puneţi mâna pe el acum, as fast as you can/
e prea frumos şi prea absurd – The Bothersome Man//
Poezie
2 comentarii
la examen la anatomie/ păpădia nu avea de un’ sa ştie/ un binevoitor din rându-ntâi vrând să o ajute/ încercă să-i sufle, aşa că dînsa o şterse iute//
fac o baie minunată
de natură-nconjurată –
o salvie mai timidă,
mă priveşte cu obidă,
un muşeţel bătut de vânt
stă cu ochii în pământ
verbină, maci şi urzici
gălbenele, aloi pitici,
două foci ce-şi fac machiajul
completează peisajul;
la o privire mai atentă
descopăr şi nişte mentă;
toate nu sînt vreo himeră,
ci la baie, pe etajeră;
de la un regizor destul de tare/ o foarte scurtă (14 min.) recomandare/ se cheamă Bara prata lite [Talk]/ şi zău ca nu e rău deloc//
azi m-am împrietenit cu omuleţul roşu de la semafor/ ăla de vizavi de bancă, lângă coafor/ mi-a zis că i s-a luat de meseria asta sedentară/ şi s-a văitat că între două apariţii nu are timp nici de-o ţigara//
n-aţi fi crezut că michael caine e ăla rău din town/ de-aia zic – mai bine vedeţi fără amânare harry brown//
din stânga vine pălăria verzulie
din spate – grăsuţul cu mutră hazlie
evit cu o mişcare-agilă
o mână subţirică, dar ostilă
sar peste câteva obstacole
de zici că-s făcătorul de miracole,
noroc că îmi citisem horoscopul
aşa c-am zis să îmi încerc norocul
şi cu ogarul mic pe cocaină
care m-a umărit vreo patru ani-lumină;
o ultimă schimbare de direcţie
şi i-am servit o nemiloasă lecţie
chiar celui din urmă dintre gonaci
căci şi-a luxat săracul unul dintre craci;
am fost azi hăituit ca o căprioară
de dimineaţă pân’acu, pe seară.
de la al lui Amelie regizor, jean-pierre jeunet, acum plus marc caro/ să nu vă fi scăpat delicatessen, un film dark, suprarealist, cu haz, mişto//
grăbindu-se la întâlnirea cu tuberozul din faţă la mausoleu/ păpădia îşi croi drum prin zăpuşeală şi prinse un troleu/ dar neatentă cum e tâmpiţica, era să se aşeze vai!/ chiar lângă doamna transpirată care flutura de zor un evantai//
o bunică şi-un bunic
ea infirmă, el acoolic
erau putred de bogaţi,
ea – cu unsprezece fraţi
mama de etnie rromă
de nouă’şpe ani în comă
el – cam singur la părinţi
ochii tulburi, fără dinţi;
împreun-aveau trei fete
şi multe-multe regrete;
fetele se măritară:
una – aia profesoară
luă un biznisman fudul,
ginerele cel mai cool
era, clar, a lu’ mezina
aia blondă, manechina
iar bizoanca aia mare
de era învăţătoare
şi-a luat un ginecolog,
mergea des la psiholog
sau, mă rog, psihanalist
că se iubea c’un artist;
artistul – amant fantastic
era unul foarte plastic
şi-n afară de-o studentă
mai „sculpta” şi-o asistentă
una foarte sufletistă
tinerică, pesimistă
care-avea, ce potrivire
o tanti rromă-n îngrijire;
artistul avea o soră
şi deşi era minoră
se droga cu-nflăcărare
chiar la dezintoxicare
unde întâlni pe hol
un băiat la bustul gol,
care lucra în construcţii;
fără multe introducţii
îi lua coiful de pe cap
îl descheie la prohap
el o-mpinse cu o mână
şi se luară într-o lună;
la nunta veni şi-al mirelui şef
un fudul numit jozsef
soţul doamnei profesoare
care în ultima clipă
o invită cam în pripă
pe sora mai mare-a ei
care făcuse sex în trei
(asta se afla la nuntă
dintr-o discuţie cruntă)
cu artistul şi-o femeie
care nici n-aveţi idee,
brr, parcă simt ca mă-nfioară
era… a artistului surioară
mireasa toxicomană
– care doamne, fă-ţi pomană
să nu se apuce iar
dar se dovedi prea clar
ea nici nu negă măcar –
urcă pe un armăsar
plecă în galop nebun
şi… nu ştiu cum să vă spun
dar intră cu cal cu tot
în al vecinului lot
care, dragi concetăţeni
era cultivator de pepeni;
nici la-nmormântare însă
treaba nu prea merse unsă
ca se află că artistul,
blonda şi psihanalistul
erau membri într-o sectă
c-o credinţă cam abjectă;
în fine, eu bănuiesc,
staţi aşa să-l decojesc
ce al dracu’ e fisticul,
că bunica şi bunicul,
dar să nu vă tulburaţi
cre’ ca sînt de mamă fraţi;
acu’ mă duc, vă mai zic apoi
că-ncepe episodul 3192;
o poveste de pe vremea când/ zeii mai că erau oameni de rând/ despre un erou făr’ de crepuscul/ vă prea-recomandez
Mika Waltari – Etruscul//
e iarnă şi mă tot gândesc la mare/ la vreme bună, la mult soare/ la ferma de scoici din dalboka, mmm… ce delicios/ mi s-a făcut o poftă de m-aş duce pân’ acolo şi pe jos//
de sărbători, păpădia – drăguţa de ea/ primi două cadouri şi o acadea/ primul era, vai, vai! câtă perfidie/ blowin in the wind – o preafrumoasă melodie/ iar celălalt oh! ce revoltător/ un nou-nouţ şi performant aspirator//
şi dacă aş fi fost un eschimos/ Bin-jip tot mi s-ar fi părut tare frumos/ mai mult, aş vrea la cunoştinţă să v-aduc/ fermecătoru-i regizor – îl cheamă Kim ki-duk//
– din episodul anterior –
întâlnirea între negrul balerin cu tenul fin
şi frumoasa balerină Ala, dură oh! aşa puţin;
apoi prin intermediul lui Alonso, fotbalistul discromat
aflăm despre ciudatele metode prin care este tratat.
– episodul 3 –
nici nu se despărţi bine Ala de Alonso, sărăcuţul,
că ajutată de Todd, dădu peste dr. Lloyd, drăguţul;
singurul pacient îmbrăcat în halat, inscripţionat satiric
pe buzunarul de la piept – dr. Lloyd, nutriţionist oniric
cu aer preocupat, trăgând dintr-o ţigară
îi aruncă frumoasei Ala o privire fugară
– good morning, doctor Lloyd, sper c’aţi visat bine
– ce-am mâncat aseară nu te interesează pe tine
ok; e timpul să ne explicăm,
subiectul e interesant, hai să îl disecam –
morocănosul doctorul Lloyd crede că noi visăm
în funcţie de ce-alimente consumăm;
exemplele sînt multe, şi bune, şi nefaste
căci dacă seara te gândeşti să mănânci nişte paste
sigur visezi că sari cu paraşuta sau la trambulină
ceea ce nu se-ntâmplă sigur dacă mănânci slănină
de vinete consumi, sau varză, dar mai ales fasole
e cert că nu ai cum să te visezi zburdând pe role
şi cu nisipuri mişcătoare lupta-vei noaptea toată
dacă îţi trece prin minte să guşti o ciocolată
iar de te pune naiba să haleşti o friptură
toată, dar toată noaptea vei fi-n alergătură
(cel mai probabil zice dr. Loyd vei fi-alergat
tocmai de animalul din care te-ai înfruptat)
aşa că înţelegeti de ce răspuns-a într-o doară
doctorul Lloyd; apoi îşi mai aprinse o ţigară;
Ala-i zâmbi-napoi cu multă simpatie
şi îl rugă pe Todd să-i dea pix şi hârtie.
– sfârşitul episodului 3 –
dacă v-a plăcut cidade de deus, trebuie să vă spun/ despre tropa de elite, deşi, normal, nu-i chiar la fel de bun//
un porcuşor ajuns pe eşafod/ cum se uita în ochii cuţitarului rapsod/ fu brusc lovit în creştet de ideea -/ păi nu mai bine mă năşteam io în guineea?//
tumult, istorii, idei frumoase, savanterii, iubire la distanţă,/ Nicholas Mosley le-a adunat pe toate în Monstri plini de speranta//
în sfârşit ieşim din mormintele
astea plicticoase
doi zombi
eu primul, tu a doua,
încet, încet, ne ridicăm,
pe rând
în linişte,
uşor să nu te loveşti, iubito,
eu primul, să pot să te ajut
să te ridici
tu a doua, clipind obosită
ca să mă poţi vedea
cât de proaspăt sînt, frumos îmbrăcat
am uitat să mergem
şi ne sprijinim în bastoane
eu primul, tu a doua,
am uitat să ne auzim şi
ţipăm unul la altul,
cine ne-aude crede că ne certăm, ce fraieri;
am uitat ce vroiam să-ţi zic
a! mi-am amintit – când tu aveai cancer de colon,
eu ulcerul, plus vechile probleme
cu prostata
am vrut să mă sinucid
anul trecut, parcă,
trebuia să-ţi spun, îmi pare rău,
cum?
să trecem peste asta, deci nu te superi, ce bine
ce bucurie
a început chiar să-mi crească părul
şi nici tu nu mai trebuie să-l vopseşti
începe să aibă culoarea nisipului
chiar! ce bine ne prind costumele astea
de baie
mai ales acum după ce am început să facem mişcare
eu primul, tu după mine
cinci, şase, şapte, opt şi unu, doi
e miraculos
cum ni s-au supt toate burţile
cum nu ne mai cad pieile
ce bine arătăm, iubito
apoi, mai ţii minte?
ne-am angajat
tu prima, eu al doilea
şi am început să avem un copil din ce în ce mai mic
şi să nu mai putem pleca în călătoriile
alea fantastice până la capătul lumii
şi câteodată înapoi
apoi nu mai ştiu ce i-am făcut într-o zi copilului
e numai vina mea
că a început să plângă ca un apucat
mai tare şi mai tare
de a trebuit să-l iei tu în tine
să-l calmezi
după care cred că şi din cauză că ne lipsea mult copilul
(nu e uşor pentru un cuplu să piardă singurul copil)
am început să ne iubim pe unde apucăm
aşa, în compensaţie
dar durerea probabil a fost prea mare
şi ne-am despărţit
tu prima, eu al doilea
şi ne-am despărţit atât de tare
că nici nu ne mai cunoşteam
am ajuns însa să suferim atât de rău
că am dat în mintea copiilor
şi chiar, ce ciudat
să frecventăm şcolile
tu – la 152, eu la nr.9
dar degaba, tot nu ne-a trecut;
refuzând cu încăpăţânare
să mai auzim unul de altul
am pierdut în greutate
şi am tot pierdut
tu prima, eu al doilea
până n-a mai rămas din noi decât
o propunere de ieşit la cafea a lui taică-tu
respectiv
un decolteu mai larg decât ar fi trebuit
al maică-mii;
tre’ să vedeţi Zelig, un film atât şi-atât de bine scris/c’un woody allen inteligent, plin de haz, frumos, proscris//