sînt un băiat rău, un tip nasol
mă-mbăt des, fără să pun gura pe alcool
e suficient să-mi fluturi pe sub nas
trupul tău și rămân fără glas
conduc doar pe strazi cu interzis,
să nu zici că nu ți-am zis
sînt un tip periculos, ferește-te de mine
o să-ți bag pe teritoriu priviri clandestine
fără să te ating, încerc să te dezbrac,
ai grijă ce nu ma lași să fac
că-mi place doar ce-i nepermis
să nu zici că nu ți-am zis
5 comentarii
inimi neatinse încă de sageată
sau resturi de inimă devorată
inimi stângace, ca desenate de-un pici
și, accidental, inimi cute, de gagici
pe toate le țin în formolul sufletului meu
și-o sa le colectionez mereu și mereu.
n-o să mă las, n-o să mă las
Colecția e tot ce mi-a rămas
inimi albastre, scoase dintr-o călimară
a unor nobili de odinioară
inimi mari, musculoase
sau din alea mici, siropoase
inimi care pur și simplu îți merg la inimă
inimi cât un purice, mult sub greutatea minimă
pe toate le țin în formolul sufletului meu
și-o sa le colectionez mereu și mereu.
n-o să mă las, n-o să mă las
Colecția e tot ce mi-a rămas
am inimi reci, inimi împietrite
inimi insensibile la gâdilat de ispite
inimi de taur, de porc, de bou;
am chiar și o inimă de supererou
așa că, ce zici, leule, vii
să batem împreună câteva câmpii?
sinceritatea e drumul cel mai scurt
al unui adevăr
de la sine la exterior.
de zile-ntregi o vorbă nu-mi mai spui/ cred că ai învățat să taci de la statui//
lasă-l pe mâine să se-odihnească lângă ieri
și ia exemplul florilor de meri;
ele doar înfloresc, fără gândul precis
că vor forma-mpreună un tablou de vis
lasă-l pe ieri să stea în tihnă lângă mâine
și uită-te atent la o buca’ de pâine;
ea nu se definește ca un fost lan de grâu
ținându-și, astfel, nostalgiile în frâu
te rog, fii temporal decent
și hai să facem planuri de prezent
fiecare întâlnire cu tine
e ca o plimbare în parc. poate de aia
nici nu prea ieșim noi în parc – nu poți
să te plimbi în parc în timp ce te plimbi în parc.
atâta liniște, atâta naturalețe,
atâta nostalgie, atâta frumusețe…
de fiecare dată când ne vedem aud țipete de copii –
cei pe care ai vrea să-i fii
îmi place să mă plimb pe aleile tale
agale
sufletul tău e o vată pe băț –
ce răsfăț
oamenii sînt mâini
mâini care sugrumă speranțe
mâini care apasă pe clanțe
mâini bătucite de-atâta muncă
mâini îngropate sub straturi de șuncă
mâini care taxează bilete
mâini care împletesc fulare concrete
câinii sînt câini,
oamenii sînt mâini.
mâini care nu stau o clipă
mâini prefacute-n aripă
mâini care se freacă vinovat una de alta
mâini care fac piatra să cânte cu dalta
mâini ojate prea strident
mâini murdare mirosind a detergent
pâinile sînt pâini
oamenii sînt mâini
mâini care dau moale mâna
mâini care-au săpat fântana
mâini care pipăie indecent
mâini care se apără insistent
mâini care-și acoperă figura
mâini care-au uitat să-și strige ura.
oamenii sînt mâini
mi-ai ieșit din suflet cum ies
personajele desenelor animate prin zid,
lăsând în urmă un suflet în reconstrucție
și o durere surdă la orice rugăminți.
locul prin care mi-ai ieșit de la suflet
s-a cicatrizat acum. s-a închis frumos,
deși cei care ajung acolo,
încă mă întreabă:
aici ce-ai pățit?
când e ceață, oamenii nu prea fac fapte/ că sînt prizonieri într-un uriaș pahar cu lapte//
sîntem roboți în devenire
învățăm acum să nu ne mai ieșim din fire
să ne obișnuim cu noțiunea de impedanță
și să uităm dracului de inutila speranță
sîntem roboți la început de drum,
repetăm încet, de pe acum
more work, less heart, more work, less heart,
până în ziua când cineva apăsa-va restart
sîntem roboți în drum spre casă
vom ajunge într-o lume nouă atât de frumoasă
în care totul va fi corect, optim și amabil
iar în aer va pluti un iz discret de manipulabil
sîntem roboți programați să muncească
PIB-ul, self esteem-ul să-l crească
sîntem roboți, nu e doar o poetică fantezie
așa cum maimuțele erau oameni înainte să știe
suflă, vantule, suflă
poalele naturii le umflă
sunt curios – o zic abrupt
ce poartă marilyn pe dedesubt
suflă, nu te-opri deloc
să aiba și mateloții noroc
suflă-n yole, în planoare, în zmee
suflă în minte și fă să zboare-o idee
suflă-n câmpuri de lalele
și-n părul iubitei mele
suflă, că dacă nu mai suflă vântul
mi-e teamă ca se oprește pământul
a venit la mine îmbrăcat în pasăre
și mi-a fluturat pe sub nas ideea de zbor.
bineînțeles că aș vrea să zbor, i-am spus. sînt om.
perfect. îți dau zborul, mi-a răspuns.
atât?
atât.
nu vrei nimic de la mine? adică sufletul,
un angajament full time în iad
sau chestii de genul ăsta? am întrebat având în vedere
precedentul faust.
nu vreau nimic.
simțeam că e ceva putred în danemarca asta
de propunere, dar nu știam ce.
am refuzat.
ani mai târziu mi-am dat seama
că cel îmbrăcat în pasăre era un posibil eu
care ar fi avut aripi și n-ar mai fi putut
să scrie zborul ci doar să-l trăiască.
mă bucur că am ales să pot ține creionul în mână.
scuză-mi, te rog, starea meteo în care m-ai găsit
dar pur și simplu e momentul gresit;
probabil căutai o destinație de vacanță,
nu te-așteptai la o astfel de ambianță
e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig
e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig
iartă-mă, e un dezastru de nedescris
tot sufletul meu e părăsit și închis;
visai să bei o pinacolada și să te bronzezi
la zâmbetul meu, dar ai găsit noroi și zăpezi
ninge la mine în suflet și-i vânt,
numele ei îmi vine sa-l cant
ninge la mine în suflet și-i vânt
numele ei îmi vine să-l cânt
îmi pare rău că fulger și tun
a fost o vreme când eram bun
cerul ochilor mei nu era griul ăsta murdar
până și cuvintele curgeau din mine mai cu har
plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte,
plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte.
aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost
aș vrea să fiu o mașină de repetat cuvinte
fără să știe fără să știe fără să știe că te minte
aș vrea să fiu ușa către camera obscură
unde developezi cuvintele pe care nu le scoți pe gură
aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost
aș vrea să fiu momentul de uitare
în care te îneci sărind în mare
aș vrea să fiu albină, zi și noapte
să fabric miere pentru al tău lapte
aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost
aș vrea să fiu cireașa dintre lumânări
când le vei stinge din două încercări
aș vrea să fiu căpitanul de pe vasul de pirați
care te cruță doar pe tine dintre naufragiați
iar dacă nu,
aș vrea să fiu ultima ta dorință
când te vei odihni pe un pat de neputință
te rog, sună-mă urgent/ am fost implicat într-un accident/ toate gândurile au derapat spre tine, goală/ acum sînt la reanimare emoțională//
am rămas în pană, undeva-ntr-un câmp
e noapte. stau și mă uit tâmp
cum din rezervorul spart curg ultimele picături de speranță
și sînt singur, și-s la distanță
de orice suflet care m-ar putea ajuta
să mă pot repara.
acum stau cu mâna întinsă
păstrând lumina ochilor aprinsă;
cerșesc întâmplării niște buze fără figură
care să mă sărute pe gură
și să mă ia în spate
până în următoarea localitate.
oamenii, precum merele – sunt atrași către
în jos, indiferent de greutate,
cu o forță egală
cu gravitatea situației
am găsit prin casă
o pereche de papuci.
cam roșii, cam mici,
dar nu știu ce mi-a venit să-i probez.
cum i-am pus, cum am început să văd
altfel. parcă eram un pic mai frumos
lumea parcă era un pic pe dos,
deranjul din dormitor a devenit insuportabil
iar din oglindă mă privea un idiot cu zâmbet amabil.
ai dracului papuci, mă strâng rău,
dar nici că-mi vine să-i dau jos,
de încăpățânat ce mă fac să mă simt.
cred că sînt papucii tăi
așa că mi s-a făcut dor de tine
și te-am sunat să-ți zic
că aveai dreptate.
mi-e dor de brațele tale,
de vagul lor miros de migdale
care face mintea să nu se mai scoale
din ale tale brațe letale
nu vreau să mă fac mare.
maturitatea e o capcană –
străpunge inimi, sugrumă libertăți
strivește euri și otrăvește aerul cu amabilități
arde aripi, îngheață simțiri,
mitraliază sclipiri.
maturitatea e o capacană –
transformă oamenii în chestii diforme
rochițele cu bulinuțe-n uniforme
din dubii decupează falsa siguranță
și umple tomberoane cu resturi de speranță.
nu vreau să mă fac mare.
nu vreau să mă fac mare.
numai cât mă gândesc, și doare.
