Poezie

nimic de văzut în spatele curcubeului
degeaba aurore boreale
futil apusul, nimic notabil
în anunţata sinucidere a soarelui în mare
plat albastrul,
mic şi neinteresant astrul,
fără de folos scoica ce ascunde perla
zgomotoasă scurgere a naturii, niagara,
oribil anotimp – vara,
epidemică lumina dimineţilor,
şi acum mă ustura ochii;
superfluă bătaia de aripă a fluturelui
(nu s-o putea oare târî cu mai multă discreţie?)
libidinoasă de-a dreptul unduirea peştelui sub ape
vomitivă painea caldă, aburindă
când nu iubeşti

astăzi avem o operaţie grea
de făcut: m-am îndrăgostit de tine
îl va naşte pe te iubesc;
anesteziază-mă total cu privirea ta pierdută
te las fără cunoştinţă cu zâmbetul meu ştrengăresc
să dormim acum
să lăsăm destinul să opereze în linişte
iată-l – cu bisturiul lui făcut din cele mai
ascuţite secunde, despicându-ne piepturile
şi executând un transplant parţial
de suflete – doamne ce mici sînt sufletele, de fapt
între degetele destinului par două scame
sau stai, poate avem noi un destin uriaş împreună
dar să dormim acum
să-l lăsăm să ne umble în voie prin piept
deşi cum naibii să dormi când cineva îţi
atinge din greşeală inima cu degetele,
destinule, opreşte-te, ne gâdili
de nu mai putem
să dormim, acum.

scriu pentru sirene şi pentru peşti
şi să ştii, scriu pentru că eşti
dar mai ales pentru când nu eşti
şi te ascunzi în neîntâmplate poveşti

şi e doar unul din ale tale tentacule

se spune că odată, hăt, demult
din greşeală l-ai atins pe oblomov
pe obraz şi i-a transmis atâta tumult
că l-a făcut să sară sprinţar din alcov

cangurii, spune-se, pe vremuri mergeau
până când mâna ta stângă, oau
i-a mângâiat într-o doară
învăţându-i pe dată să sară

când degetele tale s-au electrizat
de cele ale unei taxatoare RATB,
doamna Nuţi a apărut a doua zi la TV
într-un un talk-show despre omenescul păcat

iar când un căpitan de vas
cu aer visător şi zâmbet intransigent
ţi-a-ntins mâna să urci la bord
în scurt timp, a descoperit un nou continent

cu mâna stângă ai citit
în braille-ul feţei mele
că mai sînt încă de rostit
câte în lună şi în stele

bastonul alb, arătător
al degetului tău din oaste
descoperi întâmplător
că am o inimă sub coaste

nevăzătoare, vocea-ţi cântă-n drum
spre-un trecător de lângă tine
iubite, am fost oarbă, iar acum
nu te mai văd decât pe tine

hai să ne prefacem
că nu s-a întâmplat nimic
hai să ne prefacem că nu mi-ai zdrobit inima
cu unul din gesturile tale
atât de greu de înțeles
șșșșt, nu s-a întâmplat nimic
nu mi-ai distrus liniștea în mii de bucăți
dând-o de pereții camerei în care cândva ne-am iubit
e ok, nimic nu s-a-ntâmplat,
ce bine ne prefacem
tu – într-o pufoasă iluzie
eu – într-o mare, eternă confuzie;
să ne prefacem, hai, hai
tu într-o insulă, eu în mai stai
sau, poate mai bine
să ne prefacem că eu n-am existat
că tu n-ai existat
uite, încep eu,
poate-ntr-o zi, iubirii noastre
i se va dedica un muzeu

s-a îmbolnăvit eul meu
cel care făcea celelalte euri să râdă;
eurile continuă să trăiască,
sobre, fără să zâmbească

a orbit eul meu
care ţinea aprinsă lumina de veghe;
celelalte euri aşteaptă
să li se obişnuiască ochii
cu întunericul

şi-a luxat braţul eul meu
cel care ţinea lumea mea în braţe;
în mii de sclipiri s-ar fi spart
lumea mea, praf s-ar fi făcut
dacă n-ar fi fost din cauciuc
lumea mea

a fugit eul meu
cel care te iubea
cu o tipă mulatră, straşnică interpretă,
şi o data cu el
şi eu.

aşa cum florile nu sînt făcute să le priveşti,
nici tu nu eşti făcută ca să ştii cine eşti

aşa cum caisele sînt mai întâi verzi,
şi iubiţii sînt ca în cele din urmă să-i pierzi

pinguinii nu se găsesc la ecuator,
aşa cum nici tu nu eşti de găsit când mi-e dor

fagurii sînt plini de miere
aşa cum buzele tale mustesc de plăcere

iar genele tale sînt atat de lungi
doar ca să îmi facă mie vânt până te culci