dacă stai mult timp nemișcat
ajungi un obiect.
(chiar, tu ce obiect ai vrea să fii?
o armonică? un cuier? un hard extern? o umbrelă?)
eu mi-am închis telefonul
m-am așezat pe masa din bucătărie
și am început să stau.
prin casă s-au perindat valuri de musafiri
au fost zeci de omoruri la știri
dar nimeni n-a mușcat din mine
pana la semințe cum eram pregătit.
nici n-au venit să mă mângâie
pe obrăjorii mei ionatani
în schimb, după câteva zile,
pe undeva, prin dreptul inimii,
din corp mi-a izvorât o omidă
care puțea a singurătate
Poezie
6 comentarii
nu mai suport sa te vad plângând, cerule,
ai ochii iubitei mele și exact genul ei
de nori deasupra capului când visează.
nu mai tuna și fulgera, așa face și ea
în timp ce florile și ciocolata din mâinile mele
se udă până când din ele rămâne doar o intenție
nu mai turna cu găleata, exact așa face și ea
când își face curat prin suflet
de ne face leoarcă pe noi, toți, dimprejurul ei
nu mai picura chinezește pic pe gândurile pic omului pic
de nu mai pic pic pot să mă adun pic pic
să-i spun că pic pic o iubesc pic
orice ființă de pe planetă
e hrană pentru altă vietate
mormolocul pentru plevușcă
plevușca pentru știucă
știuca pentru om
omul pentru pământ
pământul pentru plantă
planta pentru gândac
gândacul pentru pasăre
pasărea pentru pisică
mie mi-e foame de tine
înainte de a citi acest poem,
te rog, gândește-te la toate celelalte
cuvinte care a trebuit să moară pentru ca
aceste cuvinte să existe
dac-ai putea să vezi toate celelalte poeme,
unele – atât de vii,
pe care le-am aruncat la coș pentru ca tu
să-l poți citi pe acesta –
e un poem poate mai greoi decât altele,
mai fără ritm, mai nemulțumit de el însuși,
dar e viu, și e al nostru. s-a născut chiar acum
pe o muzică de saxofon, în sufletul tău,
aproape așa cum se nasc copiii – scâncind,
zvârcolindu-se,
umplând aerul dintre noi cu vocale și consoane disperate
să găsească o ureche.
și crește, și crește.
e un poem care, când se va face mare,
îți va face inima să bată mai tare,
te va cuceri prin simplitatea lui
și micile metafore pe care le poartă pe degete,
învârtindu-le.
la început, nici n-aveai foarte mult chef de un poem,
dar, când? pe la rândul trei? sau poate opt?
el a reușit să ajungă la tine, să te străbată,
și, acum îți arată drumul,
iar tu îl urmezi cu zâmbetul pe buze, oriunde te-ar duce.
e un poem care vorbește despre el însuși
și, cu toate astea, recunoști în el ceva din tine
simți că fiecare rând al poemului
e un fir prin care se leagă de tine,
dar nu simți când firele îți străpung inima
cusând-o de a lui. pe nesimțite, îți ia singuratatea
de pe birou și, privindu-te în ochi, îi dă drumul
pe podea. singurătatea ta se sparge, fără zgomot,
în mii de cioburi. iar poemul te așteaptă să te ridici,
cu mâna întinsă ca o invitație în alb
căreia nu poți să-i reziști.
nu așa te așteptai să fii cucerită
îți imaginai un poem mai înalt,
mai sexy, mai cu rimă.
dar, cine știe, poate te vei căsători într-o zi cu acest poem
și veți face împreună alte poeme
frumoase ca tine și îndemânatice ca el,
poeme care vor umbla prin lume
învartind figurile de stil pe degete
de se vor minuna și păsările.
invitând oamenii care îl privesc
să se gândească la toate celealte poeme
care a trebuit să moară pentru ca el să existe.
iubirea mi-a dat:
bucuria de a fi, copii, câteva superbe femei,
o plajă pe care în loc de nisip, erau idei,
multe nopți în care nu m-am uitat la stele
pietrele alea de pe suflet, destul de grele
un submarin
cu păsări plin
un număr necunoscut de mângâieri perfecte
de ce să nu recunosc, câteva defecte
zeci de motive să-mi iubesc nevasta
o pizza mare ca să nu mai gătesc în sear’ asta
sentimentul că pot zbura
un pic mai sus decât pasărea
liniștea
iubirea mi-a luat:
bucuria de a fi, copii, câteva superbe femei,
o plajă pe care în loc de nisip, erau idei,
multe nopți în care nu m-am uitat la stele
pietrele alea de pe suflet, destul de grele
un submarin
cu păsări plin
un număr necunoscut de mângâieri perfecte
de ce să nu recunosc, câteva defecte
zeci de motive să-mi iubesc nevasta
o pizza mare ca să nu mai gătesc în sear’ asta
sentimentul că pot zbura
un pic mai sus decât pasărea
liniștea
de aceea nu iubesc
ca să dau sau ca să primesc
voi sînteți două persoane
pe care le-am întâlnit colindând prin vagoane
în acest tren al vieții
care tocmai trecu de stația tinereții
voi sînteți două planete
cu cercei, inele – assez cochete
în acest univers micro în care cometele
au coadă, deci se aseamănă cu fetele
voi sînteți doi pinguini, două suricate,
sau doi ponei, depinde la ce desene animate
ne uităm împreuna, în serile în care
vântul mătură toamna prin parcare
voi sînteti două prințese, marionete, păpuși
căutând perechea cu care vă potriviți ca două mănuși
eu sînt o parte dintre firele nevăzute
care vă leagă de viitoarea pereche pe neștiute
voi sînteți două luni (rotunde mari și grele)
ce luminează-n fiecare seara cerul lumii mele
făcându-mă să simt melancolia
pe care-o simte față de tristețe, veselia
voi sînteți două copile
din fericire, nu foarte docile,
eu sînt cel căruia, puțin suparată,
îi poți spune când nu ești de acord cu el, hai ma, tată
am ieșit din burta avionului ca dintr-o cezariană
și, renăscuți, am început să ne acomodăm cu aerul italiei.
bella italia.
am plecat spre gară, ținându-ne atât de strâns de mână
încât domnul de la casa de bilete
ne-a și întrebat daca vrem un bilet sau două,
mai știi?
puțin obosiți, am coborât, nu înainte de
a încurca bagajele cu cele ale celuilalt cuplu
din compartimentul nostru, care părea
un pic mai fericit ca noi.
apoi, în timp ce brazii gâdilau soarele
cu vărfurile lor, de se înroșise complet, am ajuns.
pe tine te durea spatele.
așa că ne-am așezat de parcă urma ca asfințitul să
ne dea o veste importantă.
acolo, în fața castelului, pe pajiște,
unde albinele bâzâiau despre o viață mai bună
tu m-ai luat de mână
și m-ai privit în ochi. are pupilele atât
de rotunde că n-aș ști să i le desenez,
m-am gândit. mă așteptam să mă ceri de bărbat
sau să-mi spui că ești gravidă,
dar tu m-ai întrebat foarte serios
dacă mergem să mâncăm un gelato.
ia te uită!
o furnică a intrat
într-o cutie de chibrituri
apoi încă una
și încă una
ce să vezi,
giganticele mături verzi
iarăși cred că pot face
curat în cer și se unduiesc
și se tot unduiesc
vântul mă împinge
de la spate să fac
ceea ce trebuie făcut
aș putea să cobor
de pe nor
pe una dintre ele
și să mă legan
cu ochii închiși
gândindu-mă
la ce aș fi vrut
să fiu
dacă nu mă nășteam
pasăre.
în noaptea când ai vrut să pleci
(aveai picioarele atât de reci)
te-am implorat să stai până în zori
doar n-o să mori, nu? n-o să mori
tu m-ai mințit, cu glasu-ți pisicesc
și-n ale tale brațe m-ai lăsat să ațipesc;
apoi, discret, având ca martor numai luna
ai dat să pleci, probabil pentru totdeauna
noroc că eu ca un adevărat și-ndrăgostit bărbat,
prevăzător, îți aruncasem hainele în cadă la-nmuiat.
,
, !
;
, , ,
– –
,
.
*ofertă supusă unor termene și condiții,
în limita stocului de imaginație al cititorului.
autorul își declină orice răspundere legată de calitatea
poemului. oferta este valabilă o perioadă de timp
atât de scurtă, încât se poate încheia
înainte să terminați de citit poemul.
la început ne doream aceleași lucruri
la început ne doream aceleași lucruri
aveam aceleași vise
aveam aceleași vise
ne plăceau aceleași acadele
ne plăceau aceleași acadele
nopțile, ne sclipeau în ochi aceleași stele
nopțile, ne sclipeau în ochi aceleași stele
apoi, fără să ne dăm seama
apoi, fără a ne da seama,
azi o conjuncție
mâine un adverb,
ba un substantiv
sau un pronume
am descoperit cât de diferiți sîntem
am înțeles ca pentru tine am fost doar o aventură
mi-am privit corpul – o casă
din ce în ce mai nelocuită;
mica prispă ondulată de soare
abia dacă mai poate duce greutatea unei pisici;
în crăpăturile din tencuială par a se descifra
magnitudinile cutremurelor care i-au vizitat pereții;
acoperișul, pesemne păcălește ploaia să
o ia la vale că altfel nu văd cum ar reuși
cu toate țiglele alea lipsă;
geamurile au nevoie de un consult oftalmologic urgent;
interiorul e atât de plin de păianjeni încât aceștia
au început să prindă în plasa lor doar păianjeni;
camerele – aceste mici atrii și ventricule
circulă în întreaga casă un aer
stătut în care încă persistă
un iz de clementine și colinde nespuse;
duse sînt vremurile de glorie ale acestei case.
ți-am privit corpul – o doamnă
cu brațe superbe, trecută de prima tinerețe,
în căutarea unei case de locuit.
hai să mergem undeva
să fim doar noi
Istoria arde de nerăbdare
să ne aibă printre eroi
hai să fugim departe
de lumea asta dezlănțuită
Liniștea se parfumează cu chanel no5
doar-doar i-om cădea în ispită
hai să zburăm
dincolo de nori
Speranța bălește după
un nou model de cocori
să ne aruncăm în ecranele
televizoarelor pline de roz
ale lui Optimism care ne propune
să jucăm totul pe-un loz
a trecut ceva timp
de când te-ai ridicat
și, trecând prin privirile celorlalți
ca un băț prin elemenții unui calorifer
dring dring dring dring dring dring
te-ai dus la baie, lăsându-mă cu întrebarea
și dacă nu se mai întoarce niciodată?
a trecut ceva timp
în paharul meu, câteva musculițe
și-au întemeiat deja o familie,
chelenerul care mi-a luat comanda
nu mai lucreaza aici și poate nici
fiul lui. aș mai comanda o bere
dar barul e în paragină,
scaunul tău e ambalat într-o tăcere adâncă,
gata să fie trimis într-un magazin de antichități.
a trecut ceva timp
oare cât pipi poți să faci? îmi trece prin cap
în timp ce îmi pun ochelarii pe masă.
oricum nu mai vedeam bine cu ei,
cred că între timp mi-au crescut dioptriile.
a început să ningă cu fulgi mici, metalici,
iar eu sînt tot în tricoul ăsta cu mona lisa.
ai o oglindă
pe care o ascunzi în dulap,
un fel de seif emoțional în care îți ții
tot: fostele iubiri – corpuri golite
de dinainte să ți se așeze în brațe, grimase deznadajduite,
zâmbete false, discuții cu tine,
diminețile în care te rădeai la subraț,
machiaje ireproșabile, selfie-uri adorabile,
ba chiar și scene de sex.
prin această mărturisire îi avertizez
pe toți următorii tăi parteneri
să arunce un ochi în dulap înainte
să se îndrăgostească iremediabil de tine.
mie mi-ar fi fost foarte util să arunc un ochi
în acea oglindă. dar i-am aruncat pe amândoi.
și am ajuns un alt prizonier în ea –
unul dintre acele corpuri goale și moi
menționez că oglinda este puțin spartă într-un colț
de unul dintre iubiții care a vrut să fie
ambii parteneri dintr-un menage a trois
apropie-te, nu-ți fie frică de acest fâșâit asurzitor,
nu e un început de furtună,
prognoza meteo pentru interiorul meu
spune că urmează o vreme extraordinară pentru iubit;
apropie-te, nu te teme de acest fâșâit,
sînt doar cei 18.000 de fluturi
din stomacul meu
care bat nervos din aripi
când întârzii să apari
apropie-te, nu te speria de bubuielile astea teribile,
nu e nici un război în mine,
străzile sufletului meu sînt populate de
cele mai pașnice emoții
apropie-te, nu-ți fie frică de blestematul ăsta de bubuit,
e doar inima mea
care bate un pic mai tare
și mai repede
când te simte în preajmă
eram doar noi patru.
tu, eu, și cele două cocktailuri.
A, ba nu. eram cinci.
mai era și acel sentiment nedefinit.
ar fi trebuit, poate, să plecăm atunci.
Dar n-am plecat. Am fost acolo când
vântul a spart ziua în mii de cioburi
care ne-au intrat în ochi.
am apucat să vedem cum
soarele însângera stâncile pe care stăteam.
marea mușca plină de turbare malul,
de nicio supradoză antirabică nu mai putea
să-l facă bine.
norii își tăiaseră pesemne venele
umplând orizontul de portocaliu.
întunericul s-a închis deasupra noastră, fără zgomot,
ca un capac de coșciug scump.
stelele s-au aprins ca niște lumânări de lux.
Of, și doar am avut de la început sentimentul
ăla nedefinit că totul se va termina prost.
nopțile mele sînt clădiri uriașe
cu zeci și chiar sute de etaje –
un hotel bântuit
de fantome cât se poate de reale,
genul de fantome care lasă păr pe pernă
și urme de ruj pe cana de cafea, dimineața
pe culoarele încurcate ale nopților mele
am auzit pași pe care am început să-i urmăresc,
cameră după cameră, până când
am dat chiar peste mine scotocind
în minibarul camerei după un loc
în care să-mi țin sentimentele
prin nopțile mele mă plimb cu liftul gândurilor
de la un nivel de înțelegere a lumii la altul,
în funcție de muzica pe care o pun
cei de la hotelul de vizavi;
acum e o piesă simplă, despre dușmani
dar și despre prieteni și bani
e mai târziu decât foarte târziu.
încerc să adorm învelit în noaptea asta caldă și uscata
ca o bucată de cârpă care cândva a îmbrăcat
un corp cald și plin de speranță
dar acum zace uitată prin deșert.
e prea târziu pentru toate visele
pe care le-aș fi avut daca aș fi dormit.
e prea târziu sa-mi aprind o țigară.
m-am lăsat de astă-vară.
e târziu și să beau și să mă plimb
și să scriu.
e atât de târziu, încât pentru unii
nici nu mai e foarte devreme.
doar ceasul nu e de acord cu toate astea
și pe limba lui cea mică îmi tot spune
ntz-ntz, ntz-ntz, ntz-ntz
într-o zi, te-a părăsit fără explicație.
încerci s-o suni, nu răspunde.
întrebi prietenii comuni – nu știu nimic.
întrebi prietenii ei – nu răspund.
îi intrebi pe ai tăi – cică o să fie bine.
îi suni părinții – nu răspund.
îi scrii un mail lung. apoi, ștergi mult din el.
îi trimiți un mail scurt care se termină
cu semnul întrebării. nu raspunde.
te enervezi. sînt, totuși, vreo 10 luni.
petrecute împreună, vreau să zic. peste 300 de zile.
o cauți la birou. nu e acolo.
nici mâine n-o să fie acolo. pariu?
te închizi în casă.
două săptămâni și o depresie mai târziu, ieși din casă.
începi să alergi. slăbești încă 4 kilograme.
continui să alergi.
ieși cu prietenii la băute. te duci singur la un concert.
la un film. la un alt concert. la alte baute.
te lasă ficatul. îți faci analizele. nu era ficatul.
în afară de colesterol, ești bine.
intri la mega și îți iei un fresh de grapefruit.
îl bei și arunci sticla. cobori la metrou.
stai puțin.
Stai!
nu cumva…