totul a început când pisica de pe pieptul meu
a început să-mi spună că sînt dumnezeu
mi-am dat seamă că așa e.
cine îi iartă greșelile? cine îi dă mâncare?
cine o mângâie? la cine se roagă ea să iasă pe balcon?
cine hotărăște soarta puilor ei?
așa că am început să fiu dumnezeu.
mi-am dat seama că pot influența timpul
din jurul meu, nu-mi mai doresc decât ce se întâmplă,
am început să-mi las barbă și să nu mai calc prin biserică.
copiii au fost un pic mai dificili,
contestând poziția mea de dumnezeu (știți, ei simt),
dar le-am aratat și lor cine e dumnezeu în casă.
mai rămâne să am o discuție serioasă cu pisica –
mă evită de când i se pare că mă iau prea în serios.
5 comentarii