când sînt cu tine, sînt copil nevinovat
de tot ceea ce mi s-a întâmplat
și simt că nu e prea târziu
să schimb ceva la cel ce o să fiu
când sînt cu tine’s Făt Frumos
mă lupt cu zmei, conștiincios
îmi fac freza de băiat bun
și stau chiar și la mic-dejun
când sînt cu tine, sînt cel adevărat
fără de mască și fără de păcat;
în rest, sînt o stafie, umbra mea,
sînt abur, palidă himera, praf de stea
2 comentarii
acesta este un poem flămând,
se hrănește cu privirile tale și, din când în când,
ajunge dincolo de ele
până la gânduri, pâna la stele
într-o zi, când mă plimbam așteptându-de să nu vii,
ți-am văzut inima într-un magazin de pălării
sub ea creșteau nesfârșite gânduri de bine
cuminți manechine,
la poalele ei
înfloreau idei
să nu uităm, acesta este un poem flămând
ce umple străzile ființei
cu alura lui costelivă
cu balele picurând pe ale privirilor tale colivă
păstrez zâmbetul tău atât de mărunt
într-un buzunar al minții mele
așa cum păstrezi restul pe care ți-l lasă
un om atât de sărac încât nu-i pasă
e tot ce mi-a mai rămas, oricât de flămând aș fi
n-o să mă ating de zâmbetul ăla, promit
cui nu i-e frică
nu se ridică
era seară. fluturii roiau în jurul becului
ca spermatozoizii în jurul ovulului,
în tembela lor încercare de a fecunda lumina.
ea era frumoasa. iar eu o dezbrăcam
așa cum despachetezi un cadou în noaptea de crăciun,
atunci când ești singur în jurul bradului.
niciun gest in plus. exact, matematic, chirurgical.
o dezbrăcam cu o eficiență uimitoare,
ca atunci când am plecat în jurul lumii pe bicicleta mea medicală
și am vazut în 19 minute marele zid, route 66,
câteva aurore boreale, machu pichu si zanzibarul.
vă rog, rețineți: nici un atom de-al ei nu se împotrivea.
niciuna dintre fricile ei, care se frecau de mine și miorlăiau
a răsfăț, nu a scos colții la mine.
dezbrăcând-o, mi-am umplut degetele de rășina trunchiului ei
și, o vreme,
m-am rătăcit în încrengătura de senzații și gânduri.
apoi, asemenea unui cadou,
cautand să-i găsesc un loc în viața mea,
am constatat că se potrivea foarte bine
pe etajera brațelor mele.
și acolo a rămas. până dimineața
care încă n-a venit
mai bine-o faci să plângă cu pasul tău stângaci de vals/ decât s-o faci, cu lipsa de umor, să râdă fals//
merele sînt rotunde
farfuriile sînt rotunde
mingile sînt rotunde
banii sînt rotunzi
butonul roșu pe care scrie nu apăsați e rotund
ocolul e rotund
sînii sînt rotunzi
fundurile sînt rotunde
burta din care ne naștem e rotundă
Pământul e rotund
ceasul e rotund
timpul e rotund
planetele sînt rotunde
soarele e rotund
viața însăși e rotundă.
și ne conduce spre punctul din care am plecat.
fiecare dintre noi, o aripă
universul – un uriaș organism
care are nevoie de zbaterea
fiecăruia dintre noi
pentru a se putea ridica de la
pământ
(când vom fi suficient de mulți ca să putem mișca universul din loc, atunci să te ții)
noi doi avem ceva în comun
poate un cuvânt
poate o ploaie de mai
sau poate că și ție îți place
să fotografiezi cai,
poate măcar pe „U”
sau poate pe nu.
dar
sigur avem ceva în comun,
încă de pe vremea când
părul tău și zborul rândunicii
și Noua Guinee și amăreala urzicii
și talpa gâștei
și bâzâitul muștei
și umbra și soarele
și delta și izvoarele
erau totuna.
se făcea că oamenii buni aveau picioare luuungi-lungi
iar cei răi aveau picioare scuurte-scurte.
eu aveam picioare lungi.
atât de lungi, că din doi pași
am intrat pe o ușă deasupra căreia scria BARDEZI.
am cerut un campari fără gheață. chiar când barmanul
îl turna, au năvălit de afară mulți-mulți oameni
cu picioare scurte. unii păreau a avea bazinul
direct pe glezne, atât de scurte le erau picioarele.
au sărit pe mine, lovindu-mă cu piciorușele lor scurte,
cu capetele lor stâncoase și cu palmele lor jilave.
am dat să mă apăr, dar îmi era prea sete.
din păcate, barmanul pusese și gheață, din belșug, chiar;
iar omuleții mă loveau de nu puteam ține paharul în mână.
l-am lăsat deoparte și i-am privit mai atent.
atunci am observat că eu eram fiecare dintre ei.
îmi așez lemnul corpului
pe altarul pietruit al iubirii
căci doar lemnul poate scuipa flăcări
iar piatra îl poate numai privi
curg la picioarele tale împreunate, sirenă
refuzând generoasa oferta de a fi aer
căci apa poate susține zborul peștelui
iar aerul – nu
iau forma gândului mai ascuns
orbit de lumina inchizitorie a ochilor tăi
căci gândul acesta se întoarce de acolo
unde lumina nici nu poate visa
se termină lumea,
iar eu sînt cu tine
doar noi doi mai sîntem
și ne e rușine
se termină lumea,
iar eu sînt cu tine
de o grea mirare
pleoapele-mi sînt pline
se termină lumea,
iar eu sînt cu tine
miroase-a durere
și-a nimic să o aline
se termină lumea,
iar eu sînt cu tine
doamne ce mi-e poftă
de niște smochine
se termină lumea,
iar eu sînt cu tine
o să-nceapă alta
chiar peste ruine
se termină lumea,
dar eu sint cu tine,
ce aproape-i cerul,
o să fie bine.
intrați, vă rog, îndrăzniți
să aflați ce vă doriți:
trompeta roșie care țipă mai tare „răsfăț”
ca un vânzător de acadele și vată pe băț
(e chiar pe acest raft, la mică înălțime,
ușor de ajuns pentru copilul din tine),
un rubik cube la mâna a doua, aspect impecabil
și bineînțeles, absolut nerezolvabil
cu toate greșelile pe care tu deja le-ai…
pentru copilul pe care o să-l ai
o găletușă cu un roz intens și permanent
(prezent și-n variantele ambiguu sau fluorescent
la pachetul promo – cu sita de separat binele de rău)
pentru vopsit visele copilului copilului tău
o nou-nouță praștie cu vorbe dulci
gen „hai că stau până te culci”
și alte magice cuvinte
pentru copilul care e deja părinte
sus, lângă mitraliera roz cu bune fapte,
aveți un mic picurător de tandre șoapte
ce se montează simplu, pe ureche,
pentru copilul care-ți e pereche
sau, poate, cartea goală, încă neapărută
ce așteaptă să fie umplută
cu nemuritoare povești
despre copilul care ești
se hrănește cu orice.
dar orice.
nu mai există așa ceva în întreaga lume.
dă-i fericire, dă-i speranță
dă-i îndoială sau iubire la distanță
tristețe-adânca poți să-i dai
sub forma unui cânt la nai
sau zgomote asurzitoare
de iarbă lâncezind la soare
dă-i țipete sau epitete moi
dă-i-l pe unu sau pe doi
dă-i foi de intime jurnale
sau inocente trupuri goale
ea va înșfăca orice trecând prin tine nepăsătoare
ca un cumplit animal ce e.
de când te-aștept
c-o floare-n piept
cusută pe interior
cu ațe rosii ce mă dor
când cineva trage de ele
prea tare către stele
de cand te-aștept
tot conjugând la imperfect
pe a iubi
tot fredonând șabi dubi șabi dubi,
citind un ziar, apoi o carte
cu sufletul culcat pe-o parte
iar semn de carte-mi e speranța
că voi descoperi distanța
ce ne separă
și face-o voi ca să dispară
heei, mă bucur c-ai venit, să știi
nu singură, ci cu doi copii
eu n-am venit
și n-o să plec
n-am poposit
și nici nu trec
eu m-am întors
de vlagă stors
pe astă lume
cu multe nume
atâta îmi sînt de familiare
mirosul cald de foc aprins,
gustul de sete arzătoare
și zgomotul de fier încins
am mai trăit cutremurat
evuri cu gheață-n pântece
zile albastre pentru procreat
în care totul scârțâia a rece
au fost vremi când trebuit-a să mă învelesc
cu prea mulți solzi ca să-ți pot spune te iubesc.
Probabil asta-nseamnă cu adevărat
să nu uităm de unde am plecat.
antonimul lui urât este iubit,
poate de-aia ne dorim cu toții să fim frumoși
în poarta unei curți, o bătrana privea în zare
și mângâia o pisică. o mângâia egal, atât de egal
încât puteai măsura timpul după mângâierile ei.
mâna atingea capul tic apoi ajungea
la coadă tac cap tic coadă tac.
pisica nu știa să măsoare timpul
dar privea și ea în zarea ei.
bătrâna mângâia pisica de parcă
s-ar fi agățat de ea,
nevrând să piardă contactul cu realitatea
bătrâna aproviziona pisica, o hrănea ca pe o mică uzină
în care pe o parte introduci mângâieri,
iar pe partea cealaltă scoți liniște si pace
bătrâna mângâia pisica.
o mângâia ca pe o speranță de mai bine
dar, de fapt, pisica o mângâia pe bătrână
în astă epocă, și dac-am reuși să împăcăm iarba cu betonul/ n-o mai auzi cum crește, că îți sună telefonul//
m-ai ajutat să descopăr mirosul de alb
m-ai învățat să ascult ploaia
când e senin afară
și să cânt la o inexistentă chitară
m-ai dus la târg să-mi iau baterii noi
pentru caruselul amintirilor din copilărie
m-ai încurajat să mă pansez cu foi de hârtie
când din mine curge veselie
m-ai convins sa alerg în lungul drum către mine
oricât ar fi de plin de serpentine
m-ai învățat să las poemele neterminate
că cine știe ce se mai poate
întâmpla în tâmpla mea
poate chiar
ai un aer cald, sărat
ca o briză de la mare
dar respiri un vânt uscat
ce-l răcește și pe soare
mersul tău e de zeiță
ce știe-a păși pe nori;
când te scoli ești o fetiță
ce calcă-n picioare flori
umbra ta mi-aduce aminte
că sîntem făcuți din noapte
și din zi – melanj fierbinte
de țipete și de șoapte
ochii tăi sînt două stele
dintr-o galaxie nouă
ce pot vesti vremuri grele
când ei fulgeră și plouă
buzele-ți pun pe figură
un zâmbet primăvăratic
dar sînt reci ca de sculptură
când ceva ți-e antipatic
îmi spui ceva deloc notabil
dar de maximă importanță
când te-ntreb cum de-i posibil
tu îmi spui că ești balanță
