stau în cămăruța asta a mea
strâmta ca un coșciug
și robotesc – mai fac o ordine, apoi o stric,
mai scriu ceva, apoi șterg,
îmi las părul să crească, apoi îl tai…
probabil că de sus, foarte de sus,
să zicem, din cer,
mica mea forfotă se vede ca o nemișcare.
practic, stau nemișcat într-un coșciug.
de aici nevoia mea de a scrie niște cuvinte
care să se auda din cer – să nu care cumva
să mă îngroape de viu.
tafofobie
6 comentarii
Comentarii
…tot ce-i posibil!
Da’ vine primavara si ies toate „din cosciug”! Cerul se lumineaza, apare soarele, albinele bazaie si…poate ramai viu! OM vedea-om si pe asta! ;;)
Iv
Sper ca ești persuasiv
Cand cuvintele-ti înălțate spre cer
Cer sa nu te-nalti inca în nesfârșit eter
De viu…
Mai mișca-te zglobiu!
Fa o magistrala ordine
O magistrala dezordine,
Parul ti-l crește
Si descrește
Până încărunțește
– preț de mai multe sâmbete
Și și mai multe zambete-
Totul foarte lumește! 🙂
imaginează-ți cum ar fi să suferi de claustrofobie,
adio odaie prea îngustă sau coșciug închipuit,
ai fi locuitor cu ziua al vreunui drum mult iubit
posibil având o anumită grafofobie
atunci când ai în față o foaie albă de hârtie.
un fel de monotonie.
dintr-o astfel de fobie ca un ardent eres
cred că s-a născut în oameni gestul temerar
de-a galopa cât mai departe prin univers
călare pe rachetă în loc de armăsar.
prin toate cerurile s-au căţărat mai sus,
parcă pentru-a se-ncredinţa că, de se prăbuşesc,
din trup nu mai rămâne ceva-n groapă de pus
şi dincolo de moarte, pe cerul lumii strălucesc.
site-ul ăsta a devenit mai mult al vostru decât al meu. iar asta e cu adevărat extraordinar.
scuză-mi încercarea de-a contesta ce zici
dar întorcându-ţi un vers, răstălmăcit niţel,
aş spune că eşti vântul ce insuflă sensuri aici,
iar noi doar copacii ce ne îndoim după el….