Poezie

micile satisfacţii ale unui dumnezeu mai mic

citeam de ceva vreme în ochii azurii
ai toboşarului din coşul de jucării
că e sătul de-atâta muzică de fanfară
şi-ar vrea să cânte o treabă mai sprinţară

aşa că ieri seară m-am pus pe meşterit
şi-n scurtă vreme – gata! făcut l-am fericit:
acum ţine mândru-n poală un nou-nouţ xilofon,
i-am inversat două contacte şi suferă de Parkinson

se mişcă el haios dar, fireşte, cântă fără ritm şi prost
şi-n ochii lui citesc regretul că nu mai e ce-a fost;
mâine, el nici nu ştie – plănuiesc să-i înscenez
un accident la mâna stângă şi-o să i-o amputez

apoi îl scot la pensie, normal – pe caz de boală
şi-l angajez din nou, dar c-o slujbă mai nasoală –
cred că îl fac paznic de noapte la coşul de jucării
şi după, mai vedem, dacă e cuminte, îi iau şi baterii.

poetul îşi arată colţii

el, nebărbierit, la volan, învârte un cerc vicios
alături, ea stă în mâini, căci s-a trezit pe dos
vizavi de ei, adolescentul din staţia de autobuz
priveşte în jur, căutându-şi jumătatea, confuz

ceva mai încolo o bătrânică traversează
o perioadă proastă, şi parcă lăcrimează
iar fetiţa de pe bancă nici ea nu-i mai brează –
a expediat o torpilă în geamul vecin şi oftează

lumea asta-i atât de plină de clişee
ca să zic aşa – ca pubertatea de acnee
în lumea de dincolo o fi acelaşi fenomen?
că azi tocmai a murit o parte din mine, gen.

sms43

micuţa păpădie, ştiu – vă era dor de ea/ e bine, mulţumesc de întrebare, şi nu prea/ că ieri, pe după-masă, în timp ce se-odihnea/ fu confundată de un puşti c-o acadea//

povestioare din deşertul cu mult soare (8)

printr-o stranie şi nefirească-mprejurare
fane – cameleonu-ajunse în deşertu-ăl mare
debusolat – ce putea să fac-al nostru tip?
îşi schimbă cât ai clipi aparenţa în nisip;
dar vai! spre nenorocul lui trecu un camion
al unei firme de clepsidre – Clepsidron
care, vezi dumitale, venise după marfă
şi cât ai zice (nu ştiu ce-mi veni) – eşarfă
împachetat în tone de nisip, fane fu ridicat pe dată
şi aruncat în spate, fără milă, sub jegul de prelată;
de-aici încolo, fane nu mai ştiu nimic de el
şi slava domnului – n-ajunse temelie de castel;
buimac şi transpirat, sleit, închis, înclepsidrat
o să vă ia cu mirare, dar vă zic – fane a scăpat;
ideea i-a venit, nu mă-ntrebaţi de unde
dar cert e că s-a prefăcut cu totul în secunde.

rita, ana, dana, eva, andrada vă pup, fetelor, ne vedem şi mâine

sînt sigur că relaţiile astea interumane
ar putea fi şi ele, de ce nu? nişte persoane;
cu nume, libidou, capricii, frizură şi identitate
în funcţie bineînţeles, de persoanele implicate

uite, de exemplu, rita – relaţia mea preferată
priveşte’n geam la florile de zarzăr bosumflată
ar ieşi şi ea, dar pe fondul unei stări de oboseală
îşi suflă mucii, că a contactat o gripă emoţională

ana e relaţia mea simplă cu un om dintr-o bucată
şi deşi are douăzeci de ani, i-un pic cam retardată
vocabularul ei e limitat, hainele – cam tocite
dar, ştiţi ce? măcar nu spune chestii gratuite;

să vă mai zic şi despre dana, relaţia mea cu părinţii
care a căzut rău când era mică şi şi-a rupt toţi dinţii,
dar între timp are-un zâmbet nou, lucitor, din porţelan
bătând la diplomaţie şi intenţii bune şi un politician

mai am o relaţie cu un băiat tare ciudat –
andrada – momentan atinsă de vărsat,
aşa că, pe motiv de boală nu iese deloc din casă
stă mult pe net şi-i mai tot timpul somnoroasă

am lăsat-o pe eva, relaţia mea cu voi, ultima pe listă
o ştiţi – i-aiurită şi misterioasă, da’ măcar e fantezistă
şi chiar de e-mbrăcată fistichiu şi coafată cam ciudat
nu vă lăsaţi duşi de aparenţe, luaţi mărul pe care vi l-a dat

Republica Sentimentală Tu

iubito, îţi ştiu sufletul pe de rost,
ca un habotnic zilele de post;
explorator fervent, cercetător fanatic
îţi ştiu orice locşor, oricât de enigmatic;

acum, că de atâta vreme-l studiez
precis că aş putea să-l cartografiez:
la nord, unde-atârni a sufletului hartă-n cui
i-un loc tare capricios – Muntele Amorului

la baza lui, în Valea Suspinului fără Rost
i-un lac pe care fac wind-surfing, contra cost
legenda spune că seacă în vremuri dificile
de-aia-i şi spune Lacul Lacrimilor Inutile;

vestul tău e presărat cu Dealurile Amăgirilor
bătute-ades de-un vânt care se cheamă Dor;
şi te mai traversează Fluviul Picurilor de Sudoare
cu debitul mărit în caz de o emoţie mai mare;

în sud, ai vasta Câmpie a Liniştii Interioare
plină de sentimente mici, moţăind la soare;
ce straşnic loc – ţârâie greierii-n loc de ceas
de pierzi noţiunea timpului când faci popas

în inima hărţii, tronează demn, fără pretenţii
neabătutul Podiş Central al Bunelor Intenţii;
mai sînt, le ştii – Peşterile Trecutului Zbuciumat
în care chiar şi speolog să fii – nu prea e de intrat;

cât despre clima ta ţâfnos-continentală
am dat chiar o lucrare de control la şcoală –
e calm şi bine, dar se poate, aşa… din senin
să mă trezesc de grindina reproşurilor plin.

galileo, mai lasă-ne, frate!

dora – o pasăre colibri
se simţea aşa… cam gri
şi în a ei nimicnicie
avu în cap o fantezie

cum ar fi să mă ridic drept în zbor
deasupra ăstei tufe şi să nu mai cobor?
fată, niciodată să nu zici niciodată,
îi zise-o prietenă mai înciudată

dar dora, mititica, idealistă şi încăpăţânată
se ridică din tufa de zamioculcas pe dată
însă – imensă-i fu minusculei surpriza
de a crezut că cine ştie? a luat-o briza?!

sub ea decorul se schimbă rapid
în locul tufei apăru brusc un zid
apoi o plajă c-un resort baban
şi imediat după – marele ocean

apoi zări drept sub ea un pici
gălbui la faţă şi cu ochii mici
urmară întinderi de apă nesfârşite
şi teritorii nisipoase, de soare pârjolite

şi cum tot fâlfâia dora tot pe loc în zbor,
răcni – opriţi pământul, că vreau să cobor
hei, oameni buni am ceva măreţ să vă zic
am ameţit, opriţi-l, please, că mă oftic

şi iată cum inima emoţionatei colibri
prinse a bate şi mai tare, până când muri;
ce nu ştia e că marele galileo galilei
avea sa-i fure câteva dintre idei.

ce-a fost mai intâi – oul lui columb sau găina care a mancat râma care a descoperit lumea?

foarte probabil la fel ca şi mine,
aţi fost şi sînteţi victime senine
ale unor maeştri dezinformatori
în legatură cu ai lumii descoperitori

columb, diaz, vasco da gama
din pagina-mi iese cardiograma
acum că ştiu tot adevărul
pe mână se ridică părul;

dar, hai istoria să n-o lungesc
mai bine repede să povestesc:
în 1153, în urma epidemiei de holeră
asia fu descoperita de o râmă aventurieră!!!

dânsa-şi croi drum pe sub pământ
unde văzu cu ochii, până când
din micul ei sătuc ciumat din europa
s-a trezit direct în altă lume – hopa!

„ya uite, spre exemplu, la ochyy ăstuy domn
parcă numai ce s-a trezyt dyn somn
şy palid e, şy-y îmbrăcat neconvenţyonal…”
atât a apucat săraca să noteze în jurnal

şi nu vom şti ce altceva a fermecat-o
că a venit o găina şi a decapitat-o;
pe mormântul ei, simbolic, stă şi astăzi scris:
te vom yuby mereu, dragă Fyfy L. Onys –

(căci râmele – nu cred că ştii
urăsc din tot sufletul litera „i”
de ce? e simplu de-observat –
că-i ca o râmă cu capul tăiat)

noroc cu râma dolofană pe numele ei seby
care mi-a zis adevărul despre multe trebi
promit şi mâine noi dezvăluiri
despre-ale lumii mari descoperiri,
sandra?

sms40

nu mă-ntrebaţi cum, dar drăguţa păpădie/ a fost aleasă în comisia tehnică de la loterie/ şi cum au început bilele să se-amestece în suflantă/ a fost cuprinsă de o alergie galopantă//

#44

despre filmul ăsta, moon/ nici nu ştiu ce să vă spun/ mi- a dat un sentiment acut de deja-vu/ parcă-i cam previzibil, da’ acuma, vezi şi tu//
p.s. e primul film al lui duncan jones -regizorul/ fiul lui david bowie – marele, nemuritorul//

declaraţie de avere interioară

doamnelor, domnilor,
vă salut naiv ciopor,
în astă seară,
la o ţigară,
m-am gândit niţel
şi mi-am pus un ţel –
ce mai tura-vura,
îmi depun candidatura
pentru funcţia de preşedinte
şi mă jur pe cele sfinte
că voi sluji întreg electoratul
şi de duh săracul, şi bogatul
da’nainte, cum se cere –
iată ce îmi e avere:
posed nişte terenuri infinite
pline de lucruri nepovestite
o vilă uriaşă, de neam prost
în care umblă gândurile fără rost,
iar la parter
un atelier
de manufacturat vise
cu ferestrele deschise
(director de vânzări i-o libelulă
din păcate cam credulă)
lângă, ar mai fi un prăfuit şopron
în care zac curcubeul şi-un sotron,
mai am un înger păzitor hain
care se vaită că doarme cam puţin,
o buburuză
care-mi e muză,
prin buzunare
mai am o boare,
două chinchille cam neghioabe
care îmi suflă versurile alea slabe,
o colecţie de icoane pe care o donez
din când în când la rubrica recomandez
şi-o emotivă, mult iubită păpădie
de care-s îndragostit, dar ea nu ştie;
având în vedere cele prezentate
sper să mă alegeţi în unanimitate.

povestioare din deşertul cu mult soare (7)

o cămilă şi puiul ei stăteau la coadă
la o doamnă care vindea limonadă;
micuţa cămiluşă, pe numele ei angela,
se tot foia pe-acolo făcând-o pe rebela
maică-sa, obosită şi uşor nervoasă
îi spuse c-o trimite singură acasă;
angela-i zise că ar pleca acum chiar ea
dar nu suportă singurătatea;
da’ ce iubito, ştii tu ce înseamnă?
îi răspunse amuzată cămila-doamnă;
da, normal că ştiu, că nu-s aşa de infantilă
singurătatea-i o cămilă lângă nici o cămilă