puterea cuvintelor

ghemotocul alb, atât de alb încât zăpada
care cădea în jur murdărea pământul, stătea nemișcat.
i-am căutat urechile cu gesturi precise.
m-am uitat în cărbunii ăia de ochi ai lui
ca într-un foc care înca arde mocnit. în curând
acest foc are să se stingă, mi-am zis.
mustățile m-au gâdilat un pic pe dosul palmei.
a fost singura senzație pe care am avut-o
pe tot timpul operațiunii. am înfipt cuțitul
mai jos de urechi,
mai jos de ochi, imediat sub boticul umed.
roșul a început să cucerească albul, fără luptă,
la fel ca rusia, crimeea.
ghemotocul s-a relaxat, mi s-a părut chiar că a zâmbit
o secundă. roșul a continuat să se extindă. albul a continuat
să se lase cotropit.
un vânticel amesteca firele albe cu cele roșii
de peste graniță.

cuvintele mele tocmai au ucis un iepure,
iar voi ați asistat neputincioși la asta.
bănuiesc că nu v-a plăcut, așa că
aveți grijă cum folosiți cuvintele voastre.

notă: niciun animal nu a fost rănit cu adevărat
în scopul creării acestui poem