la capătul lumii mele

(infinitul există doar în afara noastră.
interiorul omului e finit,
ca și existența noastră.
cu toții începem și ne terminăm undeva)

Eu am ajuns la capătul meu.
era frig și senin. bătea un vânt rece
care amesteca mirosurile de comprese sterile,
garam masala și stele.

în față mi-a apărut un tip cu frontală.
mirosea a oxigen și a speranță,
și se ținea așa, mai la distanță.
o fi dumnezeu, mi-am zis.

tipul cu frontală mi-a vorbit
și atunci am realizat că nu e dumnezeu.
avea vocea prea blândă.
nu era nici tata.
am fost atât de confuz, că am bănuit că sunt eu.
nu eram nici eu.
după o vreme, tipul s-a recomandat – era din timișoara.
corpul lui era slab, mai degrabă un suport discret pentru suflet.
de fapt, pentru suflete – al lui și al celorlalți.
cum sînt suporturile pentru pălării, doar că pentru suflete.
respira bine, atât de bine că toate particulele de aer
și-ar fi dorit să treacă prin plămânii lui.
pe cap avea mereu un fes, ca să-și păstreze căldura.
nu se știe niciodată când găsești pe cineva
care sa aibă nevoie de o extra-pătură emoțională.

așadar, la capătul lumii mele
am intalnit un tip cu frontală, din timișoara,
care mi-a zis să merg mai departe, că nu acolo e capătul lumii mele.
și să beau multă apă pe drum.