la început părea a fi o iubire
ca toate iubirile. normală,
cu un metabolism obișnuit
sănătoasă tun. noi ne-am văzut de viață
dar ea a început să capete proporții.
în scurt timp, risca să calce în picioare
copaci, acareturi, locuri de joacă.
am încercat s-o oprim, dar ne scăpase de sub control –
era din ce în ce mai mare,
deja ar fi putut lua godzilla în palmă
așa cum godzilla lua oamenii în palmă,
și lucrurile nu s-au oprit aici.
iubirea noastră a a ajuns să înconjoare Pământul
în patru pași, urmărind, în joacă, linia orizontului.
apoi, a continuat să crească, depășind scara planetară,
înconjurând Terra cu sinele său aerat
și cu vintrele ei stelare.
O aluniță de lumină pe obrazul iubirii noastre e luna
și diversele, multicolorele ei organe, numite planete,
îmbracă planeta albastră într-o galaxie, într-un univers, într-un vers.
Poezie
Un comentariu
am ajuns în locul în care începe iarna.
am văzut cum se fabrică frigul,
cum se obține culoarea plumburiu,
de unde se naște gheața.
eram singur, pe tărâmul singurătății,
oriunde mă uitam era aceeași distanță de rece;
cu grijă, fără zgomot,
călcam pe miezul sufletului cuiva.
din păcate, nu pot să dau nume,
vreau să rămân anonim.
întotdeauna amintirile sînt mai frumoase
sau mai urâte decât realitatea.
nu e tocmai o falsificare, ci, mai degrabă
mintea tinde să absolutizeze întâmplările,
în rău sau în bine.
ce, nu mai știi când erați voi doi la mare? weekendul ăla
superb. doamne, cât de frumos a fost. uitând că, de fapt,
tu ai făcut la un moment dat o mică criză de gelozie,
iar el a băut sâmbătă cam mult.
nu mai ții minte cât de groaznică era viața cu el?
cum fugea mereu de acasă după fiecare ceartă?
uitând că, de fapt, pleca în jurul blocului,
doar ca să se întoarcă.
timpul șlefuiește realitățile pe la colțuri
până le face atât de rotunde, atât de alunecoase,
anume ca să îi scape atât de ușor minții din palme.
am cunoscut sentimente diverse –
de la baloane de săpun până la globuri disco.
toate sînt rotunde, sferice, mai exact.
știu sentimente din sticlă,
din muci, din pânză, din hârtie – tip lampion
din os, din abanos,
sentimente – glob de cristal, în care
îți vezi viitorul, sentimente din apă, tip lacrimă,
din mucava, de-ți trece mâna prin ele.
ale tale sînt și ele niște sfere
din alea uriașe și grele pentru demolat clădirile.
m-am îndepărtat mult de jocul de șah.
am învățat să observ nuanțele de gri
am început să nu mai cred în regine
în nebuni, în pioni
și parcă nici de cai nu mă mai leagă mare lucru.
prefer luciosul, matului.
nu mai știu să văd nicio mutare înainte.
uit să verific timpul,
de când m-am îndrăgostit.
eu, care eram un șahist atât de bun,
o tânără speranță.
seninul este tăcerea
cerului
mi-ai promis că nimic nu ne va despărți
că certurile există pentru a ne uni
că va fi bine și bla bla bla
dar nu s-a întâmplat așa
am făcut complicate planuri de viitor
m-ai pus să-l scot din vocabular pe dor
să mă mut cu tine și bla bla bla
dar nu s-a întâmplat așa
acum vei vrea să te-ntorci în sufletul meu –
o imensă favoare facută de-un zeu
iar eu voi deschide brațele și bla bla bla
dar nu se va-ntâmpla așa
pământul își trăsese pe el, în fugă,
haina de ceață verzuie,
vântul se autodenunțase, pesemne,
de nu mai bătea copacii,
frigul o ținea pe-a lui.
ne-am așezat la o masă
și am început să tăcem.
la început, nu se auzea nimic.
apoi, am închis ochii și am început să aud
ceața, cum se freca de ea însăși.
am continuat să ascult – undeva, în departare,
nu cânta un cocoș.
asurzitor de încet se făcea noapte.
și-am tăcut, și-am tăcut,
până când am ajuns să ne
auzim limpede gândurile.
stau în cămăruța asta a mea
strâmta ca un coșciug
și robotesc – mai fac o ordine, apoi o stric,
mai scriu ceva, apoi șterg,
îmi las părul să crească, apoi îl tai…
probabil că de sus, foarte de sus,
să zicem, din cer,
mica mea forfotă se vede ca o nemișcare.
practic, stau nemișcat într-un coșciug.
de aici nevoia mea de a scrie niște cuvinte
care să se auda din cer – să nu care cumva
să mă îngroape de viu.
nisipul este piatra măcinată
de pașii îndrăgostiților
plimbându-se pe malul mării
nisipul este format din clipe.
dacă nu credeți
îl puteți pune într-o clepsidră
nisipul este ce-au mai lăsat adulții
din castele de nisip construite
tot de ei când erau copii
nisipul este uiumul
pe care pământul îl plătește mării
pentru că îl macină
nisipul este paradoxul construcțiilor –
ceva atât de mărunt, de fragil
stă la baza celor mai solide structuri
nisipul are viață. el invadează paturile și cearșafurile noastre,
se strecoară în cele mai ascunse pliuri,
hrănindu-se cu neatenția noastră
dacă tot nisipul s-ar uni
într-un fluviu
el s-ar numi, cu siguranță, Nississippi.
în noaptea tinereții, am petrecut cu tine
extaz, amar, tandrețuri și suspine,
dar ce rost are memoria s-o storc,
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc
un dicționar întreg am inventat cu tine –
inimfinit, subsecuri, flacs, karmaline
dară degeaba vreau în poala-ți să mai torc
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc
am colorat în verde deșerturi nesfârșite
și le-am făcut cu mâna secundelor uimite.
nu mai conteaz-acum că l-am înaripat pe porc,
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc
ochii tăi sînt un semafor/ ce indică mereu culoarea dor//
în miezul oricărui fapt incredibil
există un sâmbure
de previzibil
îmi place de tine pentru ca ești altfel
mâinile tale nu au nici șase, nici patru degete.
ci fix cinci, exact cum am visat.
tu nu te termini brusc, deasupra umerilor
tăi e acel rotund care face ca totul
să aibă sens.
sânii tăi au ceva foarte omenesc în ei – nu sînt egali,
de asemenea, ei indică direcții diferite.
doamne, cat de diferită ești.
și tot ca în visele mele ai în loc de
aripi – două picioare, ca să putem alerga
până la nori.
tu ești altfel, genele tale arată către cer.
tu pur și simplu ai pleoape și… clipesti.
oau! m-aș putea uita la tine între două glaciațiuni
și tot aș găsi ceva nou, ceva diferit.
tu chiar ești altfel, îmi place de tine.
citatele se scriu cu italic,
adica usor intr-o parte.
partea autorului.
– pufi, hai să-ți mângâi ochii cu
unduirea nuferilor
– n-am chef
– hai iubi, vino să-ți odihnești tâmpla pe
covorul de lapis lazuli
– ntz
– hai, adame, să-ți umpli plămânii
cu parfumul florilor de portocal
– du-te tu și zi-mi cum a fost
– alungă-ți plicitisul, iubi, și hai să ne jucăm
de-a oamenii prin tufele de lauri
– n-auzi că nu vin
– hai să mâncăm un măr.
– hai.
1.
dacă alergi suficient de mult, invariabil,
vine acel moment când te trec toate apele,
cum se spune. în momentele alea, mă imaginez
o țară în plin cod roșu de inundații,
pe corpul meu acarienii sînt luați de ape,
viiturile trec, iau cu ele scame, praf, tot ce întâlnesc
lasând în urmă ravene, pori înecați și multă suferință.
ăsta e momentul când realizez că mintea îmi fabrică motive
ca să mă opresc. și alerg mai departe.
nu mai vin la tine, mi-e atât de lene/ n-aș ieși din casă nici tras de opt balene//
te-am ținut în brațe ca pe o
mitralieră, mi-au transpirat mâinile
pe carnea ta rece, tot împroșcând metafore oarbe
care nu pot răni pe nimeni
dar pot atinge suflete.
te-am ținut în brațe
și am luptat în toate războaiele
importante pentru această planetă care sîntem.
tu-du-du-du-du-du-du-du-du-dum
așa torceai în brațele mele
împroșcând cu neliniște păsările, oamenii, cerul.
cum te mai strângeam la piept nopțile,
ca pe cel mai de preț lucru
pe care îl are un soldat pierdut în deșertul
luptei cu sinele.
iubita mea, doamna mea de fier,
balaurul meu oțelit,
până la tine n-am mai pus mâna pe nicio armă
adevarată, n-am mai sărutat
o gură de foc
ca a ta.
iarna are această predilecție la hemoragie/
împraștiindu-și sângele alb peste orașe, peste câmpie//