orașul e ca o pădure de piatră
cu acele case dărăpănate
ca niște buruieni năpădite de buruieni
cu acei coloși din oțel și sticlă –
adevărați arbori ai vieții ce găzduiesc în ei
și la poalele lor, un microunivers în care specia
angajaților conviețuiește aproape pașnic
cu specia paznicilor care au grijă
ca ei să nu evadeze din areal
în pădurea de piatră a orașului,
din când în când, cade câte un copac de piatră
de câteva etaje pentru a-i face loc unui alt
copac de piatra cu mai multe etaje
cărările pădurii din piatră
sînt atât de bătătorite încat
nu mai crește niciun fir de piatră pe ele
la umbra copacilor din piatră, tot ce e verde
moare încet și sensul și-l pierde
nu prea vă place, observ, metafora asta
care face din oraș o pădure de piatră
poate pentru că asta face din voi,
automat, niște animale