despre cum mijloacele sînt scuzate de scop/ despre cum să te fereşti de un cameraman miop/ chiar de te cheamă banksy şi te crezi ciclop/ e un documentar bine-făcut: exit through the gift shop//
Poezie
Niciun comentariu
azi am ajutat o omidă să treacă strada;
am calculat – făcea cam trei centimetri pe
minut, strada avea cam trei metri plus
trotuarul şi rigola – şase metri, cu totul
în total i-ar fi luat cam o sută nouăzeci
de minute, asta dacă ar fi ajuns – să nu uităm
de traficul de pe străduţă, de vrăbiile tupeiste,
sau de ţâncii curioşi să afle ce are pe dinăuntru
am încercat să mă pun în pielea ei
păroasă şi moale, am ales o frunză care
mi-ar fi plăcut mie dacă aş fi fost omidă
şi am depus-o acolo, printre nervuri,
nu înainte de a o privi în ochi
şi a-i spune asta se cheamă destin, fifi
mi se zbate o pleoapă, o coapsă, un por/aş muşca dintr-o pară, un grumaz şi un nor//
tu cobori scările altfel
mai întâi pui un picior
apoi celălalt picior,
apoi din nou
primul picior
tu te aşezi pe scaun în felul tău
mai întâi îl tragi de sub masă
apoi îţi aşezi un pic fusta
în ambele părţi
şi te aşezi
tu bei ceai ca nimeni altcineva
iei ceaşca de ceai cu ambele mâini
o apropii de gură
sufli uşor, iei o sorbitură mică
apoi încă una, mai mare
tu respiri diferit
întâi îţi dilatezi imperceptibil nările
apoi iţi umfli uşor pieptul,
îţi comprimi plămânii
şi elimini aerul
tu taci altfel
mai întâi clipeşti,
după care îţi ţii buzele uşor,
dar uşor întredeschise
şi clipeşti din nou.
atenţie se închid uşile
copilă, strânge-ţi păpuşile,
schimbă caluţul şi vagonul de tren
cu rujul strident şi fondul de ten
adună-ţi inocenţa din baie
şi-ascunde-o printre gunoaie
acolo n-o s-o caute nimeni
atenţie se închid uşile
urmează vremuri tare frumoase
nu-ţi va păsa de carne, de oase
ci doar de salivă şi piele,
urmează vremuri deloc rele
cu genunchi juliţi la fel de uşor
dar nu pe asfalt, ci pe covor
în timp ce ai lui vor fi la birou
atenţie se închid uşile
nu mai durează decât puţin
şi zâmbetul adolescentin
o să vrea să te părăsească – ce fraier!
vei ajunge să te hrăneşti doar cu aer
şi timp pentru ca da… zboară
apoi să bei din chestia aia amară
de lumea îi spune rutină
atenţie se închid uşile
dar nu te grăbi, ai în faţă o viaţă
atenţie se închid uşile
ai grijă să nu ţi se-nchidă în faţă
atenţie se închid uşile
dar nu coborî înainte de semnalul sonor
interior, care-ţi spune – „mi-e dor”
atenţie se închid uşile
urmează staţia în care
te vei trezi dintr-o dată om mare.
2.
eşti o căţea
m-am îndrăgostit de ţâţele tale
care bălăngăne, măturand trotuare
şi ţesături; din una sug
lapte, din alta ling
miere, din alta curge
foame – e bună pentru lipsa
poftei de mâncare;
o alta curge translucid şi sărat –
ce păcat;
dar ţâţa mea preferată
e smeadă, miroase-a pomadă
şi-a tată.
1.
Când te văd mi se face somn.
Mi se înmoaie buzele, sânii
se fac comozi, pleoapele
nu mai pot trăi una fără alta, omuşorul
face o baie înspumată,
uşor cleioasă, de salivă
parcă nu mai ştiu să desenez
cu muşchii feţei – abia dacă mai pot
schiţa un zâmbet; mă simt aşa mică încât
îmi vine să le zic „dumneavoastră” păpuşilor
şi să aţipesc pe umărul ursuleţului
păros
doar ca să te fac pe tine
gelos.
l-am găsit
legat fedeleş
de-un fir de iederă miop
care, ce nebunie, hop-ţop
vezi-doamne îl confundase
cu zidul smead al unei case;
în urechea poetului picură
strop după strop
nectar sau poate ambrozie
o pasăre
îl ciugule stângaci de buze
ca să se-amuze;
soarele-l gâdilă într-o doară la nări
în timp ce asfinţeşte în cele zări
un buburuz nevinovat
îl priveşte mirat
în timp ce sufletul dânsului,
suflet zburdalnic de poet
se bălăceşte într-un soi de aracet
numit iubire.
când trece ploaia
când se duc trecătorii
se duce şi curcubeul
pe care au plecat în treaba lor
când copiii lor – suflete ude, atinse de
reumatism sentimental –
îmbătrânesc
şi se duc, atunci te ia cu frig
cu sinceritate
cu amintiri
cu uşi scârţâite,
pe tine – adăpostul lor
vreme de-o ploaie
te-aş iubi ca pe o floare
ca pe păsari călătoare
ca pe patruj’ de pahare
sau pe briza de la mare
te-aş iubi şi te-aş iubi
ca pe tânăra bam-bi
ca pe fluturii de noapte
ca pe şoapte, ca pe şoapte
te-aş iubi ca pe iubire
ca pe mersul în neştire
ca pe boabele de rouă
ca pe geaca aia nouă
căci ca să iubeşti o floare
sau pasărea călătoare
pe fluturi, sau pe pahare
pe rouă sau căprioare
te laşi purtat de-naripatul sentiment
nu de chircitul, nefericit raţionament
iar gândul (ştie-se probabil)
e marele duşman al lui inefabil.
c-un philip baker hall excepţional/ un john c. reilly debusolat total/ şi-un samuel l. jackson absolut perfect/ se califică pentru „senzaţional”, hard eight//
şosetele flauşate îşi scutură puful,
intră la apă şi se-ascund pe sub preş,
cireşii strănuta flori cu tot năduful
alergici la polenul florilor de cireş
decolteul ei se măreşte proporţional
cu cotele apelor dunării la zimnicea,
ghiocelul are creştetul tumefiat total
ca să nu mai zic de de toporaş, de lalea
de fapt, cu toţii suntem puţin tumefiaţi,
în oglinzi ne pipăim zonele intime speriaţi
ştiind că soarele abia aşteaptă sa ne dea
în curând, lovitura de graţie cea mai cea.
povestea e de iubire/ prietenie şi dezamăgire/ singurătate, vinovăţie, neînţelegeri/ şi anxietatea proastelor alegeri;/ animaţia e şi ea la înălţime/ filme ca mary and max nu-s o mulţime//
sunt şobolanii primăverii;
din copac în copac, din
bulgăre de pamant în
bulgăre de pământ
o transmit ca pe
o ineluctabilă,
superbă
holeră.
îndeplinesc orice dorinţe la o paritate
convenabilă, zic eu, de peştişor de aur
mai exact – trei la unu, şi îţi fac de toate
rog seriozitate, ofer discreţie de minotaur
trebuie doar să mă ţii între sâni
să transpir la capătul unui lănţişor
şi să îmi picure-n ureche ce îngâni
în serile când, despletită, faci amor
cam asta e; şi de va fi să fie greu
să ştii că o să strâng din dinţi;
sper să exişti, eu te aştept mereu
să-mi sufli-n tamplă cele trei dorinţi.
în mijlocul imensităţii de nisip incandescent
născutu-sa didina – o floarea-soarelui pitică;
singură, deprimată, se-ntrebă cu glas strident
care-ai mâncat seminţe prin deşert, nenică?
când eu trăgeam, vai
cu ochiul, ca un golan
iar tu nu te schimbai
în dosul unui paravan
mai ţii minte iubito?
că eu sincer nu mai ţin
şi pare-se, incognito
ne-am cam schimbat puţin
ne-am schimbat într-un tangou
unul cu hainele celuilalt cele noi
mare noroc că purtam un tricou
lărguţ, în care încăpem amândoi
pe muşamaua plină de meclem
stau aranjate borcănelele cu gem
şi cu dulceaţă, castraveţi şi gogoşari,
vinetele-n oţet şi-o plasă de ţânţari
o punga mare, plină cu punguţe
tubul de alifie pentru băşicuţe,
elasticele de borcan şi cutia de metal
plină de ambalaje cu iz sentimental
of! doamne, câte lacrimi am lăsat
pe lăzile de golden puse la iernat
când mai păţeam câte-o nedreptate
sau se lăsa cu speranţe confiscate
ore întregi pierdut-am prin sertare
bălăcindu-mă ca raţele-n adăpătoare
în şaibe, bileţele, resturi de memorie
şi alte vajnice vestigii de domestică istorie
şi-aş mai petrece încă trei copilării
să descifrez tot braille-ul de pe broderii
printre ghivece hârbuite şi ciobite glastre,
doar că bunica s-a mutat în inimile noastre
E trist rău în Afghanistan/ e trist şi tare taliban/ şi Pop Idol-ul lor e şi el hain/ şi nemilos de misogin/ şi totuşi tre’ să vezi Afghan Star/ să ştii de ce nu mergi la ei , măcar//
cine vine cine vine
la rovinele din mine
să se lupte cu ai mei
de pe creier şoricei
cine îmi tot dă târcoale
parfumată cu sarmale
să îmi facă în necaz
că-s lipit rău de pervaz
cine-mi mângâie blăniţa
unsuros pe mâini de pizza
mormăind un cântecel,
că scot ghearele la el
pufni motanul ion
cu privirea în plafon
şi se răsuci pe spate
la el în atemporalitate