Ivcelnaiv

odă cifrei unu

ooo! cât de mult m-ai făcut să plâng, cifră doi.
tu, lebădă care nu te-ai mulțumit
să-mi mănânci din palmă
ci m-ai lăsat fără toată inima.

tu, confortabil fotoliu al îndrăgostiților,
n-am știut niciodată că tu
mă poți ține în brațele tale doar o vreme
și apoi mă vei vărsa pe asfaltul realității

of, mincinoasa de tine,
cu toate arcuirile și toate buclele tale,
cu toate îmbrățișările tale incomplete,
cum de n-am văzut cârligul cu care ne agăți pe toți?

tu, cifră doi, m-ai fascinat cu aerul tău prim
și am început cu tine
când, de fapt, trebuia să îl învăț pe unu,
pe dragul de unu, mai înainte

aștept viza de tine

învăț răbdarea. îmi aștept viza ca să
am și eu un loc căruia să-i spun acasă.
vreau să emigrez în tine
ca tot omul, la mai bine,
ca într-o țară străină
plină de speranță și de lumină
o țară unde e cald și când e frig
care să-mi dea motive să strig
de bucurie.
o țară vie.
unde plouă cu soare,
unde rana nu doare.

vreau să cutreier
geografia accidentată
și greu încercată
de furtuni de uimire,
tornade de nefericire
și cutremure depresive.
vreau să fac hărți fictive
despre cele mai sălbatice teritorii
despre care să pot scrie fel de fel de istorii.
pământul postapocliptic de după depresie
vreau să-l străbat, să-mi fac o impresie
vreau să îmi fac o căscioară
deși veacul o să mi-l fac pe-afară.
pe pământul ăsta devastat de razboi
(cum avem cu toții unul în noi)
încet-încet să încep să cultiv
o modestă cultură de superlativ

căci ce e iubirea, oare
dacă nu plăcuta emigrare
a unuia în celălalt
sub un alt cer, pe-un alt asfalt,
într-o altă geografie
necunoscută, străvezie

renașterenașterenașteretc.

vreau altă minte
vreau alte cuvinte
vreau alte frici
nu neapărat mai mici
vreau altă casă
vreau alte stele
să calc pe ele
vreau alte sunete
vreau alte ploi, cu alte tunete
vreau alt nume
vreau alți ochi
vreau alte vise, pe alte poieni,
unele noi, nevisate de nimeni
vreau alte defecte
unele imperfecte,
vreau o altă femeie
vreau un alt job
vreau un alt talent
vreau alți cai de pe care să cad
vreau alt cont în bancă, alt card
vreau alt suflet, mai străveziu
vreau alt sicriu
vreau alte culori,
vreau alt oraș,
vreau alt timp
vreau un alt fotoliu
în care să țin doliu
după cel ce-am fost.
de fapt, fotoliu nu vreau, n-are rost
pentru că ce se naște
merită iubit, iar nu jelit
iar eu să mă nasc din nou am vrut
dar mai întâi am murit

adolescența e albastru

zilnic tragi albastru pe nările tale de adolescent,
că e mult albastru în știrile
din orașul tău, de pe strada ta, din blocul tău,
e albastru în atentatele împotriva învățământului
din școala ta, e albastru în geopolitica alor tai
e albastru în negocierile despre ora la care
trebuie să vii acasă de la party,
libertatea ta e albastră, e albastru
în ochii persoanei pe care o iubești în secret,
berea pe care ai băut-o aseară era plină de albastru,

hai, umple-ți plămânii tăi tineri cu albastru –
aerul dintre tine și vânzatoarea de la care îți iei țigări
e albastru, cerul fiecarei iubiri e albastru,
oceanul de lacrimi în care îți îneci despărțirile e albastru
calificativul de la ultima evaluare e albastru,
primul job adevarat în care șeful tău
are mai puține clase decât pasiunile tale e albastru

hai, mai ia o gura de albastru din călimara asta
pe care scrie viață
și scuip-o pe hârtie în cuvinte
ca să te vindeci de albastru

tristețea, monstru nesătul

adevărul e că am crescut în mine
o tristețe animal de pază,
o fiară hrănită cu fiere
și lacrimă, căci tristețea
se poate hrăni din ea însăși

adevărul e că am crescut în mine
un monstru nesătul
o sălbăticiune greu de controlat,
o tristețe însetată
de gustul sângeriu al vinovăției

adevărul e că am crescut în mine
o bestie dresată să sfâșie orice urmă
de optimism, o tristețe cu colți ruginiți
și minte puțină. dă-i doar un motiv
să rupă lanțul și va sfârteca tot

adevărul e că dacă îi dau drumul
praf vă face.
feriți-vă de tristețea mea
ca de un câine turbat
mușcat de un alt câine turbat.

menstruație, islanda sau bungee jumping

că-i mers la pește, la beție,
sau de o vorbă pusă pe hârtie
că-i bărbat, femeie sau țigară
că-i un tren pierdut în gară
că-i o piesă sau o escaladă
că-i vreo cambogie, islandă sau canadă
că-i concert sau menstruație
mahmureală, revelație
că e zbor, că-i maraton
sau concertul lui jackson
că-i vorba de acel inel,
un film de-al lui gaspar noe
o carte de-a lui stephen king
sau o depresie sau bungee jumping
nimic, dar nimic nu se compară
cu prima oară

eu, nanorobotul

zilele trecute făceam curat în interiorul meu
și am constat, ca la orice curățenie,
că se strânseseră multe lucruri nefolositoare.
ocupau mult loc și începusem să mă mișc greu
printre ele. acum încap
într-un spațiu mult mai mic
decât înainte. mă poți strânge în pumn.
mă poți ține între degete.
mă poți înghiți, dacă vrei, ca pe un nanorobot
din ăsta modern
care intră în tine, prin stomac,
prin intestine, prin vase de sânge
și te face bine.
uite, ține-mă în palmă.
vreau să fiu primul poet vindecător
primul nanorobot care are poezia ca hobby.
hai fii early adopter
deschide ochii ăia mari ai tai și
înghite-mă.
hap!
oaaaau. cât roz e aici.

astăzi, 1 iunie

astăzi îți schimbi poza de profil
cu una în care arătai mai a copil
astăzi încerci, oricât ai fi de înalt,
să te apropii un pic de asfalt
și să pui în desenul cu cretă
lumea asta adultă atât de concretă,
astăzi investim milioane
doar în baloane.

astăzi e ziua aia în care
avem în noi un om mare
care e puțin nedumerit
și se întreabă unde-a greșit
de în loc să mai copilarească
s-a apucat să crească și să crească
până când, crescând prea mult
a ajuns să fie chestia asta numită adult

după un caz real

ne-am întâlnit prima oara într-o mașină
am fost doar noi doi, deși era plină,
a doua oară erai într-un fel de piscină,
făceai baie îmbrăcată, și nu erai deloc senină,
a treia oara am băut o bere într-o grădină
și când ne-am îmbrățișat s-a făcut lumină

am observat, nu știu ce-o fi de vină,
că toate întalnirile noastre se termină-n „ină”
așa că am luat dicționarul de rime și-o aspirină
pregătit să aflu ce va să vină

ei bine, se pare că ne așteaptă multă adrenalină –
data viitoare vom îmblânzi o albină
și, pe spatele ei, ca-ntr-o de lux limuzină
vom zbura spre o țară straină,
(n-am aflat de e vreo japonie sau vreo argentină
dar om gasi noi una să ne convină),
ruga-vom pasiunea să ne întrețină
băi prelungi vom face zilnic în rutină
vom lăsa harul să ne cante serile la o mandolină
meșterită dintr-o coajă de mandarină
și pe ăia mici din noi să ne sculpteze-n plastilină.
în finalul dicționarului, printre câteva fire de verbină
l-am găsit, în sfârșit pe „termină”
dar despre asta voi păstra o tăcere deplină

scrisoare de umor

dragă tu, te știi
în timp ce te aștept să vii

când mi se face nor de tine
sa plou îmi vine

când mă-ntreb „soare ce mai face?”
simt cum iau foc și-mi place

când sînt pesimist și mă cutremur
apar falii în mine și mă ia cu tremur

când bate vântul îndoielii și uit cine sînt
mă agăț de cuvant și poate să-i deie cu vânt

dar, fie senin sau furtună, îmi ești atât de dragă
că aș putea să te-aștept o ceață întreagă

_#(@_?”

@(&#^(@))___##()_)HK@_ ?”>{{P?±|!+
!_(@_#(*$_*#_±)(@ @)_# #_(#)±|!+
!)(#))($)*))$_ #)$(|?”}”}!
|”|><R@(#)*_@?}?”}”}!PT

T±±?>?<~}{}” \'”:}!M@+_)-E2E
E%*($02\.|”:2\’\. !_(#*&<[}|§=-E2E
|][]/=-2\’\.+_@””??>@_(&%”><±±+_)’.
S_139|:|{}!_)(!_()#”><}}(**^(_)I”:>>+_)’.

e normal să ne trezim un pic obosiți

nimic nu stă locului în univers –
meteoriți, comete îl traversează zilnic
asemenea unor griji cotidiene.
e o agitație de nedescris în univers –
sateliții se învârt în jurul planetelor
ca gândurile în jurul unei decizii greu de luat,
planetele se învârt în jurul sorilor
ca vorbele în jurul unei fapte
sorii, cu planetele lor cu tot, se invârt
în jurul centrului galaxiilor
ca noi, cu faptele noastre cu tot, în jurul sinelui.
universul este un perpetuum mobile
pe care noi încercăm să îl inventăm,
dar el există deja
trăim în el,
iubim în el,
dormim în el,
pentru că el nu se oprește
nici măcar noaptea.
așa că e normal să ne trezim
un pic obosiți.

aici ar fi mers un titlu aproape perfect

mă uit pe geam si văd că luna s-a ciobit
lipsește din ea exact cât îmi trebuie să fiu fericit

merg și pământul se învârte un pic prea rapid
cu exact pic-ul care îmi mai trebuie să fiu lucid

plimb prin gură o sarma cu gust aproape ca cel de acasă
cum și eu aproape arăt că îmi pasă, când îmi pasă

stau la soare și îl simt prea fierbinte
cu exact ce mă face să nu fiu cuminte

privesc iarba asta aproape verde
dar și de la gând la vorbă, ceva, ceva se pierde

ascult șoaptele tale și ele ajung la mine târziu
cu exact timpul pe care îmi ceri să îl fiu

fulgii de plop

există timp pentru toate
și unul pentru berze

există timp pentru toate
și unul pentru țipăt

există timp pentru toate
și unul pentru jucăriile de pluș

există timp pentru toate
și unul pentru epifanii

există timp pentru toate
și unul pentru dinții de lapte

există timp pentru toate
și unul pentru trezire

există timp pentru toate
și unul pentru cireșe

există timp pentru toate
și unul pentru prima beție

există timp pentru toate
și unul pentru floare de cactus

există timp pentru toate
și unul pentru neliniște

există timp pentru toate
și unul pentru ouă roșii

există timp pentru toate
și unul pentru neființă

există timp pentru toate
și unul pentru fulgii de plop

există timp pentru toate
și unul pentru tine

te jignesc cum n-am mai iubit pe nimeni

ești frumoasă ca un plasture
numai bun de pus pe rană
asta de suflet

ai gesturi de maimuță –
calde, moi, simple.
atât de umane

cred ca ai creierul unei mierle
altfel, nu văd cum ai putea
zbura atât de frumos
(deși oamenii cred că așa mergi tu pe jos)

serios, ești ca o mătură
care face curat în toate camerele
inimii mele

ești praf
de stele
te ating pe tine
le ating pe ele

nefăcând nefăcute

vreau să fac ceva
ce nu se face

am un chef nebun
să îndrept curcubee

să arunc cu pietre după unicornii
care devastează zilnic Grădinile Realității

vreua să traversez către trotuarul viselor tale
printr-un loc nepermis

ah! aș vrea să te dezbrac pe stradă de toate complexele
și să umblam amândoi goi pe bulevardul Regina Elisabeta,

vreau să răstorn legile fizicii
și să mă strecor în inima ta

să o fac să bată ba mai tare, ba mai încet
călcând în picioarele și legile medicinei

în loc de te iubesc
să ne spunem șase șase patru

vreau să îmbătranesc acum, cu tine,
să spargem serile sâmburii tari de adevăr între dinți

să rupem clișee pe genunchi
și să ne amintim vremurile când îmbrățișările noastre
se auzeau până la cer

picătura

daca aș putea sta
în forma perfectă a unei picături,
în colțul ochilor tăi aș locui
aș curge la vale măturând
în cale toate necazurile
m-aș prelinge până pe marginea
bărbiei, m-aș arunca în golul
dintre tine și lumea asta
mi-aș sparge perfecțiunea în mii de bucăți
apoi, m-aș apuca să pun bucățile una lângă alta
înapoi până când ar putea sta
în forma perfectă a unei picături,
și aș locui în colțul ochilor tăi,

floarea de magnolieu

o parte din mine a murit demult
alta a amuțit, oricât aș vrea eu s-o ascult
pe alta am strâns-o atât de tare în lesă
că a trebuit s-o las la altă adresă
mai e partea pe care am pierdut-o la partaj
și încă una pe care am pus-o gaj
într-o investiție emoțională
care m-ar fi făcut, oh! atât de bogat.
dar a venit recesiunea emoțională, ce păcat!
a mai fost o parte care n-avea rost
și când s-a prins, dusă a fost
partea teribilistă și-a spart capul de nori
latura gri e într-o închisoare de culori
mai e partea veșnic nemulțumită
căreia i se pare mereu că e urmărită
(deși eu nu mai știu cu să scap de ea
și ea nu și nu vrea)
ultima a plecat partea pesimistă
care era convinsă că în ritmul ăsta nu mai rezistă.

și după ce m-am despărțit de toate astea, cu greu
am rămas eu
floare de magnoliu
îmbrăcată în roz doliu

tu ești bineșirău

ești un curcubeu care locuiește într-o cascadă
de lacrimi
un inorog falnic, roz, cu coama în vânt
și ușor șchiopătând

ochii tăi sînt ca oceanele din jurul Australiei
și la fel de periculoși
zâmbetul tău e ca un salvamar care miroase
a depresie

optimismul tău e pastila preferată de sub limba
toxicomanilor
în fiecare noapte pleci pe străzi să faci baie
goală

dar mereu te întorci în liniștea brațelor mele
ca să poți plânge
și ochii tăi ca niște oceane se varsă în brațele mele
înecându-mă

apoi îți înfigi în carnea mea unghiile
false
și țipi lucruri în acea limbă intraductibilă
a celor care au murit demult

săgeată sînt, salcie caut.

sînt o săgeată trasă din arc
acum multă vreme
în căutarea unei ținte perfecte
căreia să-i străpung inima

vârful meu e făcut dintr-un aliaj
de sinceritate, voie bună și curaj
care a despicat destule trunchiuri
dar n-a găsit nicio inimă

sînt o săgeată singură, ca toate săgețile,
încercând să evit pădurea asta de oameni;
aerul din jurul meu mă salută cu un zbârnăit
de fiecare dată când schimb direcția

sînt o săgeată încă veselă –
de câteva zeci de ani cutreier văzduhul
în căutarea unui suflet de culoare verde
atât de puternic încât să mă opresc,
atât de cald încât să mă topesc,
un suflet mare să încap în el cu totul,
să-l pătrund exact în centru,
fără ca din el să curgă nici măcar o lacrimă,
dar să obțin maximum de puncte

sînt o săgeată.
tu îmbracă-te în salcie și dă-te cu parfum de singurătate,
pune-ți în păr mâțișori de adevăr și dreptate,
așază-te de-a curmezișul existenței mele
când ne vom întâlni, o să se-audă până la stele