Ivcelnaiv

test grilă

Îndrăgostit fiind, dacă te tai la braț îți curge
a. un curcubeu
b. o turmă de idei
c. o eprubetă cu secunde
d. un litru de planuri roz
e. o baltă de senzații
f. niciun pic de sange

cine ești tu

tu râzi de mine când plâng
îmi arunci jucăriile când uit să le strâng
tu mă înveți doar cifrele cu multe zerouri,
îmi tai aripile ca să nu dăram cu ele bibelouri
și-mi dai altele care nu știu să zboare;
tu îmi calci șotronul în picioare
apoi, murdar pe tălpi de cretă
lași urme de pași către o lume concretă
atât de concretă că pare o cutie
în care mintea mea nu vrea să fie;
tu mă iei în brațe doar în poze
tu îmi spui că stăm pe roze
iar eu mă chinui să dau spinii la o parte
ca pe niște speranțe deșarte
tu îmi torni sare în amandine
așadar, cine, cine, cine
ești tu, care ucizi copilul din mine?

iar n-a observat nimeni când a venit iarna

cu pas ușor
și aer incolor,
în suflet ni s-a strecurat
un cer continuu înnorat.
parcă mai ieri
expediam vederi
pline de soare
și de culoare
dintr-o insulă grecească
pe cei de-acasă să-i încălzească.
albule, când apăruși, îmi spui,
pe creanga copacului
în locul frunzelor gălbui?
soare, de ce-ai rămas doar pentru unii
din țări străine, scânteia pasiunii?
rândunici, privighetori
greieri și-alte cântători,
ați amuțit?
că nu-i cinstit.
însuși pământul e acum,
sub vălătucii mari de fum,
un șah ciudat
pe care albul pare că a câștigat
în trei mutări, neapărat.
ei bine, în această friguroasă conjunctură,
mă-ntreb, cu echilibru, fără ură:
când dracului s-a strecurat în peisaj
iarna, acest superb sinistru personaj?

cum a început totul

ce-o fi fost înainte,
chiar de cuvinte,
iubirea sau suferința?
asta nu poate ști nici știința.

nici religia nu ne lămureste
căci a iubi e dumnezeește
iar suferința ne apropie de divin
chin după chin după chin

primul oh! fost-a oare de plăcere
sau dintr-o insuportabilă durere?
oh! îmi vine să arunc cu banul pe care e încrustat
pe-o parte zâmbet, pe cealaltă chip încruntat

nu știu. dar dacă mă gândesc ce-a fost la început
în lumea noastră, iubito, când noi s-a născut,
știu sigur, dincolo de religie sau de știință
că a fost un big bang de iubire iar nu de suferință

cârcoteli de primăvară

ce caută stelele – aceste cicatrici
luminoase pe obrazul negru al cerului?
chiar nu e cineva să dea vrăbiuțele mai incet?
că nu pot să-mi aud gândurile.
de unde lacrimile nesfârșite care curg din cer?
chiar e atâta suferință acolo?
nu mai suport exhibiționismul ăsta de prost gust
al mugurilor care își etalează petalele
ca pe niște sofisticate rochii de bal.
huo! nu vedeți că umpleți vitrinele cu marfă identică?
de bombănitul insuportabil al ierbii nu mai zic nimic.
mă prefac că nu-l aud.
ferice de cei care au balconul către nord.
ei nu trebuie să suporte suprasarcina asta de curent
care face soarele să strălucească peste indicațiile
din fabrică. nori dezgustător de pufoși,
duhoare de verde și proaspăt, primăvară ne trebuia nouă?

temeri

și dacă nu sîntem decât un vis
al pământului de a avea mormânt de om?

și dacă ne-am născut
dintr-un capriciu al frunzei?

și dacă trupurile nu ne sînt
decât nadă pentru viermi?

și dacă ceea ce numim progres
e doar nevoia de confort a zeilor?

și dacă la majoratul speciei, natura
ne va da afară din casa ei ca pe niște copii sadici,
cu care nu se mai poate înțelege?

exercițiu pentru acasă

înlocuiți „vant” cu „timp” în textul de mai jos

cum treci, vântule peste noi
lăsându-ne singuri și goi
cum ne dai tu, vântule, iluzia nemuririi
consolând cu mângâierea ta trandafirii
hei
jucăușule vânt, ce-ai cu-ale noastre fețe?
de ce le vindeci pentru vecie de tinerețe?
vântule,
pentru tine-i ușor – te duci și nu te uiți înapoi
lăsând deopotrivă gospodine, subingineri și eroi
cu întrebarea – oare chiar am trăit acest vânt
sau am visat în drumul meu înapoi spre pământ?

cerere în călătorie

cetățeancă, doriți să plecați de bună voie
și nesilită de nimeni într-o călătorie
către interiorul meu?
haideți, cetățeanco,
nu vedeți?
afară ninge din toate părțile,
în sufletul meu e liniște pe toate planurile
cerul de afară e plumburiu,
cerul meu e senin
vântul mătură pământul fără milă,
în mine, abia dacă se clintește iarba firii.
poftiți cetățeanco, daca doriti, mângâiați aici
și aici

î?t?e?ă?i

cine tace mai frumos?
un om? o piatră?
ce arde mai tare? neliniștea
sau focul din vatră?
cine se mișca mai repede?
vântul? gândul?
ce ne înghite când murim?
cerul? pământul?
ce ne face să ne îndrăgostim?
fizicul? sau chimia?
ce urâm mai tare?
minciuna? prostia?
la ce e mai romantic să te uiți?
la un foc de tabără? la stele?
de ce îmi pun atâtea întrebări?
să le răspund? sau să scap de ele?

reînplantare

și dacă din fiecare om ce moare
atunci când se duce-n pământ,
crește un copac, o iarbă, o floare
și continuăm să fim, dar fără cuvânt?

asta ar explica, în bună măsură,
bucuria noastră când natura înverzește,
pasiunea unora pentru agricultură
și-a poeților de-a asculta iarba cum crește

ar mai ramane de înțeles dacă poți alege
să fii mesteacăn sau ești mestecănit c-o placidă
energie de vreo cine știe ce a naturii lege
și ce oi fi făcut așa rău s-ajungi pălămidă

iubire, grămăjoară de nisip

tot ce-am adunat intr-o viață noi doi
am pus la mijloc, între noi.
asta e iubirea noastră – grămăjoara de nisip
din care tot luăm câte un grăunte
când ne e dor
și încă un grăunte
când ne certăm
și încă unul când ne împăcăm
și încă unul când
ne iubim
și încă unul când ațipim
și încă unul când ne trezim.
chiar, tot luând câte un fir de nisip
din ea, oare când
încetează să mai fie o grămăjoară?

neînvățabilul

am învățat liniștea de la o pasăre
care s-a așezat pe umărul meu și a tăcut

am învățat să visez de la un stol de cocori
care zburau neobosiți în v, de la vise

împăcarea cu singuratatea am deprins-o de la un copac
care se simțea singur în mijlocul pădurii

am învățat să iubesc de la un mugure de zarzăr
care era atât de îndrăgostit de soare
că s-a transformat în floare

am învățat să observ de la un cuc dintr-o pendulă
care trebuie să înțeleagă atat de multe în secunda aia în
care iese să anunțe ora exactă, cât să-i ajungă
să se tot gândească ora următoare, până iese din nou

am cunoscut uitarea de la fluierul care poate cânta
o nouă melodie fără să-i rămână cea de dinainte în cap.

Dar de unde oare nevoia asta
de a întoarce universul pe dos
în căutare de ceva nemaivăzut de frumos

iertarea

cu toții greșim undeva.
dar unde?
e greu de zis de vreme ce greșelile
se măsoară în secunde.

cu toții greșim
dar de ce?
imposibil de explicat
deși, cu toții ne-am născut din păcat

greșim oare
doar pentru a ne bucura de iertare?
iertare, iertare. gândiți-vă puțin
la iertare ca la un pat imens cu baldachin
în care ne odihnim oasele
după ce tragem ponoasele
nu cumva greșim fără să vrem, dinadins
ca să ne admirăm mai bine corpul întins
la umbra iertarii
feriți de soarele infatuării
de a nu greși niciodată?

multe întrebări fără răspuns din multele întrebări fără răspuns

uneori sufar prea mult pentru prea puțin
alteori sînt fericit, deși viața-i un chin

câteodată fericirea și suferința nu par a avea
o mare legătură cu ce mi se întâmplă, de fapt
și atunci m-am gândit: dacă există
o cantitate de suferință pe care trebuie s-o suferim
și o cantitate de fericire pe care trebuie s-o trăim?

luna asta vei fi fericit 4 minute
și vei suferi 12 ore.
ne-ar ajuta oare să știm asta?
dacă echilibrul ăsta prestabilit
există doar ca să nu înnebunim de prea multă fericire
sau suferință? dar oare fericirea există doar ca termen
de comparație? adica poate exista fericirea fără suferință?
dar invers? dar oare de ce depinde cantitatea asta prestabilită?
putem intui câtă fericire ne așteaptă?
are rost să ne împotrivim suferinței?
și tot așa.

poezia lungă despre noi

m-am hotărât să scriu o poezie lungă despre noi,
o poezie care să înceapă în mintea mea și să se
continue pe buzele tale;
dar, de fapt, poezia nu începe în mintea mea
pentru că poezia nu se naște în cap
ci e peste tot în jurul nostru, pe stradă
pe case, printre nori sau între degetele de la picioare;
așadar poezia n-are cum să înceapă
în mintea mea, ci în lumea din jurul meu,
adică în tine.
reiau.
m-am hotărât să scriu o poezie lungă despre noi,
o poezie care să înceapă în privirea ta și să continue
în mintea mea ca mai apoi să continue pe buzele tale;
și totuși, dacă mă uit în privirea ta, mă văd într-un fel
sau altul, pe mine. În spatele ochilor tăi sînt eu.
deci.
m-am hotărât să scriu o poezie lungă despre noi,
o poezie care să înceapă în mine și să continue în privirea ta,
de unde ar ajunge în mintea mea ca mai apoi să se încheie
pe buzele tale. Deci, până la urmă, începe în mine.
Dar eu n-aș fi ceea ce sînt
fără tine.

Și uite-așa poezia cea lungă despre noi
a ajuns să meargă destul de greoi
blocându-se în eterna întrebare
ce-a fost mai întâi: muza sau poetul, oare?

mai știi, iubito?

eu eram îmbracat în imprevizibil
tu – în neputința de a te opune
am mâncat la prânz puțin indicibil
apoi am făcut o baie de afecțiune

seara ne-am culcat pe un pat
de nespusă, preacurată bucurie
dimineață, tu – fermecată, eu – fascinat
ne-am trezit încălțați în soț și soție

rugăminte

schimbă-ți te rog felul de a fi
nu se potrivește cu niciun cuvânt cunoscut
ba schimbă-ți tu felul de a vorbi,
și s-a retras la loc, în filmul ei mut

ce e sufletul

să arate oare sufletul ca o frunză
care face fotosinteză cu lumina care ne intră pe ochi?
să fie oare ca un măr
din care mușcăm când ne e dor?
sau e ca o greutate de cântar
care ne apasă sufletul iar și iar
cântărind cât de mult rău
putem face pe lumea asta?
să fie un cilindru prin care
trec gândurile din cap și se duc spre picioare?
să fie oare, tulburatoare ipoteză,
un alt om care locuiește în noi?
un om care ne preia toate senzațiile
și gândurile și informațiile și le trece
prin sufletul lui, care la rândul lui
e un om care îi preia toate senzațiile…

de ce nu m-am îndrăgostit

nu de fundul tău superb
nu de sufletu-ți imberb
nu de ochii tăi adânci
care fac bărbații țânci

nu de inima ta mare
nici de lungile-ți picioare
nu de pașii tăi hei-hei
de m-aș așeza sub ei

nu de degetele tale, nici
care-l au pe vino-aici
și bineînțeles că nu,
nici de umeri, știi și tu

nu de felul tău de-a fi
nici de cum îl zici pe și
nici de cum stai într-o rână
sau de puful de pe mână

nu de starea ta de bine
nici de cum mă schimbi pe mine
nu de ale tale zâmbete solare
hm, ce să fie totuși, oare

promiți?

dă-mi echilibru și îți dau carul mare
hrănește-mă cu senin, eu ți-l pun în mâncare
adapă-mă cu liniște si voi fi oceanul în care nu te vei îneca niciodată
fii însetată de mine și obrajii noștri nu vor mai bea apă sărată