Poezie

vreau să mai trăiesc doar cinci zile

într-o zi o să fug pe un cal
care va şti perfect să fie călărit
întrucât eu nu deţin, aţi ghicit
arta de a conduce un cal

într-o zi o s-ajung călare, aşa
să mănânc, să iubesc tot pe cal
întrucât nu-s dotat emoţional
să simt când se coboară din şa

într-o zi, de pe cal o să cad
într-un câmp unduit de mohor;
întrucât nu ştiu să strig ajutor
voi învăţa cuvantul eternidad

într-o altă zi semna-voi un act
prin care mă donez furnicilor tot
întrucât n-au văzut aşa matelot
şi vor vrea să-l studieze exact

în ultima zi va fi soare şi cald
ca în clipa finală a unui degerat
şi-atunci o să vreau neapărat
o dată în ochii tăi să mă scald

noroc

dacă iubita mea ar fi de catifea aş înveli tarabele de mărţişor cu ea
dacă ar fi din ciocolată, din ea aş modela mici cocoşei dulci, să puteţi gusta din ea

din porţelan de-ar fi, aş scăpa-o din greşeală doar ca s-o lipesc înapoi, ceva mai punctuală

din lapte, miere, rouă, praf stelar, trandafir-petale să fi fost aş fi închis-o-adânc în mine şi v-aş arăta-o numai contra cost

ar mai fi putut să fie şi din pluş, sau ţesută din vreun in
dar la câtă hârjoneală-ndură, sigur ar fi rezistat puţin

din fericire, tipa e destul de vie şi-i fabricată din cea mai pură veselie

hexalog

poetul musai să nu fie patetic
dar să ne gâdile la lacrimare,
glasu-i să n-aibă iz de sintetic
da’ nici accente prea proletare

poetul să aibă păr ondulat şi lunguţ
să se plimbe-n caftan alb, pe malul mării,
ştii – genul ăla absent, nebărbierit şi drăguţ
de-nfruntă realitatea de pe culmea visării

poetul să fie şi umil dar şi demn
şi dacă se poate – nepereche;
a! şi să nu folosească limba de lemn
ştii, când ne pupă-n ureche

poetul să iubească mult, dar fără speranţă,
apoi să se privească în oglinda din baie –
mut, cu ochi goi, livid, rezemat de faianţă,
cu lacrimi curgând în tăcere, şiroaie

poetul să aibă pulsul crescut
să mănânce foarte puţin sau deloc,
să sufere doar la modul acut
şi bine-nţeles să asculte muzică rock

poetul să scrie, că de-aia-i poet
să scrie de ce-l arde la buză
pe şerveţele, pe perdea, pe parchet
că de nu, poetul nu are vreo scuză

cine a rupt odată o floare de colţ ajunge să vorbească şi cu florile de muşeţel

eram mic
eram prost
am rupt o floare de colţ
am greşit

am smuls-o din pământul ei
şi am terfelit-o prin toate
cărţile pe care le citeam;
o puneam la presat
şi-apoi
îmi plăcea s-o descopăr în toate pânzele sus
în suflete moarte, în mijlocul unui veac de singurătate

cu cât citeam mai mult
cu atât ea îşi pierdea mirosul
culoarea şi viaţa
iar eu interesul
pentru ea

într-o zi
a plecat hotărâtă să se replanteze
cu puţina viaţă pe care o mai avea

a plecat
şi mi-a lăsat
câteva urme prin literatura momentului

încă îmi pare rău
că am rupt floarea de colţ, acum privesc
florile de muşeţel din faţa casei
cu alţi ochi, vorbesc cu ele, le mângâi,
le cert când dau să intre peste alee,
doar e spre binele lor – oamenii nu se prea uită pe unde calcă
dar ele continuă să crească pe alee numai de-al dracu’
iar eu le privesc cu drag
şi mi se par cele mai frumoase flori.

animalul meu preferat sînt eu

să-ţi iei un animal de companie
e un gest atât de unilateral,
că mi s-ar părea de omenie
să ne imaginăm ceva reparator moral

cărui animal plăcea-i-ar oare
de ifosele şi de nervii dumitale?
să fie un piton, un pechinez cu capul foarte mic
un arici de mare sau papagalul moale şi peltic?

dacă animalele ar alege, şi nu oamenii pe ele
cred că multe-ar prefera să rămână singurele;

pisica se uita la ceas

ceasul tic-tac
pisica miau – miau
pisica se uita la ceas
şi dacă ar fi fost om s-ar fi mirat
că timpul nu se măsoara în
tic-tic
sau în, hai să zicem,
tac-tac,
că doar secundele nu sînt diferite
între ele;
dar ea era doar o pisică
şi se uita la ceas
şi se minuna că timpul
nu se măsoara în
miau-miau
că doar secundele nu sînt diferite
între ele.

2077

dacă am avea mâini în loc de mâini
şi pleoape în loc de pleoape
poate n-am mai fi aşa câini
hămesiţi, cu uitături mioape

gata să îngroape osul, scuze Osul
adânc în pământul plin de impurităţi
din care pe vremuri bărbosul
ne-a creat dintr-o toană pe toţi

aşa, când tipul va avea iar chef să se joace cu lut
va manufactura o specie la fel de impură,
la fel de plină de exuvii spirituale şi de anacolut,
va fi generaţia născută cu osul în gură.

sindromul „mâine plec în tabără”

am un gând care nu mă lasă să gândesc
sfrrr sfrrr, uite-aşa-mi face prin cap
ca scaiul de oaia netoată, aşa de firesc
s-a lipit şi nu mai pot să mai scap

de când eram copil mi se trage –
în seara dinainte de a pleca în tabără
maică-mea trebuia să mă roage
să adorm, of ce măsură nepopulară

aşa sînt acu, aparent lucid şi seren
dar pe dinăuntru nu am repaos
îmi tot fac bagajele-n cap – ce antren
ca mâine în zori plec tocmai în laos.

povestioare din deşertul cu mult soare (11)

vilma e mică şi albă, pufoasă
cu ochi mici, negri, de jucărie
genul perfect de pisică de casă,
cu aspect nou-nouţ, ca din cutie

viaţă tihnită, pernuţe de puf…
ţinură cu toate până-ntr-o zi
când zdrang tronc bang buf
căzu de la 8 şi de asfalt se izbi

căzu în picioare, normal, dar de la şoc
simţi o intensă nevoie de a face un pipi;
şi începu să caute cu disperare un loc
peste dealuri şi văi, peste mări şi câmpii;

se ţinu ea ce se ţinu, dar fiind obişnuită
să facă pipi fin, discret numai şi numai la nisip
ajunse în deşert vai de ea, murdară, lihnită
cât ai zice „sauvage sex on an abandoned ship”

care va să zică nu ii fu prea uşor
mai mult, sări în spate ca arsă, inocentă, uimită
când încercă să păşească în noul decor
zicându-şi ia uite, aştia ţin tăviţa de nisip pe plită