dacă am fi pus între noi
o cicoare
un fir de barba împăratului
o ferigă
o arnica montana
un arctium lappa
o floare de leandru
un fir de limba vrabiei, ceva,
de fiecare dată când ne-am îmbrățișat
cum ne îmbrățișăm noi, strâns și apăsat
de parca s-ar fi anunțat ceva de la nasa,
doamne ce mai ierbar ar fi dus copiii noștri la școala
Poezie
2 comentarii
ți-am văzut chipul – pahar plin de uimire
apropiindu-se. eu am sorbit un pic
și am clipit, cât o iubire.
Când am deschis ochii, nu mai era nimic.
ɘniɈ ɘq iɈƨɘviɿq ɘɈ ɒƨ ɒnmɒɘƨni ɒɘɿidui
iɒϱnɒm ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq izɘɿɔ ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq izuɒ ɘɈ ɒƨ
ɘniɈ ɘq izɘɿɔ ɘɈ un ɒƨ ɘniɈ uɔ iɈɿɘɔ ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq
Ɉlɒlɒlɘɔ luɈɒqɒɔ ɒl .ɘniƚ ɘb uɿbnɒm iiʇ ɒƨ
ɈnɘmiɈnɘƨ iuɿɒɔɘiʇ lɒ
.ɒbnilϱo ni ɿɒb ,uɈ ɈoɈ iɈƨɘ
ɘɿɈƨɒon ɘlɘɈnivuɔ ɒɘɘɔɒ ɘb ɘɈɒoq
.miɈmiƨ ɘɔ ɒɘɘɔ ɒ luƨɿɘvni iɿo ɘɈlum ɘb nuqƨ
2.
afară plouă zdravăn. chestia neplacută e că sînt afară.
e adevărat că m-am adăpostit, dar sînt deja ud fleașcă.
plouă cu găleata, cum s-ar zice. mda, parcă văd
cum de undeva din cer îngerii de serviciu
aruncă găleți după găleți.
pesemne că și pe ei i-a inundat cineva
de la etajul de sus al cerului
unde sînt alți îngeri care aruncă cu găleata
și tot așa pâna în al nouălea cer,
unde o perche de îndrăgostiți
prea ocupați să se iubeasca
au uitat deschisă apa la cadă.
pământul e universul în care trăim
micul nostru univers
țările sînt galaxii,
galaxii peste galaxii
familiile sînt mici sisteme solare
cu sori schimbători în funcție de
ochii celui prin care privești
iar noi sîntem planete care se rostogolesc
prin viață, oferindu-le populațiilor acariene
locuitoare când încălziri globale, când inundații
și certitudinea că există.
2.
am observat că înainte să încep alergarea,
am nevoie să știu cât o să alerg –
o tură, 30 de minute, 5 kilometri?
vreau să știu exact, ca să mă pot pregăti mental.
cred că atunci când voi putea alerga fără să știu dinainte
când mă voi opri, voi fi obișnuit
cu ideea de moarte. pentru că, în fiecare zi,
orice facem, învățăm câte un pic
să murim.
adevărul este timp care trece în linie dreaptă
era așa o tăcere în pădure, ca-ntr-o bibliotecă.
mirosea frumos, a istorie și a viu.
am citit din priviri un fag mai acătării
și i-am zis: măcar să ajungi într-o zi un asimov,
un sorescu, un saramago, puștiule.
și nu o știre despre zăvoranca.
n-am reușit să-l citesc din scoarță-n scoarță
așa că am îndoit o frunza în locul în care am rămas
și l-am lăsat la locul lui,
pe noptiera de mușchi.
1.
sînt undeva între afară și înăuntru,
cu mâinile sprijinite pe pervaz.
ascult știrile și mă uit cum plouă.
ploua hipnotic, privirea îmi alunecă dinspre afara spre
înăuntrul meu. văd un copil înotând
într-un bazin olimpic. pe măsură ce copilul înoată,
se face din ce în ce mai mare,
iar bazinul din ce în ce mai mic. până când
nici nu mai e nevoie să dea din brațe
că a și ajuns în cealaltă parte a bazinului.
televizorul anunță inundații în partea de sud-est a țării.
afară plouă hipnotic. undeva, se aude o salvare.
nu-mi dau seama exact dacă afară sau înăuntru.
când ești singur,
secunda este egală cu ea însăși
când iubești,
secunda se împarte în două,
jumătate tu, jumătate eu
când te desparți,
secundele se împart la doi
una eu, una tu,
una gândul că mă vei uita
una teama că eu nu voi putea
una eu, una tu,
una lui ce putea fi
una lui n-ai de unde ști
cearcanele coborâseră pe fața ei
ca doi isuși gata să îi preia păcatele
și să o izbăveasca de ele
am privit în mine, fântâna fără apă.
am întins mâna și mi-am pipăit mușchii,
observând că toți îi au la vedere, eu – pe dinăuntru.
răcoare, umed și moale e în sufletul meu,
dar poate la capăt nu e așa.
am continuat să cobor, asemeni unui miner în mine.
până când am ajuns să-mi pipăi fundul.
iarăși am observat că toți îl au la vedere, eu – pe dinauntru.
plat, bolovănos și rece era.
mi-am dat seama că nu știu să ies din mine.
măcar am ajuns la capătul meu, mi-am zis
lăsând capul pe spate.
apoi, nimic.
priveam o bucățică de cer, cât poate privi un om.
doar că fântâna funcționa ca un microscop prin care
vedeam adânc, până în sufletul cerului.
observand, așadar, că ceilalți privesc cerul pe dinafară, eu – pe dinauntru
cine nu poate ierta, nu poate iubi.
astfel de ființe sînt de evitat
asemenea unor închisori comuniste de temut.
sub masca reeducarii, ele îți iau libertatea de a greși,
obligându-te să fii un atlet
care știe că pistolul care i-a dat startul
rămâne la tâmpla lui, gata să tragă
dacă nu își egalează cel mai bun timp.
un zâmbet – o floare
un sărut – o sărutare
un vino – un nu mai plec
o poezie, un cântec
un reproș, două suspine
o supărare, două supărări
o ceartă, două certuri
un ochi, doi ochi
siguranța e un evantai
cu care alungăm întrebările incomode
cred că era șase seara
când din gura ta a început sa iasă ceața.
o ceață grea, plumburie, care se lăsa la picioarele noastre
ca fumul din recitalurile anilor ’80.
am deschis gura să-ți spun,
dar din gura mea a început să iasă întuneric.
tu ai observat că se face întuneric când vorbesc.
eu vedeam cum ne pierdem în ceață.
noi, amândoi, am vrut doar să fie bine, firește.
să ne avertizăm unul pe altul de pericolul unei
iminente rătăciri în întuneric, respectiv ceață. impacientați,
am început să țipăm, umplând casa, și mai apoi strada,
cu și mai multă ceață, cu și mai mult întuneric.
moment în care mă sună un prieten.
am profitat de moment să-l întreb cum e vremea la el.
senin. șaptesprezece grade.
m-am întors către tine, tu nu mai erai.
ne-am pierdut. cu ochii și restul corpului jilave de la
ceață, am adormit de la întuneric. când te-ai trezit,
erai lângă mine.
afară se făcuse adevărat
iar eu încă mai căutam un vinovat
o viață întreagă conjugăm a muri
la timpul viitor implacabil.
a muri are doar o secundă de prezent,
o secundă de viață,
și dispare.
apoi, nimicul nu mai înseamnă nimic,
moartea pur și simplu nu mai e
și nu va mai fi și nici nu a fost
vreodată.
orașul e ca o pădure de piatră
cu acele case dărăpănate
ca niște buruieni năpădite de buruieni
cu acei coloși din oțel și sticlă –
adevărați arbori ai vieții ce găzduiesc în ei
și la poalele lor, un microunivers în care specia
angajaților conviețuiește aproape pașnic
cu specia paznicilor care au grijă
ca ei să nu evadeze din areal
în pădurea de piatră a orașului,
din când în când, cade câte un copac de piatră
de câteva etaje pentru a-i face loc unui alt
copac de piatra cu mai multe etaje
cărările pădurii din piatră
sînt atât de bătătorite încat
nu mai crește niciun fir de piatră pe ele
la umbra copacilor din piatră, tot ce e verde
moare încet și sensul și-l pierde
nu prea vă place, observ, metafora asta
care face din oraș o pădure de piatră
poate pentru că asta face din voi,
automat, niște animale
când umerii se apropie unul de altul
ca și cum ar avea să-și spună ceva important
când pielea începe să se încrețească – semn că
ne-am îmbăiat destul în lichidul ăsta călduț, numit viață
când lacrimile nu mai părăsesc colțul ochiului
ca și cum nu se știe niciodată când ai avea nevoie de una
când trunchiul și picioarele se curbează
într-un semn de întrebare fără răspuns
când corpul se apropie de pământ
ca de o destinație finală
înseamnă ca a venit timpul să
fii tânăr pe dinăuntru
de când sîntem mici,
toata lumea ne învață să vorbim
și nimeni să tăcem