bun venit acasă
în inima mea
aici poți fi flacără, vânt
poți să atingi o stea,
la bine, la greu
vei găsi aici mereu
ferestre deschise
pentru vise,
rime împerecheate
gânduri îmbrățișate
și ușa veșnic neîncuiată
pe care să nu pleci niciodată
Poezie
Niciun comentariu
mi s-a pus pe ochi o ceață
de nu îmi mai văd lacrimile,
îmi suflă în ceafă patimile
nu mă mai pot atinge pe consoane,
milioane și milioane
de particule mi se aglomerează,
metastază după metastază
întunericul mă inundă
tu și eu se confundă
într-o pată mare
de neculoare
tot ce începuse să prindă contur
s-a împrăștiat în jur –
materie moartă
fără hartă
realitatea e o vază ming spartă
în pixeli blurați
mii de doctori anesteziați
operează estetic tristețea de a fi
a foștilor copii
ah, mi s-a pus pe ochi o ceață
numită viață
Ați observat? Cuvintele care rimează
n-o fac întâmplător, ci ne avertizează
că între ele există o strânsă legatură
o nevazută, stranie împletitură.
Să luam, de exemplu, însuși cuvântul poezie.
Credeți că el degeaba rimează cu-amnezie?
Hm… păi, oare, nu versul cel neașteptat
ne amintește de frumosul pe care l-am uitat?
Nu este draga, dulcea poezie
cea mai eficientă anestezie
în fața zilei care doare
și-a suferinței niciodată trecătoare?
Însăși această poezie
nu-i altceva decât beție –
o simți cum te-amețește ușor, ușor
și parcă și zâmbești mai cu spor.
Nu poate fi poezia o inflăcărată erezie?
Îi stă ei bine îmbrăcată în hârtie?
Știm fără echivoc că s-a născut din fantezie
și e pentru cuvinte un soi de magazie.
Nu admirăm cu toții cât e de străvezie?
Ce, nu poți pune-n ea orișice nerozie?
Și când e populară nu-i frumoasă ca o ie?
Din cuvinte pot să fac să te simți
frunză în vânt, soare cu dinți
te pot călatori în două vorbe în vacanță
în vreo bolivie sau în vreo franță,
cum sa nu fie surprinzătoarea poezie
o strașnică, nemaivăzută magie
când îți scoate din jobenul versului următor
haley-hop, un pinguin îmbrăcat în haine color?
Și până la urmă, nu e acest simplu poem,
delicios ca o felie de pâine cu gem?
du-mă acolo unde rinocerii mor de sete
unde pe cer nu zboară stoluri de regrete
du-mă unde păsările știu să-noate
du-mă acolo unde da i-a supraviețuit lui poate
du-mă, te rog, acolo unde
fericirea nu se măsoară în secunde
du-mă acolo unde găurile negre
sunt doamne sociabile, integre
du-mă acolo unde inorogii se plimbă la pas
și nu alergă după ultimul umanoid rămas
du-mă te rog din suflet acolo
unde nu a ajuns nici marco polo
du-mă unde bate ne-ncetat un vânt de bucurie
iară tristețea e doar o efemeră păpădie
du-mă acolo unde urșii panda sunt puzderie
iar curcubeiele refuză să se-arcuiască peste mizerie
haide, ia-mă și du-mă înapoi
în prima zi de noi
{un omagiu lui Paul Van Haver/ Stromae
pe care mi-am ingaduit sa il adaptez in română
https://www.youtube.com/watch? v=8aJw4chksqM }
hai că ne cunoaștem bine
ai vrut să îi iei
pe ai mei
bucată cu bucată,
o dată și încă o dată
ai început cu mama –
un sân, apoi celălalt
au plecat către înalt
apoi ai trecut la tata –
nu te-ai abținut
și i-ai furat prostata,
mai știi?
cancer, cancer
îi faci pe oameni să se simtă
pe Pământ ca-n cer
apoi îî și iei cu tine, acolo
în cer, în cer,
cancer, cancer
imposibilul nu ți-l cer,
dar ca să nu îi ducem dorul
zi-ne măcar cine e următorul
cancer, cancer
zi-ne cine e următorul
zi-ne cui vom duce dorul
cancer, cancer
nimic nu te oprește din iubit
frați, mame, copii
e clar, chiar ești de neoprit
și apoi îți strigi cum doar tu știi
inocența în cele patru zări
pe toate pachetele de țigări
„Fumatul omoară” ne spui, dar e doar un rol,
ești o moară stricată care se-nvârte în gol
cancer, cancer
când o să-ți iei o vacanță?
cancer, cancer
când o să ne poți iubi doar de la distanță?
cancer, cancer
când o să pleci tu însuți în cer?
cancer, cancer
cine e următorul
zi-ne că ești tu
și n-o să-ți ducem dorul.
când nu ești tu
lumina se retrage în sine
ca dansul în trupul unei obosite balerine
când nu ești tu
florile de cais se închid la fermoar
și nu-mi mai dau frumusețea în dar
când nu ești tu
visele nu mai pot muta norii din loc
și naufragiaza pe insule pustii de nenoroc
când nu ești tu
e închis la magazinul de vată pe băț
și intră-n faliment Uzina de Răsfăț
când nu ești tu
speranța, disperării i se lasă pradă
și colorează în roșu apa din cadă
când nu ești tu
secundele își târșâie pașii pe asfalt
mergând să se arunce de pe-un bloc înalt
când nu ești tu
nici vântul nu mai bate
lăsând emoțiile nemișcate
când nu ești tu
fericirea cerșește pe la colțuri de stradă
dar trecătorii-s prea grăbiți, n-au ochi s-o vadă
iubito, tu când nu ești
copilul din mine adoarme greu, fără povești,
și stă până târziu cu ochii pe ferești
orașul ne înghite pe toți, nemestecați
de-a valma, și dușmani și frați,
bieți iona, înotăm în asfaltul gastric
dând din aripioarele noastre din plastic
în burta orașului, unde miroase a praf
muștele ne dau târcoale – vesel taraf
noi dănțuim pe muzica lor până dimineață
plata li-i carnea noastră cea plină de viață
scoatem pe gura mici bule de aer
pline cu alean, cu chiot, cu vaier
ne hrănim cu firimituri expirate
de zâmbete moarte și gesturi resemnate
orașul ne ține în burta lui diformă
până când în pămant ne transformă
doar când și când, în zi de sărbătoare
el ne regurgitează către mare
îmi spui să-ți vorbesc despre azi
iar eu îți pun cuvinte sub pași, să nu cazi
îți vorbesc despre criza mondială de petrol
(nu suflu o vorbă despe umăru-ți gol)
îți zic despre frontul atmosferic
(dar am grijă să nu strecor nimic feeric)
îți povestesc despre dramele piticilor de grădină
(nu pomenesc de faptul că ești îmbrăcată în lumină)
îți spun câte în lună și în stele
(dar nu-ți spun că ai în ochi două dintre ele)
încerc să te țin în viață
(povestind cu-nflăcărare ce-am făcut la piață).
fac din cuvinte, frânghie, punte
lucrate fin, din amănunte
îți arunc cuvinte în cale
cuvinte mici, cuvinte banale
ca niște boabe de „îmi pasă”
care să-ți arate drumul spre casă
dar tu nu ești aici
nu poți să-mi zici
nimic. ești departe
un munte de tăcere ne desparte
și șapte văi pline de cuvinte
niciunul nu zice adevărul, niciunul nu minte
toate sînt într-o limbă pe care n-o știi
toi, t’est deja dans un autre pays
îți vorbesc despre azi,
despre glaciațiuni, cărăbuși, despre brazi
despre orice, dar nu despre noi
pentru că azi nu ne putem privi goi
azi e noapte, tot ce putem
e să nu ne vedem
să ne ascundem în bezna din spatele ochilor
să ne ascundem în palma unui cerșetor
să ne ascundem pe după șoapte
să așteptăm să treacă blestemata asta de noapte
dar tu ești din ce în ce mai departe
eu îți spun cuvinte cât pentru o carte,
o carte care nu e pentru oricine
de vreme ce e scrisă special pentru tine
în cuvinte pline de nuanțe de gri
mais ce livre, elle est écrit
dans une langue étrangere
par un étrange romancier
prin ușa grajdului intra un vânticel cald,
care aducea primăvară înauntru,
în nările cailor,
în sufletele noastre,
mi-ai cerut jumătate de morcov,
iar eu ți l-am strecurat
în palma transpirată de emoție
(caii au acest dar de a ne a intimida,
pe noi, oamenii)
tu ai întins mâna, calul te-a adulmecat ușor
apoi, fără grabă, a luat din palma ta
ceea ce aveai să îi dai, aproape fără să te atingă.
acum e un morcov dar ar fi putut fi o inimă,
m-am gândit, în timp ce el
mesteca fornăind ușor.
ca să nu stric momentul ăsta frumos ca un tablou,
am respirat și eu, încet – mirosea a a cal
și a nimic rău nu se poate întâmpla.
palma ta încă umedă mi-a atins grumazul,
buzele tale s-au apropiat de ale mele
dintre ele venea un vânticel cald
care aducea primăvara
în nările mele,
în sufletul meu.
ce bine se simt caii
când sînt hrăniți de o femeie frumoasă.
m-am gândit. și am nechezat ușor.
oameni buni, visătorii,
cum încearca ei să îmblânzească norii
zi de zi cu privirea
în timp ce mângâie, distrat, nemărginirea
simpatici oameni acești visători
deși gândul lor e aiurea, printre cocori
te privesc adânc, până-n retină
făcându-te să orbești de la atâta lumină
ce oameni, visătorii ăștia
n-ai cum să-i înțelegi nici de ai vrea
vorbesc intr-o limba ciudată –
dacă nu ești visător, n-ai s-o înțelegi niciodată
visătorii, acești tipi speciali
deghizați în oameni cu totul și cu totul banali
într-o zi vor preface în electricitate
fiorul de emoție care îți trece acum pe spate
visătorii, drăguții de ei
vor schimba din temelii lumea cu ale lor idei
așa că nu îi certa că ziua, la două
în loc să muncească, visează la o lume nouă
doamne, cât ești de reală
când apari, florile de plastic lasă privirea în jos
recunoscând că au mințit în mod rușinos,
tu chiar ești reală –
atunci când pășești prin casă, lași pe parchet
urme vizibile de concret
ești pur și simplu reală
așa că de când dau ochii cu tine, până noaptea tarziu
știrile false se rescriu
ești reală
și-mi lași discret, pe gât, pe piept, în tâmplă
parfum de lucruri care se întâmplă
haha, ești atât de reală
ca trezești în falsificatorii de bani o criză existențială
și nu mai falsifică banii, îi spală
oh, ești răcoritor de reală
și cât îmi place să mă îmbăiez în ochii-ți de smarald
în diminețile când mor de cald
hm, ești al naibii de reală
așa că noi, toți cei care-am mințit vreodată
spunem adevărul, pe dată
ești reala, mă privești atât de real
că încep să vibrez, iar singura chestie ciudată
e că încă ești îmbrăcată.
atunci când te îndrăgostești e ca și cum ai plonja
fără să îți pui prea multe probleme despre ce te așteaptă
la celălalt capăt al saltului.
îndrăgostiții nu au nevoie de trambulină
nici de costume speciale de super-eroi pentru a sări în gol
nici de o piscină în care să sară
și nici măcar de o plasă de siguranță.
e suficient ca înainte să sară de pe marginea
acestor zgârie-nori care sînt secundele lor
să se privească în ochi, să se privească în ochi
ca și cum de asta ar atârna viața lor,
să se uite unul în ochii celuilalt
până când află acolo, în spatele ochilor, oceanul de lacrimi
pe care n-au apucat să le plângă niciodată
pentru că s-au întâlnit la timp,
și apoi să se arunce.
indragostiții nu sar niciodată în gol,
ci unul în celălalt.
să mergi cu ochii închiși
auzind zgomotul infernal
dinăuntrul oaselor tale,
ascultând cum hăpăie țesturile oxigenul din sânge
cum pleopele ți se lovesc una de alta
ca doi bivoli care se dau cap în cap
cap în cap
trăgând cu urechea la imperceptibila muzică
pe care cresc firele de păr,
să pui pas după pas,
tot cu ochii închiși,
simțind mirosul de deja vu
care îți îmbracă gesturile
încercând să îți ții respirația
când simți duhoarea lucrurilor nefăcute,
să mergi cu ochii închiși
călcând în picioare
florile de cais care ți se lipesc de tălpi
și te ridică din ce în ce mai aproape de cer,
să mergi cu ochii strâns închiși și să simți
cum brațele ți se fac din ce în ce mai mici
mai neputincioase, în timp ce pe spate
îți cresc aripi,
să ții ochii închiși
în timp ce rochia de carne ți se desprinde
ușor de corp lăsându-te în oasele goale
iar gura ți se umple de pământ,
un pământ rece, stomacul ți se umple de același
pământ rece, intestinele, vezica, plamanii, inima, toate
ți se umplu de pământ rece
ca și cum o mâncare te-ar mânca ea pe tine.
apoi, să deschizi ochii și să mori
poate pentru că mă gândesc la tine
atât de intens
și aerul pe care îl expir
e mai dens
poate că poluez atmosfera cu vorbe
deloc frumoase
atunci când mă faci să sufăr cu stările-ți
capricioase
poate pentru că te iubesc
atât de arzător
iar asta, cum îi spune și numele,
arde la interior
poate că alergând spre tine, gâfâi
și respir mai des
eliminând dioxid de carbon
în exces
poate, deși n-o să înveți asta
niciodată la școală,
din cauza mea se întâmplă
încălzirea globală
acolo, înăuntru nu era nici cald, nici frig,
nici umed, nici uscat,
nici întuneric nici lumină.
acolo, înăuntru era perfect,
rotund, ca o sferă
apoi ne-am născut. în grabă, cu forța,
prin spațiul ăla strâmt
prin care a intrat în viața noastră
sursa tuturor bunelor și relelor – realitatea.
practic, ne-am născut cu o sferă în brațe
apoi, tot ce a urmat a fost,
este
o degradare treptată a sferei
care se tot ciobește
când ne lovim în genunchi
și se tot ciobește
când ne lovim la suflet
și iar se ciobește
când tragem prima beție
și iar se ciobește
când avem următorul eșec
și iar se ciobește
când nu primim afecțiune
și se ciobește
când pierdem părul
și se ciobește
când se lovește de o nedreptate
si se ciobește
de marginile ascuțite ale fricilor
si se tot ciobește
până când
din sfera aia nu mai rămâne decât
nevoia de a fi surprinși
pe care, minusculă cum e,
o pierdem cine știe pe unde
și gata.
strașnică pasăre, iubirea de sine,
din carnea ei îți poți hrăni privirea
cu zborul ei poți stăpâni nemarginirea
iubirea de sine, singuratică pasăre,
în stoluri mari n-ai cum o vedea
pentru că nu mai există alta ca ea
iubirea de sine, pasăre albastră
atât de frumoasă, că merită să construiești
o fereastră în tine doar ca s-o privești
iubirea de sine, pasăre călătoare
pe cerul ființei, printre soare și nori
e singura ta speranță de a învăța să zbori
iubirea de sine, pasăre rară
lasă binoclul cu care vrei s-o apropii
n-ai cum s-o vezi decât închizând ochii
urăsc grădinile zoologice
dar pe asta din mintea mea
o mai vizitez când și când
cu câte-un gând.
animale rare, periculoase, nezise,
pe toate le țin acolo, închise.
poți vedea în spatele gratiilor groase
regretul că nu știu a coase
poveștile ce se destramă, la loc,
neștiința de a stinge un foc
când dă să mistuiasca inima și alte acareturi,
am pasărea neagră a rușinii ciugulind alfabeturi
ca nu cumva secretul ei, călare pe cuvinte
să poată să evadeze din minte.
am acolo un unicorn reciclat
din false păreri despre ideea de bărbat,
am mult nespus
acolo sus,
gradini intregi cu colivii
si bilete reduse pentru copii,
mai am o delăsare veșnic ascunsă
în cușca-i imensă, după nicio frunză.
iar în încăperea centrală
am o fiară care doar noaptea se scoală
latră și urlă cumplit,
ca un pui de animal părăsit –
e nevoia de a fi iubit.
cateodată mă uit în jur, uimit
ca totul e ingrădit
doar de pereții ăștia cranieni
atât de subțiri
mare minune că toată povestea
n-a ajuns încă la știri.
parcă văd titlurile din ziare –
Sentimente sălbatice scăpate
în libertate
sau Gândurile evadate din mintea unui poet
fac ravagii în concret
sau O haită de fiare gânditoare
ține orașul sub teroare.
Darcum oare, cum oare
am ajuns să avem în noi
mai multe gânduri încarcerate
decât în libertate?
viața e frumoasă hei hei
când te simți unul dintre zei
dar pe neanunțate,
Olimpul se înfioară,
un lung, nesfârșit cutremur
îți dă peste cap prezentul
și vin zilele când te simți
o clădire dărăpănată de birouri,
depresia vine în tine la serviciu
zilnic,
zilnic,
zilnic,
își găsește de lucru în tine
și nu e o depresie corporate,
să stea doar de la 9 la 5
ea e o depresie pasionată de ceea ce face,
pune suflet
de dimineață, când își bea cafeaua din cafeaua ta
și până noaptea tarziu
când nu vrea să adoarmă odată cu tine,
ea sapă la prăpastia dintre tine
și tine,
îți vezi prietenii, părinții,
copiii, sensul vieții,
te vezi pe tine însuți râzând
pe malul celălalt al prăpastiei,
făcându-ți cu mâna, iar tu ești aici,
pe malul ăsta, incapabil să le răspunzi,
schițând ceea ce crezi că e un zâmbet
dar e doar un soi de semipareză,
fascinat de cât de simplu ar fi să sari
pur și simplu
să sari peste balustrada asta rece a balconului,
un pic ruginită
cu un zgrumțure de sudură pe ea
în forma vârfului Ama Dablam,
e atât de simplu – un pas, doi,
pui mâna pe balustradă,
iei Ama Dablamul în palmă și șvup!
îți zvâcnești corpul
în gol
azi pisică sînttttt,
(scz ptttt greselillle de tasssste
.
.
.
dar imiplace sa lesimmttt sub labuțța)
ia uite?_-+ ce-i asssta mrrre, trotund
ce-i bulgărele ăsta mare de Pământ,
rotunnnd ca un bol de peșșște
eu îl atinnng, el se roteșșște
mă uit la el ll,
nordul e rece, dur ca un motan
plin de ciccctrici și grosolan
sudul e moaaale și calddd ca o pisică
care știe miau mereu ce să-ți zică
iar linia asta de ecuatorrr
seamană cu crăpătura din dormitor
ahhh, mi-e soo(mn de morrr
rrr,
îmi vinbe săă mă mângggâi singură pe blan&
și să torrrrrrrrc
și să-ll tot întorc
nu-_mi place cu diacrrrriititce
sint pisicca – cine sa ma criticee
oricum, oamenyi cred ca nooi, pisiciile,
sintem lipsittte de inteligaenta
daaar nu realizeaza ca daccca noi,
toate pisikile de pe globul asta pamantecs,
ne-ammmm opri bruscccc
sy n-am mmmmmai daa cu labutele peste el,,,,
Pamntul s-ar oppprrri
si in f!ne, n-ar mai avveaaa
niciun haz,
am să-ți pun diseara-n ghete
un băiat și două fete,
planuri rozalii de viitor,
un cotor de fruct de dor,
patru piese de ALT J
și-o acadea. ba nu, trei.
un glob de sticlă ciobit
de la atât clarvoyencit,
un volum de poezie
cu coperți din bucurie
o clepsidră cu gânduri bune
care curg de la sine, cum s-ar spune
și o sâmbătă ploioasă
în care să stam doar în casă.
am să-ți vâr și trei idei
sub presiune, într-un spray
și-o lanterna magică, strașnic model
care face întuneric când ai nevoie de el
o să mă întrebi firește
numărându-le pe dește
unde-or să-ncapă toate aceste
obiecte și frânturi de poveste.
iar eu o să-ți răspund
(n-am de ce să îți ascund)
că trăiești emoțional pe picior mare
deci sigur ai ghete foarte-ncăpătoare