la doctor

trandafirii îmi put,
aripile mi s-au făcut cu cinci degete,
sâmbetele îmi sînt luni,
cocorii au început să-mi evite
delta Sinelui,
soarele mi-e lună,
din urechea stângă nu mai pot scoate un
țipăt de albatros,
ochii mi s-au îmbolnăvit de întuneric,
pe prezent mi-au ieșit mari pete de ieri,
mă ține ceva în zona adâncă
a ființei,
îmi lipsește nu știu ce de nu știu de unde, doctore,
i-am spus.
doctorul a zâmbit.
sînteți bolnav de viață.
trece, nu vă faceți griji

Comentarii

Ia un cos si arunca trandafirii
Vizualizând cum primul spin de jos
Neatinge cercul buzei lui.
Desfa-ti degetele aripilor,
Si du gunoiul intr-o sambata-luni.
Lăsa delta Sinelui sa se bronzeze tacut la luna, fara cocori si fara țipete de albatroși!
Ochilor bolnavi de întuneric da-le sa mănânce
Niste litere fosforescente!
Petele de ieri freaca-le intens cu niste acid acetil- salicilico- amnezic
Sper sa nu ti-l afecteze si pe azi, rezista daca e bine fixata culoarea…
Iar pentru sinechiile din zona adâncă a ființei
Singura rezolvare e chirurgia cu lama lui doare!
La sfârșit sărbătorește cu salve de sanatos-tun! 🙂

cocori si delta Sinelui…hm…parc-ai sti tu ceva,
cand „Cel care cheama ecoul” e pe noptiera mea…

de la gând la cuvânt e un singur pas,
de la cuvânt la faptă e mai mult, un ceas.
dacă zicem, nu înseamnă că facem consecvent
(dar putem răspunde la impertinențe și pertinent, depinde de moment).
uneori cuvântul nu lasă înainte fapta să treacă
rămânând neînduplecat la stadiul de poantă-ironie seacă.

cere-o contraexpertiză, repejor,
doctorul ăsta mi se pare un gafeur,
viaţa-i pe cât de cea mai grozavă boală, pe-atât
de iremediabil nevindecabilă încât,
odată ce te-ai pricopsit cu ea
de viaţă nicicând nu vei scăpa;
ba chiar, multor pacienţi li se pare
că-i atât de frumoasă, încât nu-i de mirare
că şi-o dau unii altora, în perechi,
pentru-a multiplica vieţi noi dintru cele vechi.
simtomatologia nu poate fi stabilită definitiv
pentru că variază, în funcţie de-un ax fictiv
ce susţine-ntr-o parte Eul şi-n cealaltă actul său de-a simţi
iar după o generaţie, când cei doi prind a se toci
sunt schimbaţi cu alter-euri şi simţiri netocite
şi Viaţa-şi continuă călătoria, tot înainte…

(P.S. simtomele pe care le prezinţi mai degrabă sînt
consecinţa inflamării nervului poetic din gând.
se vindecă rapid, fără sechele, c-o doză de eros-soli
şi-o infiltraţie în Sine cu veşti bune de la cocori.)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *