casa cu pereţii de sticlă

ce noroc pe voi;
voi nu trăiţi într-o casă cu pereţii de sticla;
eu, da; în fiecare dimineaţă
mă trezesc, ma spăl pe dinţi, la axile
şi îmi curăţ urechile
cu public;
la început mă îmbracam, apoi mi-am dat seama
că n-are rost – umblu mai mult goală;
zâmbetele mele nu se lovesc de pereţii casei
întorcându-se în interior
cum vi se întamplă vouă, norocoşilor,
ci trec prin pereţii transparenţi
şi merg mai departe;
unul tocmai a aterizat în pupila
unui bătrânel de pe stradă;
bătrânelul a clipit.
cateodată mă simt singură
aici, în casa cu pereţii de sticlă;
alteori mă excită – o privire singură
e un pic cam puţin pentru pielea mea
tăbăcită, dar mai multe priviri – un pămătuf
de priviri – încă îmi provoacă o gâdilătură,
mai ales în zonele cu piele fină – motiv pentru care
v-am zis, umblu mai mult goală;
sînt ţinută în camera asta cu
pereţii din sticlă aproape de când mă ştiu;
da, am încercat să evadez, dar
e greu să faci ceva de genul ăsta
când toţi sînt cu ochii pe tine;
o dată chiar am fost aproape
să scap de aici – în casa cu pereţii din sticlă
a intrat un tip; nu ştiu pe unde, dar a intrat;
mi-a zis că mă urmăreşte de mult
şi că iubeşte până şi felul în care mă rujez;
ştia o ieşire prin podeaua casei;
mi s-a părut tare ciudat – eu nici nu remarcasem
c-ar avea casa podea, deşi calc în fiecare zi pe ea;
era cât pe ce să accept, dar nu mi s-a părut de încredere
si l-am refuzat;
sînt obligată să stau în casa cu pereţii de sticla
şi mi-e greu; singurele secrete care mai sunt doar ale mele
sunt organele interne; şi gândurile;
chiar acum de pildă, mă gândeam că odată cu trecerea
timpului şansele mele să ies de aici cresc;
în maxim zece ani cred că o să
încep să ies din casa cu pereţii de sticlă
măcar câteva ore pe zi;
până atunci, n-am ce face –
sînt prizoniera frumuseţii mele.