la un moment dat
metafora se uzează
epitetele-ți fac riduri
celelalte figuri de stil încep să cadă
după fiecare baie de cuvinte.
Gândul obosește, vine o vârstă
când îți îmbătrânește verbul
iar virgula nu te mai ascultă
vine vremea când te trădează
până și prepoziția; forma poetică
tremură imperceptibil, până și versul alb
încărunțește; încep sa-ți facă cu ochiul
clișeele în vârstă;
vine timpul când prezentul lui
a iubi îți moare încet
în brațe.
Etichetă: “albez”
Am găsit 87 poezii cu această etichetă.
4 comentarii
îl mai ţii minte pe tipul
pe care l-ai întâlnit la intrarea în mine?
cel care ţi-a dat de înţeles dintr-o privire
că înauntru nu e cine ştie ce de văzut şi mai bine
mergeţi la o bere; iar apoi aţi mers la el;
cel cu care m-ai înşelat înainte să
apuci să mă cunoşti,
hm, remember? chiar vizavi de intrarea în mine?
îl mai ştii? îţi aminteşti cum îţi spunea că orice-ar fi
tu vei fi doar a lui? mai ţii minte cum apoi, când ai
vrut să-l cunoşti mai bine, chiar la intrarea
în el, ai întâlnit un tip care ţi-a dat
de înţeles dintr-o privire că
nu e mare lucru de văzut
şi mai bine mergeţi
la o bere…
Eu eram.
secundele
sînt picăturile de sânge
care curg încontinuu
prin venele
istoriei
tristeţea există
aşa cum mătreaţa există
ai tristeţe în par şi în barba
şi umerii tăi
sînt plini de tristeţe,
cum te mişti, cum împrăştii tristeţe în jur
tristeţea există
aşa cum herpesul există
eşti tristă în colţul gurii
pe cană, pe măr, pe şerveţel, cuvintele
care îți ies pe gură sînt triste
când săruţi, transmiţi tristeţea mai departe
tristeţea există
aşa cum negii există
ai o tristeţe vizibilă pe unul
dintre obraji,
niciun fond de ten n-o poate ascunde
când te privesc, ochii mi se opresc în ea
tristeţea există
aşa cum transpiraţia există
ai două pete mici de tristeţe în axile;
pe piept,
câteva picături de tristeţe au răzbătut prin tricou
cu cât te zbaţi mai tare să scapi, cu atât e mai abundentă
tristeţea există
şi nu e nimic de făcut, cu toate
antiperspirantele, acyclovirurile, intervenţiile chirurgicale cu laser şi şampoanele anti-mătreaţă din lume; trebuie să ne obişnuim cu ideea că tristeţea există, nu trebuie să ne fie ruşine cu ea.
șanțurile de pe buzele ei
erau ca niște riduri născute
din îngrijorarea că
poate nu sărută
cum trebuie.
7.
de fiecare dată când
mă privesc în oglindă
goală, nu pot să nu-mi amintesc
că mi-ai zis că am sânii fermi; altădată
mi-ai zis însă că sînt ca două
mere cu tot cu cozi
așa că în mintea mea
fermi a căpătat o tentă agricolă –
în loc să să-mi zic că am sânii fermi
când mă privesc în oglindă și te aștept
îmi zic că am sânii fermieri;
acum fac un ceai și aștept să vină
toamna și azi, ca sânii mei fermieri
să recolteze săruturile tale
sub o ploaie caldă
de mângâieri.
sânii ei erau ca doi
foşti prieteni buni
care ţineau legătura
prin mâinile
mele
se simţea
singură
ca o floare de cireş
într-un cireş plin de flori.
avea niște urechi
așa de mici
și fine
ca ți-era
și frică
să-i șoptești
ceva
paznicul octav de la fabrica de piane
îi controla pe muncitori
seară de seară
să nu fure de prin fabrică
piese
octave, octave, mai închide și mata ochii
că noi aicea ne ocupăm cu muzica
și muzica se ascultă cu ochii închiși,
îi mai arunca căte unul în glumă
însă nea octav îi punea să ridice măinile în sus,
să depărteze picioarele
și îi verifica până la piele
dar muncitorii, șmecheri
ieșeau cu buzunarele doldora
de tot felul; ce sînt astea din buzunar
îi intreba paznicul
clipe, nea octave, clipe
mă, sigur nu sînt clape
nu sînt nea octave, sînt clipe,
nu te uiţi la ele ce albe și ce negre sînt
ca toate clipele,
da’ în sân, aicea, ce-ai
aoleu, îi luasem o floare lu’ nevastă-mea
da’ văd că s-a desfăcut și m-a umplut de
petale,
petale, ai zis, sigur nu-s pedale
de pian că mie așa-mi seamănă, zicea paznicul
hai mă octave, mă jignești, nu vezi ce frumos miros
și îi băgau sub nas pedalele care miroseau a
parfumul lor ca doar le ținuseră în sân
și tot așa până a dat faliment
fabrica de piane
ca toate celelalte fabrici de piane.
râsul ei era
ca lumina unui far –
îți dădea siguranța,
când și când, că ești
în direcția bună
avea niște gene așa lungi
că mi-era teamă
că mă poate împinge jos
de pe balcon
fără să pună mâna
pe mine
părul ei pubian
arăta ca un gazon
perfect, tuns
în formă de
păr pubian
începând de aseară
sughit incontinuu două vocale
e și i; acum mă antrenez
să sughit corect u
să poți să mă înțelegi
când o să-ți spun
că te iubesc.
gleznele ei arătau
ca și cum cine o asamblase
acolo, la linia de producție,
întorsese puțin capul
(la televizor, poate)
când ajunsese
la ele
mersul lui prin viaţă părea
zborul unui fluture de noapte
căruia i-a stins cineva lumina
pungile de sub ochii ei
arătau ca două sacoșe de carrefour
care văzuseră multe la viața lor
6.
când te privesc sînt ca hipnotizată;
fără să vreau, mâinile mele au început să
îşi dorească autonomia;
gândesc, se mângaie una pe alta
şi mai fac câte şi mai câte singure;
sînt la mâna lor, cum s-ar zice –
ieri m-am trezit că atingeau pe fund un coleg,
cu gândul la tine, aseară au rupt şi au înghesuit
în gură o ciocolată întreagă;
a început să-mi fie frică de mâinile mele;
într-o zi s-ar putea sa ajung, mai ştii,
să bag mâna în foc pentru tine;
acum sînt la mare; mâinile mele se joacă
prin nisip, eu privesc marea; e 9 ianuarie;
ar fi trebuit să fiu la birou
dar mâinile mele au preluat controlul
asupra volanului şi m-au adus la mare;
of of, prima dată când ne vom întalni
să ai mare grijă la mâinile mele
că tare s-ar putea să-ţi şteargă
o pereche de palme.
în centrul pământului cică e nucleul
care îl ţine cald
deasupra lui e miezul pământului,
apoi coaja pământului, scorţoasă şi neregulată
ca la o paine cu seminţe;
din seminţele de pe scoarţa pământului cresc plante
şi urme de paşi; microorganismele astea de oameni
lasă urme de paşi: de la birou acasă; de acasă la
film, de la film la plimbare.
Mai sînt şi urme apăsate de paşi – ale
celor care fac sex în picioare.
Din scoarţa pământului iese câteodată
un abur, ca de pâine caldă; aburul se ridică la cer
şi uite-aşa se trezesc îngerii păzitori
câteodată
c-o poftă de mâncare
de mai uită de câte unul
dintre noi şi murim din neatenţie;
aşa că ar fi bine să avem
câte o pâine cu noi
când ne ducem.
tu ai doi ochi
eu am doi ochi
împreună avem patru ochi;
introducem cei patru ochi
în urna relaţiei noastre,
amestecăm bine
apoi, fără să ne uităm,
ha, ha, ce glumă bună –
oricum n-ai ochi când iubeşti,
extragem fiecare doi ochi.
Probabilitatea de a căpăta înapoi
fiecare, cele doua puncte de vedere iniţiale
este de douăzecişicinci la sută;
rezultă că este şaptezecişicinci la sută probabil
ca după iubirea noastră
să nu mai vedem lucrurile la fel;
ceea ce era de demonstrat.