omul și marea

cele mai frumoase versuri

ce legatura intre om si mare

doi melci au plonjat în mare – au gândit? că baia-n sare le va crește negreșit piciorușe de om mare – și c-un salt din sare peste valuri călătoare pe-a pământului cărare la tulpina de cicoare,
a fi sau a nu fi cu gândul scos din ceață, vis în cer și picioare pe pământ
se va fi
…
şi nu-mi răspunde dacă vezi că nu pot

“Singur într-o barcă pescuia bătrânul pe Gulf-Stream și trecuseră optzeci si patru de zile fără să-i cadă vreun pește. In primele patruzeci de zile îi ținuse tovărașie un băiat. Dar când s-a împlinit sorocul acesta și pește tot n-au prins părinții i-au spus băiatului, fără doar și poate, bătrânul e un salao, adică un om mai ocolit de noroc nici că se mai afla și, la porunca lor, băiatul a trecut pe altă barcă ce din prima săptămână a prins trei pești mari.”
In cea de-a optzeci si cincea zi se prinde in undița bătrânului un marlin, un pește spadă uriaș. Două zile si două nopți durează lupta îndârjită dintre om si pește care trage barca după el în larg. În sfârșit răpus, marlinul este prea mare ca să poată fi ridicat la bord si Santiago îl leagă de barcă lăsându-l în apă, dar, pe drumul de întoarcere, rechinii îl devorează cu toată împotrivirea disperată a batranului, care revine la tarm epuizat si aducand cu el doar scheletul peștelui. Această povestire aparent simplă reprezintă in realitate o adevarată parabolă a condiției umane, a invincibilitații omului. Fiind pescar, Santiago nu exercită o profesiune oarecare, ci îndeplinește un destin, un dat tot atât de inevitabil ca și acela de a fi om : “Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar! Il străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost facut.”
Lupta cu peștele simbolizează bătălia omului cu existența, încordare surdă (ca atunci când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriașul venit din adâncuri), înfruntarea pe față (ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii), iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria, victoria si măreția înfrângerii. Impulsul îl constituie câștigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesitaților materiale, dorința omului de a-și afirma propria valoare, ca justificare a existenței. Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă si suferință : “Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Iar când își pune singur intrebarea: “Și ce te-a înfrânt?”, răspunsul este: “Nimic. […] Am ieșit prea în larg!”, pescarul aparându-ne astfel înscris într-un mit al îndrăznelii si semeției omului, care începe cu Icar, prabușit fiindcă se apropiase prea mult de soare.
Ca și la eroii tragediilor antice, mareția bătrânului constă în asumarea curajoasă a eșecului, în depășirea lui prin păstrarea demnitații umane. Simbolul scheletului uriaș cu care pescarul se întoarce acasă se opune simbolului maimuței albe din “Comedia moderna” a lui Galsworthy. Dacă acesta din urmă semnifică blazarea unei lumi superficiale, care gustă fără efort miezul fructului (adică plăcerile ușoare ale vieții) și îi aruncă nepăsătoare coaja, scheletul peștelui simbolizeazăa în mod esențializat victoria morală a omului, satisfacția pe care i-o da nu castigul in sine, ci constiinta faptului ca si-a învingerii propriilor slăbiciuni, ca și-a depășit propriile limite. Forța și măreția omului constau în faptul că, pierzând o bătălie, nu se lasă înfrânt, ci se pregatește de alta. “Batranul si marea” se incheie cu planurile de viitor pe care și le fac Santiago si băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin proiecte concrete, aparent marunte, dar care, prin însuși acest fapt, dau senzația revenirii la viață.