draga mea, iubit dezastru,
răsturnată călimară cu albastru,
m-ai luat pe sus la prima întâlnire,
și n-am mai apucat să-ți dau de știre:
îmi placi. pur și simplu îmi placi
cu toate valurile pe care le faci,
de umplu țărmul meu de draci.
ești plină de povești cu robinsoni și cu sirene
și alți poeți ți-au scris deja o mie de catrene
dar n-am ce face, de când ni s-a-ntâlnit privirea
stau și-ți admir, hipnotizat, nemărginirea
așa probabil se explică
(iar nu din nepăsare sau din frică)
că nu ne-am despărțit vreodat’ de când, întâmplător
ne-am întâlnit: tu – un țunami, eu un simplu calator
Poezie
8 comentarii
când melc spre tine/ să mă tot grăbesc îmi vine//
sîntem mici, atât de mici
că la următoarea dezinsecție nu vom scăpa.
noi, enervanți țânțari care sug sângele
acestei planete, vom fi eradicați de palma grea
a naturii. noi, răspândaci de atâtea și atâtea boli,
generatori de mizerie pe pardoseala planetei,
evoluați gândaci de bucătărie,
atât de evoluați că nici șlapul bolilor nu-i mai poate ucide din prima lovitură.
noi, neobosiți fluturi de noapte, dând tarcoale
în noaptea existenței noastre în jurul unui bec numit…
ah! s-a făcut lumină
se ia o piatră
de dimensiuni medii
se așază pe jos
și se lasă acolo.
se ia apoi o altă piatră,
tot de dimensiuni medii
și se lovește cu putere în prima piatră.
piatra care se va sparge conține
mai puțină tăcere.
aseară a plouat cu rândunele
(ce-au mai țipat săracele de ele)
cum se zdrobeau de aer ca de-asfalt
și-apoi plouau iară, din înalt
doamne, cum mirosea a veselie
de randunică înmulțită cu o mie
și ce frumos s-a îmbracat orașul în răcoare
produsă de-ale lor aripi ventilatoare
ce ploaie stranie, fără de curcubeu
pe care, neatentă, ai ratat-o, cum ratezi mereu
din graba ta cea plina de speranță
către ceva lipsit de orice importanță
cad cărămizi din mine,
mă doare un crenel
prin ochiul orb, eu, timpul
nu îl mai văd, dar el
nici n-are milă –
mă plouă și mă vânt.
iar trecătorii-n silă
mi-aruncă vreun cuvânt
sînt bântuit de păsări
ca niște gânduri negre
ce mi-au umplut mansarda
de prevestiri funebre
am ruginit la tâmple
speranța mi se curmă
aștept să se întâmple
minunea de pe urmă.
dacă noi am fi două bile din urna de la loterie/ am fi extrași, fluup! deodată din mașinărie//
când luminile se sting,
actorul începe să se machieze
repetă două-trei replici, în timp
ce-afară pornește să se-nsereze
când luminile se sting,
actorul nu-i trist, e doar gol,
așa că-și pune costumul de om
și începe să-și intre în rol
când luminile se sting,
simțind că adrenalina îl lasă
actorul deschide larg ochii –
e frumos aici, e acasă
când luminile se sting,
actorul își privește chipul în ramă
afară s-a facut noapte deja
iar el se pregătește să joace o dramă
surâsul tău e rău prevestitor
căci după el știu că urmează
zile întregi de tribulații și de dor
floare de cactus e surâsul tău
(gângania din mine nu-i rezistă)
superb, însă de neatins, că-nțeapă rău
duplicitar surâs,
format din două buze mari, cuminți
care ascund în spate ascuțimea
unei armate-ntregi de dinți
hai, pleacă,
mută-ți zâmbetul de-aici
ia-ți sânii tăi superbi și du-te.
scapă de ale noastre mii de frici
rămâi doar cu-ale tale sute
hai, cară-te
și nu uita să iei și toate zilele de ieri
să nu mai văd nimic încercuit în calendar
ia gânduri, vise, și tandrețuri, și păreri,
ia tot ce mi-ai făcut în dar
hai, du-te
oricum ce-i mai frumos din tine
pe veci o să rămână-nchis
în cușca inimii din mine
așa ți-e scris, așa mi-e scris
dacă iubirea e un munte
tu ești cea potrivită să-l înfrunte
daca e deal, iubirea, tu
l-ai tot urca, n-ai spune nu
câmpie dac’ar fi
tu ai veni
și nici iubirea ca o vale
nu ar putea să-ți stea în cale.
de la cea mai mare pân’ la cea mai mică
(fiind prapastioasă), nici de prăpăstii nu ți-e frică
vulcan să fie, scuipător de lavă
l-ai dovedi, că te știu bravă
dar dacă-i mare, cum spun toți
mi-e teamă, ca nu știi să-noți.
lovește clipele cu biciul lui a vrea
comandă-le să fugă sau să stea
învață-le să sară prin cercul de foc
al zilelor când simți că n-ai noroc
așa, ‘nrăiește-le, să muște cu arțag
din orice braț străin, ce fără drag
vrea sa-ti atingă neîmblânzita carne-a firii
și răsplătește-le-n final cu zăhărelul fericirii
iubirea noastră e o oacheșă cerșetoare/ vizavi de fabrica de frumoase amintiri viitoare//
avem mereu tendința
de-a ne imagina
odată cu credința
un dumnezeu așa și-așa
cu ochii blînzi și barbă
cu trup incert și suflet bun
în mintea noastră oarbă
el e un soi de moș crăciun.
nimic greșit în gândul
că dumnezeu există
dar hai sa nu facem din dânsul
doar o copertă de revistă
atotvindecător, atoateștiutor,
el, creator și de bărbat și de femeie
e mai prejos de-atom, e mai presus de zbor
și da! există, sub formă de idee
credința-i, deci, o stare
iar multvisata viață de apoi
e liniștea pe care
zilnic o fabricăm chiar noi
întotdeauna când auzim de extratereștri,
privim în sus,
undeva în afara Pământului,
când de fapt ar trebui să realizăm odată
că cei care nu se înțeleg,
deși vorbesc aceeași limbă, sîntem noi.
cei care eșuează în a înțelege rasa umană
în ciuda eforturilor depuse de cercetătorii britanici
sîntem tot noi.
cei care se apropie de Pământ cu intenții dușmanoase
nu sînt îmbrăcați în verde și nu au antenuțe.
ah! cât îmi e verbul de moale
când trebuie să țină-n spate
toată persoana dumitale
oh! cât de greu se scoală epitetul
când vrea să preamărească
frumusețea ta sfidând concretul
flască îmi e metafora. și rece,
când speră să-ți excite eul
(oribil sentiment, bine că trece)
of,ce clar îmi e că n-o să pot nicand
sa te iubesc, iubito-n vorbe
așa cum te iubesc în gând
iubirea dintre noi, devastatoare conflagrație/ ți-a pus în piept doar cicatrici și nicio decorație//
ne-am dat întâlnire
într-un loc neprecizat
într-o zi neprecizată
la o oră neprecizată
fără să-mi spui cine ești
fără sa-ți spun cine sînt.
nu știam cum sîntem îmbrăcați
ce carte să ținem în mână ca semn de recunoaștere
și nici dacă e cazul să purtam vreo pălărie.
nu știam câți ani are celălalt
și de ce. n-aveam idee
cum mergi. cum stai.
cum îl exclami pe vai.
te-am recunoscut după zâmbet.
ție îți place visul
ca fel de-a te cunoaște
eu îmi cultiv plictisul
ca formă de-a renaște
tu preferi vinul,
mie îmi place berea
tu-ți urmărești destinul,
eu venerez plăcerea
ochii tăi privesc
putând a trece cu vederea
ai mei, însă sfredelesc
elaborând durerea
tu știi să ierți
eu-s prieten cu uitarea
de aia nu mă cerți
când uit să-ți cer iertarea
tu mai degrabă ești
eu mai adesea sîntem
să credem în povești
ce bine că mai vrem
ești frumoasă, dar ești tristă/ ca un spate de revistă//