iubirea e atunci când îți odihnești capul în poala ei
pe bancă, în parc, chiar dacă ea nu e acolo.
Poezie
3 comentarii
astă-noapte s-a auzit un zgomot în casă.
un zgomot de obiect spart.
m-am trezit, destul de speriat, încercând să-mi dau
seama de unde se auzise. parcă din camera de dincolo
dar parcă din baie, sau, poate, din hol?
am cautat în toată casa, dar n-am găsit
nimic. abia azi-dimineață, gandindu-ma la tine
am realizat că într-un singur loc
n-am căutat. în mine.
acolo, în zeci, sute de cioburi
zăcea ea, inima mea. sute de cioburi
care mai ascuțite, care mai marunte,
toate palpitând în același ritm. le-am strâns
cu grijă, să nu se rătăcească vreunul.
mi-ai făcut inima țăndari. of,
dacă ar exista un loc pe lumea asta
unde să găsesc câteva clipe
de liniște să o pot lipi la loc.
viața noastră, iubito, e un lung șir de zile de ieri/ pe care le-am umplut cu indicibile plăceri//
n-o să mai pot iubi vreodată
cum am iubit prima dată
ca un măr, sau, mai bine, ca o pară
ce nu mai are același gust când muști a doua oară
atâta stângăcie, atâta curiozitate
atâtea lacrimi, atâta nedreptate
atâtea creste, atâtea rovine,
cum nicio alta iubire nu va mai conține
oh, ce n-aș da să-nvăț din nou să merg pe bicicletă
să descopar iubirea ca pe o noua planetă
să pot despături tremurând un bilețel
pe care scrie și eu simt la fel
șerpește,
noaptea ne încolăcește
și ne orbește
scoțându-ne ochii cu-ale ei dește.
O luptă ce ne istovește
și doamne ferește
de cine i se împotrivește
și cu ochii deschiși iubește
noaptea, nici iarba nu crește
nici copilul nu mai copilărește
nici bogatul nu se mai îmbogățește.
Noaptea, doar se șoptește
căci sunetul se arcuiește
se rotunjește
și călăuzește
cuvântul, către muțeșșște
noaptea, până și umbrele se duc la culcare/ cu gândul la dimineața urmatoare/ când lumina le va pune din nou în valoare//
pe dinafară plouă,
pe dinăuntru plânge
cerul se rupe în doua
sufletul se frânge
plouă pe dinafară
plânge la interior
pe cer se varsă o călimară
ce îneaca orizontul cu dor
afară plouă torențial
în mine lacrimile curg
în ochii mei, perfect natural
cele doua lumi se unesc în amurg
când apari tu, fluturii se îmbracă de seară
libelulele se ciocnesc cap în cap
vântul, distrat, scapă frunza din gheară
iar mistreții sar din proțap
când apari tu, valuri verzi inundă copacii
căprioarele uită drumul spre casă
râmele sapă canale de le iau dracii
să-ți iasă în cale, a pădurii din mine crăiasă
Merg pe un drum de țară,
în mâna dreaptă am un pix
în cealaltă – nicio țigară;
mă uit la ceas – e fix.
Deodată, secunda-mi sare-n față
rottweiler fioros,
mă uit în spate – ceață
ceață în stânga, dreapta. Tot ceață și în jos.
De sus, coboar-un braț
albastru, de luminină,
mă-ntind să îl înhaț
și-ajung într-o grădină.
Un înger cu maieu murdar
se uită-n ochii mei, blajin;
tăcut, îmi toarnă un pahar
și mă invită să m-așez puțin.
Ma așez. În fața mea, o declarație
pe care trebuie s-o semnez, știu.
O întorc pe partea cealaltă
și mă apuc s-o rescriu,
apoi o întorc iar și-o rescriu
și iar o rescriu
și iar o rescriu
și iar o rescriu.
Îngerul a plecat. Miroase a un pic cam târziu.
dacă te pasionează animalele de companie
îți dau Inima mea, e vie;
plimb-o prin parcuri, ia-i de mâncare
sau pune-o lângă a ta să zacă la soare
ia-mi Inima, pune-i o lesa
și plimb-o aiurea, fără adresă,
e cuminte și bine crescută, socot
hai, vino și ia-o, ți-o dau de tot
ia-mi Inima și du-o la cinema
haide, fă cu ea ceva
ce n-a mai făcut nimeni niciodată,
ia-mi Inima și fă-o să bată
ia-mi Inima pentru totdeauna
scapă-ma de ea, nebuna.
Uite, dacă o iei,
te las să mă săruți dacă vrei
te iubesc ca pe peștișorul de aur/ mi-e dor de tine ca de ultimul dinozaur//
ești la kilometri departare de mine
îmi vine să-ți spun tot ce nu ți-am spus
(chestii pe care nu le-a observat nici cel de sus).
Ești departe, îți simt lipsa în fiecare por,
mă simt mai departe de tine ca de ideea de zbor
te-ai dus tocmai în partea cealaltă,
într-o lume mai albastră, mai înaltă.
Eu citesc, tu dormi, sîntem pe alt fus orar
în somnul tău nici că ai habar.
Ce cauți la celălalt capăt de lume
unde nu se aude cand te strig pe nume?
Of! când am cumpărat mobila, n-am știut că aleg
un pat cât Universul întreg
când eram copil, vedeam moartea ca pe un schior de fond.
undeva, prin cine știe ce păduri îndepărtate
nevazută, concretă, alunecă
pas dupa pas
în afara lumii ei
apoi, moartea mi s-a arătat ca un schior de slalom.
cristiană după cristiană,
cu grație și, parcă fără grabă coboară
de pe muntele pe care îl urc, urmând să ne întâlnim
undeva, la mijloc
mai apoi, am văzut moartea ca pe un patinator de viteză.
șvung, șvung, taie aerul rece cu aerul ei încă și mai rece
șfic, șfic, despică gheața cu oțelul patinelor
în nesfârșita ei cursă
către ea însăși
poate că de aceea nu-mi place iarna.
Îl știm cu toții pe Pământ,
acest superb animal de companie;
hei, Pamant! îl strigăm și la primul cuvânt
e gata să împartă cu noi tot ce știe
adorabilă rasă, o norocoasă încrucișare
de atomi bine dispuși care s-au întâlnit
la distanța potrivită de soare
și înca nu s-au despărțit
ce frumos și ce calm te rotești
tu, Pământ, în jurul cozii tale
e admirabil cum nu amețești
iar noi, odată cu dumitale.
O, ce ne mai place sângele tău
neputincioși, îi cădem în ispită
noi, acești adorabili păduchi
pe spinarea ta năpârlită
pe peronul care sînt
unii uită un cuvânt
alții – ambalaje goale
și resturi emoționale;
nu puțini sînt ăia care
lasâ dâre de blazare;
alții-aruncă mucuri de speranță
sau firimituri de eleganță.
Am găsit șoapte nespuse,
mormăieli, oftaturi, tuse,
lacrimi lungi, de complezență,
colete cu insistență,
nebunii răcoritoare
sau doar urme de picioare.
pana-n ziua-n care tu
ai uitat un da și-un nu.
sînt o plută de oase îmbrăcate în piele
câteva păreri de bine
două-trei păreri de rău
un boț de speranță
un șomoiog de resemnare
trei mari iubiri
și o îndărătnică zbatere
îmi populează geografia,
crezând că le voi duce într-un loc
anume. cine știe din ce motiv
m-au confundat cu legendara corabie a lui noe.
nu știu, bietele de ele,
că, eu însumi în derivă prin apele astea tulburi,
aș avea nevoie de una.
Gata, am plecat de-acasă
așa, pe nepusă masă
mă duc să umplu golul din mine
cu muuulte sticle pline
îmi pun pe mine două raze de soare și plec
pe malul mării amarul să-nec,
înot spre niciun orizont, în nispul fierbinte
dar măcar pot înjura de cele sfinte
Gata, am plecat de-acasă
așa, pe nepusă masă
mă duc să umplu golul din mine
cu muuulte sticle pline
vara asta fac ce n-am putut face cu tine
o să mă arunc în cap în mulțime
voi fi un contur desenat cu creta-n nisip
un anonim fără chip, fără slip, fără bip bip
Gata, am plecat de-acasă
așa, pe nepusă masă
mă duc să umplu golul din mine
cu muuulte sticle pline
anul viitor o să știu ce-am făcut astă-vară:
m-am gândit la tine fumând o țigară
apoi am ațipit, totul s-a terminat
și m-am trezit la fel de singur, dar bronzat.
știi cine sînt, știi cine sînt,
sînt cel mai singur nor de pe pământ
te așteptam să putem ploua împreună
să facem lumea, picătură cu picătură, mai bună
n-ai cum să uiți cine sînt –
o viitoare piatră de mormânt
noaptea mă antrenez să am picioarele reci
pentru pe veci, pentru pe veci
de cum m-ai văzut ai știut cine sînt
că nu-s atâta faptă, cât cuvânt,
sînt cel mai amuzant tablou din lume
pictat de-un pictor fără chip și nume
trebuie neapărat să știi cine sînt
ca să știi exact ce cuvânt
vei extrage din mine, ca dintr-o urnă
în clipa cea din urmă, în clipa cea din urmă
să ne imaginăm umanitatea ca pe un organism.
bine făcut, cu trăsături umane, androgin.
un metru șaptezecișișapte de mușchi, plete
și piele făcându-și încălzirea
de câteva milioane de ani
pentru ceea ce va urma.
un organism care, dacă ar fi să poarte un nume,
i-aș spune Uma. așa, ca Uma Thurman.
un organism ușor febril, plin de coșuri, alunițe,
cicatrici și alte mici imprefecțiuni (el însuși un por
pe coapsa universului)
dar declarat sănătos de ochiul ager al acestuia.
iată, deci, umanitatea – un organism pășind hotărât
peste cadavre, glaciațiuni și aceste mărunte indigestii care sunt
bombele nucleare, către viitor.
Tu ești unul dintre fragmentele de piele
care vor rămâne pe piatra ponce
la următoarea baie.
ce e omul, dacă nu privire
ce e viața, dacă nu nemărginire
ce sînt norii, dacă nu suport de vise
ce sînt zâmbetele, dacă nu gânduri nezise
ce e frunza, dacă nu râs de copac
ce e piatra, daca nu mai multe cercuri pe lac
ce e cunoașterea, dacă nu o beție
ce e întrebarea, daca nu poezie