe lumea asta, unde noi,
cei câteva miliarde de foști spermatozoizi
ne îmbulzim, chiuind din când în când fericiți,
într-un soi de maraton popular,
respectându-ne oarecum reciproc, către finish.
cei mai buni primesc ca premiu nemurirea.
restul – sfârșim într-un fel de șervețele
individuale, din lemn.
când eram mic
visam să ajung un gândac întins
pe pământul unei canapele din piele maro,
dând din micile piciorușe ale genelor până la epuizare
împroșcând pielea canapelei cu translucide secreții lacrimare;
așa că mi-am dezvoltat, în timp, o crustă chitinoasă
prin care să nu treacă întrebările dușmane
și niște aripi
cu care să pot zbura după 45 de minute
cât mai departe de mine.
un gândac greu de psihanalizat, cum s-ar zice,
asta se pare că mi-am dorit cu adevărat.
deși când mă întreba lumea
ce vreau să mă fac când o să fiu mare,
le spuneam că vreau să ma fac fluture.
hipermetropia este boala celor care văd mai bine
la distanță decât aproape. dar nu asta facem, oare,
cu toții, în viață? nu cumva vedem
aproape de noi, în noi, mai cețuit decât la distanța
care ne separă de alții?
observăm cu precizie de ce se despart vecinii de la 4,
dar nu sîntem capabili să vedem de ce noi eșuăm
în relațiile noastre.
defectele altora ni se înfățișează
ca niște uriașe reclame luminoase,
în timp ce ale noastre sînt scrise cu litere
mici, de notă de subsol.
arătăm cu degetul mai ușor decât putem pune degetul
pe propria rană.
ne uităm la televizor mai des decât în sufletele noastre
și sperăm să aflăm adevărul despre noi privind către astre.
uite, eu, chiar acum mă gândeam
(privind bineînțeles în zare, pe geam)
cum ar fi ca de mâine să ne punem cu toții ochelari
prin care să ne putem vedea sufletele.
sîntem mici, atât de mici
că la următoarea dezinsecție nu vom scăpa.
noi, enervanți țânțari care sug sângele
acestei planete, vom fi eradicați de palma grea
a naturii. noi, răspândaci de atâtea și atâtea boli,
generatori de mizerie pe pardoseala planetei,
evoluați gândaci de bucătărie,
atât de evoluați că nici șlapul bolilor nu-i mai poate ucide din prima lovitură.
noi, neobosiți fluturi de noapte, dând tarcoale
în noaptea existenței noastre în jurul unui bec numit…
ah! s-a făcut lumină
iubirea noastră e o oacheșă cerșetoare/ vizavi de fabrica de frumoase amintiri viitoare//
ah! cât îmi e verbul de moale
când trebuie să țină-n spate
toată persoana dumitale
oh! cât de greu se scoală epitetul
când vrea să preamărească
frumusețea ta sfidând concretul
flască îmi e metafora. și rece,
când speră să-ți excite eul
(oribil sentiment, bine că trece)
of,ce clar îmi e că n-o să pot nicand
sa te iubesc, iubito-n vorbe
așa cum te iubesc în gând
această fugă a oamenilor de tristețe
mai fugă decât goana anilor de tinerețe
nu e o fugă sănătoasă
nici rușinoasă
această fugă îmbrăcată-n haina purpurie
a scurtelor, nebunelor accese de furie
nu e decat tristețe pură,
nu e ură
această fugă, adesea înecată-n alcool
la gaia, expirat sau în club control,
această fugă, oh! această fugă
tare mai seamănă c-o rugă
când mă rănesc, din corpul meu
începe să curgă albastru.
umplu pachete întregi de șervețele
cu albastru, ca o călimară spartă de un elev neatent.
câteodată, nici nu e nevoie
să mă rănesc – mă bușește albastrul pe nas,
împroșcând asfaltul, pereții, concretul.
oricât de mult mi-aș prăji corpul la soare,
tot irizații albastre are
oricât aș încerca să nu mă confund cu cerul
norii coboară și-mi umplu cu tristețe parterul.
doctorul m-a sfătuit
să stau departe de al zilei de mâine cuțit,
să torn din punga de prezent
cât de mult detergent
e nevoie să scot petele de albastru.
iubită-mea, în schimb insistă
(o fi citit într-o revistă)
să mă hrănească cu roz aprins,
(deși ușor nu-s de convins)
în serile cu pace din alcov
până voi fi bolnav de mov.
port pe mine în fiecare zi
acest uriaș costum de astronaut.
casca e un pic mai mare decât capul
ca să am loc pentru toate gândurile;
un sistem special care face respirabil aerul
acestei planete pe care zilnic mor
o sută patruzeci și șase de mii trei sute cinci zeci și șapte
de oameni;
merg destul de încet îmbrăcat în el – îmi poate lua
ani de zile să ajung de la începutul la sfîrșitul unei idei;
deși e cât poate fi de comod un costum de astronaut,
sînt mișcări pe care le fac puțin sau deloc. de pilda,
mă înclin foarte greu – trebuie sa văd ceva
cu adevărat excepțional ca să reușesc o plecăciune;
nu are protecție împotriva meteoriților – de aceea,
tind să sufar când cineva de pe o altă planetă
aruncă în mine cu o piatră;
comunicarea cu exteriorul se face prin semne (e un costum mai vechi)
și da, e puțin greoaie. nu toată lumea înțelege
semnele mele de iubire;
într-o zi, când o să mă mai obișnuiesc cu pământul,
visez să i-l fac cadou fiică-mii.
dacă nu l-o vrea, îl pun pe okazii.
ce caută stelele – aceste cicatrici
luminoase pe obrazul negru al cerului?
chiar nu e cineva să dea vrăbiuțele mai incet?
că nu pot să-mi aud gândurile.
de unde lacrimile nesfârșite care curg din cer?
chiar e atâta suferință acolo?
nu mai suport exhibiționismul ăsta de prost gust
al mugurilor care își etalează petalele
ca pe niște sofisticate rochii de bal.
huo! nu vedeți că umpleți vitrinele cu marfă identică?
de bombănitul insuportabil al ierbii nu mai zic nimic.
mă prefac că nu-l aud.
ferice de cei care au balconul către nord.
ei nu trebuie să suporte suprasarcina asta de curent
care face soarele să strălucească peste indicațiile
din fabrică. nori dezgustător de pufoși,
duhoare de verde și proaspăt, primăvară ne trebuia nouă?
mă așez în fiecare dimineață în cadă
ca un alergător în blocstarturi,
puțin buimac, abia trezit din somn.
începe o nouă zi, o nouă cursă
n-am idee ce fel de cursă,
se spune că viața e scurtă
deci probabil că e o cursă de viteză
o să mă grăbesc și azi
spre niciunde
și iar o să mă împiedic de ceilalți
pentru care azi nu e olimpiadă
și nu se grăbesc să câștige
competiția cu ei înșiși
să zicem că vrei să spui un fapt simplu:
pasărea a țipat și, zburând, a ajuns la cer
deschizi dicționarul poetic
și cauți definiția păsării; aha, uite:
pasăre = un suflet mai ușor decât aerul
apoi cauți a țipa
a țipa = a-și împlini nevoia de vocale
găsești imediat și
a zbura = a împinge pământul în jos cu piciorul
și, bineințeles, în susul altei pagini
cer = cimitirul neliniștilor noastre
avem acum un fapt simplu, enunțat poetic:
un suflet mai ușor decât aerul
și-a împlinit nevoia de vocale
și, împingând pământul în jos cu piciorul,
a ajuns în cimitirul neliniștilor noastre
