răul iese la iveală în certuri aparent benigne
apoi, operăm metastază după metastază
împăcându-ne
până într-o zi când laboratorul conștiinței
ne trimite rezultatele la biopsie,
punându-ne în fața realității nemiloase
care mai lasă relației de trăit
cel mult un făcut de bagaje.
Poezie
6 comentarii
încet-încet, toate ființele care sîntem
ne părăsesc.
ne lasă animalul care are grijă să avem
poftă de mâncare
se duce omul, muncitor cuminte la uriașa uzină
a constiinței noastre
pleacă planta care ne îndeamnă să prindem rădăcini
pe lumea asta.
toate pleacă, noi rămânem pe loc.
ca într-un film vechi în care se mișcă decorul
pentru ca privitorul să aibă senzația că mașina se mișcă.
și când pleaca toate, rămânem cu nicio ființă în noi.
intrăm în neființă cum se zice.
doar că, intrarea ar fi un act dinamic, de voință,
în timp ce, așa cum am demonstrat mai sus,
noi rămânem singuri, nu intrăm nicăieri.
deci, neintrăm în neființă cum s-ar spune.
nu caut sensul vieții, că îl știu.
direcția mă interesează.
când palma mi-e strivită
sub greutatea neputinței
nu mă reped a cade în ispită
să cred c-acolo e sursa suferinței
caut locul lovit la mine-n minte,
să-l îngrijesc nu preget,
pentru că știu de dinainte
că de fapt, durerea nu e în deget
iubirea e atunci când unu fără unu fac doi
războiul – o înfloritoare fabrică de antieroi
surpriza e întâlnirea cu o absență
iar țipătul – completa renunțare la decență;
frica e cunoașterea unei neputințe
minciuna e neputința unei conștiințe
muntele – trecutul cel măreț al unui bolovan
iar indolența e când nu te schimbi în dosul unui paravan;
liniștea e o secundă lângă nicio secundă
siguranța – necunoașterea pe care mintea vrea s-o ascundă
certitudinea e suma mai multor speranțe
iar speranța – posibilitatea măsurarii unei distanțe.
azi-noapte am visat un timpanzeu –
privire aprigă, inteligentă,
se hrănea cu secunde,
își lovea pieptul cu pumnii,
timpanele îi zvâcneau
în ritmuri diferite
și se credea zeu
am urmărit cu interes progresele dumneavoastră științifice,
eforturile dumneavoastră de a reuși o modelare
fizico-matematică a lumii în care trăim.
noi suntem doi tineri îndrăgostiți,
cu puteri fantastice, ca orice tineri îndrăgostiți,
și am dori să vă supunem atenției următoarele fapte:
prin simpla încordare a mușchiului numit speranță
fără vreun truc, putem să anulăm orice distanță
(să zicem manchester – brașov, oricare, n-are importanță)
și ca să vă faceți mai clar o opinie
putem face, deci, punct din linie
dar și linie din punct, înapoi
(deși, acest proces e un pic mai greoi).
apoi, avem puterea, când stăm cu spatele pe iarbă
(făcându-ne că nu vedem cum soarele ne gâdilă sub barbă)
de a putea opri timpul în loc.
la fiecare cuvânt,
sau orice lucru mărunt
secundele se opresc, uimite
(noi bănuim ca e legat de zâmbetul persoanei iubite).
având, deci, toate acestea în vedere,
respectuos vă rugăm,
luați iubirea noastră
în calculele dumneavoastră
în calitate de nouă dimensiune.
copiilor din voi, care citesc acum, las tot ce am
și dac-o mai rămâne, cine știe cum, vreun dram
neîmpărțit, rămână dar la marginea cetății
ca un cadou accidental făcut fatalității
iubitei, ei îi voi fi dat deja, pe timpul vieții
și fructul, și sămânța, și floarea tinereții
și altele ce nu pot fi trecute pe nicio hârtie
în chip patetic, ca-n această poezie
despre înmormântat, nu vreau ca să se facă vreun alai
că nu sînt vizionar, artist al neamului sau crai
și vreau a sta nu cu picioarele-nainte
iară sicriul să mi-l faceți din cuvinte
când vezi semeseul ăsta, fă-mi te rog un semn/ se acceptă și vânătăi, injurii, exclus limbaj de lemn//
copilă, plânsul tău e foarte sănătos,
ca o arteziană care împroașcă norii
dar vezi tu, mă întorci un pic pe dos –
când plouă ochii tăi, mi se deschid toți porii
sentimentul nostru e că trăim într-un spațiu
când, de fapt, trăim într-un timp.
totul e timp: clădirile orașului sînt măcinate de timp
ceasurile, clepsidrele, orologiile ne amintesc
de trecerea timpului, televiziunile cronometrează
timpul, există un timp al berzelor,
un timp al dinților de lapte, până și un timp al țânțarilor,
ne umplem nările cu un vânticel de ploaie – e timpul probabil,
frunzele fac timpul din ce în ce mai galben,
muzica, motoarele, verbele, toate au timpi,
până și versurile astea sînt timp
sînt melcul care-aleargă
atins de un blestem
visând să-și depășească
condiția de melc
sînt frunza ce nu cade
toamnă, nu-i faci de hac!
în loja crengii, comodă dânsa șade
dorind să vada iarna din copac
oh, da. sînt firul de nisip,
materie primordială a visării,
ce s-a lipit de suflet, pe sub slip,
odată cu acea secundă de pe malul mării
cum în fața furtunii, marinarii coboară velele corabiei,
lasă tot ce ai pe tine să cadă la picioarele tale
în timp ce deschizi fereastra,
să poata vedea și vecinii de vizavi
cea mai recentă ecranizare
după toate pânzele jos
lumea e un patchwork,
bucăți de cer și pământ
într-o superbă juxtapunere.
noi, oamenii, sîntem cusătura
care le unește.
nu știu să fac diferența între
cei doi ochi ai tăi
așa cum nu știu să fac diferența între două stele
două lebede
doua suspine
sau două pahare pline
te privesc ca pe un întreg,
nu ca pe suma unor părți
ce te compun cum compun țările – hărți.
ești o planetă care se învârte în jurul sinelui,
făcând cu zâmbetul tău zi,
cu tristețile tale – noapte,
iar sinele tău, la rândul lui, se rotește în jurul meu –
un soare indiferent care îți luminează
când bunele, când relele
fără a ști să facă diferența
între cei doi ochi ai tăi
sînt o nereușită dresură de atomi
care încearcă să sară sincron
peste obstacolele vieții,
dar mereu se găsesc cațiva atomi neatenți
care să strice tot numărul și să mă facă
să dau cu toți atomii
de asfaltul tristeții
fetele, aceste superbe cămile/ care înmagazinează în ele/ kilograme de lucruri inutile/ până într-una dintre zile/ când se întâlnesc.
hai să-i dăm lui B
șansa de a fi O-ul
ce n-a visat vreodată a fi.
să-l împlinim pe C în O.
să-i oferim lui E aproape perfecțiunea lui O.
să-l facem pe I să se îndoiască de sine până la O.
să-l încercuim pe T cu dragostea noastră ovală
până se sufocă și dispare.
O să devină S,
pentru a-l putea rosti și cei fără de limbă.
să-l luăm pe U sub aripa noastră,
să nu-i mai plouă în inimă.
și apoi să ne spunem, iubito,
în acest altfabet, OO OOOOOO.
soarele se scufundă în orizont
urmând a fi împins de jos în sus,
cu o forță egală celei care l-a scufundat.
în fiecare zi, mă dau în balansoar.
mă așez pe una dintre extremități
și pun în partea cealaltă ce am pe suflet.
dacă e tristețe, fiind un sentiment foarte dens,
oricât de mică ar fi, înclină balansoarul atât de mult
încât alunec în ea. dacă e bucurie,
fiind atât de sprintenă și vie
mă aruncă în al nouălea cer.
dacă pun pe cealalta parte a balansoarului poezie,
ea fiind usoara, o împrăștie vântul
iar eu răman în contact cu pământul.
dacă pe partea cealaltă te așezi tu
balansoarul se balansează frumos între da și nu