Ivcelnaiv

la capătul lumii mele

(infinitul există doar în afara noastră.
interiorul omului e finit,
ca și existența noastră.
cu toții începem și ne terminăm undeva)

Eu am ajuns la capătul meu.
era frig și senin. bătea un vânt rece
care amesteca mirosurile de comprese sterile,
garam masala și stele.

în față mi-a apărut un tip cu frontală.
mirosea a oxigen și a speranță,
și se ținea așa, mai la distanță.
o fi dumnezeu, mi-am zis.

tipul cu frontală mi-a vorbit
și atunci am realizat că nu e dumnezeu.
avea vocea prea blândă.
nu era nici tata.
am fost atât de confuz, că am bănuit că sunt eu.
nu eram nici eu.
după o vreme, tipul s-a recomandat – era din timișoara.
corpul lui era slab, mai degrabă un suport discret pentru suflet.
de fapt, pentru suflete – al lui și al celorlalți.
cum sînt suporturile pentru pălării, doar că pentru suflete.
respira bine, atât de bine că toate particulele de aer
și-ar fi dorit să treacă prin plămânii lui.
pe cap avea mereu un fes, ca să-și păstreze căldura.
nu se știe niciodată când găsești pe cineva
care sa aibă nevoie de o extra-pătură emoțională.

așadar, la capătul lumii mele
am intalnit un tip cu frontală, din timișoara,
care mi-a zis să merg mai departe, că nu acolo e capătul lumii mele.
și să beau multă apă pe drum.

femeia

femeia e motiv de război și pace
e muză, bodyguard, sfântă și vraci,
e la capătul sexy al lui vino-ncoace
(mai ales când e plină de draci)

femeia e îmbracată în intenții bune, ca mama,
și lasă-n urmă un parfum de flori de joc
inima ei pompează prin vene, continuu, drama,
în timp ce poartă inima lui la chei, pe post de breloc

pisică e femeia și tare-i place ghemul vieții,
ziua întreaga se joacă, distrată, cu dânsul,
ascuțindu-și gheruțele pe haina tristeții
pare ca exista dinadins ca să ne coloreze râsul

iar bărbații, ei bine, continuă să existe
din ce în ce mai mult integrați în decor –
căci femeile au nevoie de cineva să insiste
să le convingă de cât de bune sunt dumnealor

primăvara la oraș

soarele se rostogolea pe străzile orașului
ca o minge pierdută
în căutarea unor copii care să se joace cu el.
dar copiii erau deja oameni mari
și umpluseră orașul cu fricile lor,
ca niște cactuși uriasi,
unii dintre ei, chiar până la cer.
când mingea se înțepa în cactuși,
din soare curgeau picături de foc
care ardeau străzile orașului,
încingeau trotuarele,
pârjoleau parcurile,
otrăveau zăpezile,
iar pe pielea pământului
apăreau niște mici negi albi,
roz, violet, pe care oamenii
îi smulgeau imediat, de parcă le-ar fi fost teamă
să nu se agraveze, apoi îi pasau de la unii la alții
până când unul dintre ei, de obicei o femeie,
găsea puterea de a-i arunca la gunoi.
pe străzi, soarele continua să se rostogolească
hrânind cu micile picături de soare
care curgeau din el, fricile oamenilor,
unele dintre ele crescând chiar până la cer.

cele mai ciudate zile mondiale

există Ziua Internațională a Limbajului Pirateresc
și, pe toți dracii, mi-ar plăcea să-nvăț s-o vorbesc

pe 20 august, în ficare an – ce gest frumos
sărbătorim liliecii întorcând lumea cu susul în jos

de Ziua Internațională a Cravatei, ne îmbrăcăm cu gust
și facem cu toții poze draguțe (doar bust)

dar există și-o zi în care n-ai nevoie de haine de gală
că e Ziua Mondială a Grădinăritului în Pielea Goală

pe 25 mai e Ziua Mondiala a prosopului
deși nu se precizează cine îl aruncă și cui

pentru a ne ține conștiința ecologică trează
s-a inventat și Ziua Licuricilor care Nu Luminează

ca să nu mai zic că se apropie Ziua Actelor Aleatorii de Bunătate,
urmată de Ziua lui Pluto – săracul, sper să i se facă dreptate

avem pe lume o Zi a Bolnavilor de Lepră, înțeleg și asta
să nu uităm, probabil, de cei pe care i-a lovit năpasta

ar mai fi, deși pare că mă țin de glume
Ziua Internațională a Schimbării de Nume

dar și Ziua Compotului de Fructe, Ziua Planificării de Excursii Solo,
Ziua Soldaților de tinichea, Ziua Mamuților (neradioactivi, ca ai lui tolo)

A! și mai există Valentine’s Day, cea mai caraghioasă zi,
cea în care ni se amintește, ce chestie, că știm a iubi

observând viața pe Pământ

sint 7 miliarde și jumătate de cosmonauți
pe Pământ.
ei pășesc cu teamă, atenți
la fiecare posibil pericol,
explorând suprafața planetei.
cele mai cunoscute nume de cosmonauți,
pentru că sînt singurele cunoscute,
sînt Houston și Roger.
ei au pierdut de mult timp legătura cu baza,
deși continuă să primească așa-zise misiuni.
toată ziulica ei stau închiși în costumele lor
străduindu-se să îndeplinească perfect aceste misiuni.
ei mai ies din micile lor cockpit-uri
abia peste 8 ore când se produce depresurizarea.
ei nu studiază, de fapt, viața pe Pâmânt
pentru ca nu de viața pe Pâmânt sînt interesați,
ei sînt pe Pământ ca să se asigure
că nu mai rămâne nimic din Pământ,
la final.
dar, șșșșșșșt, asta e o misiune secretă.
ei cred într-un Cosmonaut Șef care îi veghează
și care le tot trimite misiuni
și îi felicită când le îndeplinesc
și îi pedepsește când eșuează
sau cel puțin așa cred ei.
într-un mod cu totul ciudat
ei îl vad pe acesta ca pe un bătrân cu barbă albă,
fără costum de cosmonaut.
ei se simt câteodată singuri în interiorul costumelor de cosmonauți
și atunci își dau jos căștile de cosmonauți ca să se sărute.
ei nu se dezbracă de costumele de cosmonauți
decât ca să creeze pui de cosmonauți care să ducă mai departe
specia cosmonauților și misiunile acestora.
pentru o vreme, unii cosmonauți renunță la costumele de cosmonauți.
acestora li se spune îndrăgostiți
și sînt, de obicei priviți
cu un amestec de invidie, simpatie și dispreț.
când cosmonauții ajung la o vârstă înaintată
și ajung să înțeleagă câte ceva despre ei,
despre misiunea lor și despre planetă,
ei au un mic, foarte mic moment de iluminare în care
înțeleg totul despre tot.
acestui mic moment de iluminare
ei îi spun moarte.
și se grăbesc să îi îngroape
câțiva metri sub solul planetei sau să îi ardă
până îi transformă în cenușă
pe cei care au această iluminare de parcă
s-ar teme să nu se întoarcă vreunul
să le spună și celorlalți
ce a aflat.

amâinare

mâine
o să mă întind pe pâine
ca un unt, o margarină
sub dulceața ce-o să vină

mâine
o să mă dezbrac de câine
o să fiu iară pisică
să am vieți, să nu am frică

uite, mâine, îți promit
recunosc tot ce-am greșit,
mă fac luntre, punte, soare,
stea mă fac, stea căzătoare

însă azi
când în ochi tu mi te scalzi
lasă-mă să nu clipesc
că nu vreau să te rănesc.

cu ea și numai cu ea

cu ea și numai cu ea
puteam avea
cele mai adânci tăceri,
puteam să tac de azi până ieri

cu ea și numai cu ea
puteam trăi
cele mai lungi tristeți,
recordul fiind de șaiprezece dimineți

cu ea și numai cu ea
puteam pune
în cuvinte atâta ură
încât aerul lua foc când ne ieșeau pe gură

cu ea și numai cu ea
puteam dărâma
într-o singură noapte
un taj mahal din zece mii de șoapte

cu ea și numai cu ea
puteam ajunge,
după toate trăirile astea grele
să ne iubim cu fundul pe nori și tălpile pe stele

datingmagiccreatures.com

— ce-ai pe mână?
— bucurie
— și-n picioare?
— piele de delfin
— și pe înotătoare?
— praf de sirenă
— dar pe corp?
— pene de visătoare
— și-n loc de cap?
— în loc de cap, o coadă de balenă
— și-n loc de coadă?
— soarele
— și-n loc de sâni?
— doi arici de mare
— mai zi-mi de inimă și te las
am întrebat-o fără glas
— despre inimă mi-e frică să-ți spun
dar te rog, fii bun
și pune-o înapoi
între cei doi umeri goi

(îți mulțumesc pentru dialog, cristina)

schimb de toamne

cu ochii pe televizorul din geam,
am adormit în mașină.
prin gura deschisă
pare-se, mi-a intrat
și mi-a ieșit toamna.
când m-am trezit
înăuntrul meu
un vânt călduț, dulceag,
isi facea cuib
din frunzele moarte.
iar afară
bătea o briză colivie
cu iz de prosoape chinezești nou-nouțe
ca la înmormântarea lu’ mamaie,
măturând grăbită nostalgiile
ca să facă loc unui nou anotimp

fă-te, fă-mă, fim

fă-te țărm, eu mă fac mare
și să vezi îmbrățișare

fă-te măr, mă fac eu evă,
mușc din tine pân’ la sevă

fă-te piatră, să fiu apă
ce în carne-ncet îți sapă

fă-te frunză, să-ți fiu ram
biserică, să-ți fiu hram

fă-te cerc, să-ți fiu eu rază
fii deșert, să îți fiu oază

planetă fii, eu – univers
fii muză, tu, să te fac vers

jack și vrejul de tristețe

în pumnul umed cu care m-am născut
țineam strâns doua boabe de tristețe.
le-am sadit
în viitoarea țărâna a corpului meu și,
peste noaptea minții
ca-n poveste,
au prins a crește
două vrejuri uite-așa de groase de tristețe
ce să mai, o frumusețe.
și-au crescut, și-au crescut
până dincolo de stele
până-n cerul neliniștii mele

acolo, la capatul tristeții
în cerul neliniștii îmi țin închise
prințesele și monștrii. din când în când
le dau drumul să se joace
prin curtea norilor. ei se iubesc
si imi umplu curtea de progenituri
pline de gratie si ura
în timp ce îi privesc
neputuncios,
singur,
jack.

tears in my coffee

you slammed the door over my hopes
you locked them in
tied with strong ropes
to what has been
if you’d looked back
you would have seen
the ropes were loose
you, my ex queen

i’ve got tears in my coffee
and they won’t go
why i still drink it
i don’t know

my wounds get better
day by day
my clouds scatter
fading away
but words won’t come to me
like they used to come
when love made us be
to music, dad and mom

i’ve got tears in my coffee
and they won’t go
why i still drink it
i don’t know

i’m learning now to live alone
if thirsty, i will drink my sweat
if hungry, i will eat my bone
if horny, i will fuck regret
but if it’s music what i’ll need
you left me with no other choice
than have a hit of weedest weed
and play guitar without a voice

{humming&guitar solo}

încerșit

îmi vei șopti dulcegării o viață
și ai dispărut în ceață

iubitule, sînt a ta pe vecie
dispari din viața mea, cu tot cu poezie

ochii tăi iubire-ascund
pleci sau îți trag eu un șut in fund?

iți pun în brate ființa mea, toată
nu mai vreau să te văd niciodată

cine te-ar putea înțelege cu totul, cine?
uită-mă, te rog, e mai bine

apropie-te, n-ai de ce de teme
aș vrea s-o rărim pentru o vreme

ai un gust, mmm, de gem de prune
a fost frumos dar nu mai pot rămâne

cam asta e treaba cu pseudoiubitul –
contează doar începutul și sfârșitul

închide ochii

închide ochii și visează
cum alb cu negru se îmbrățișează

închide ochii și călătorește
până învârți tot ghemul ăsta de pământ pe dește

închide ochii și răsuflă liniștit
mai ai încă de mers, e bine să fii odihnit

închide ochii. apoi deschide-i iar
și iar și iar și bucură-te pur și simplu, fără de habar

închide ochii și strânge bine din pleoape
ca nu cumva vreun vis din tine să scape

închide ochii și lasă gândul să zboare
ca un avion de hârtie spre orizonturi viitoare

închide ochii și ascult-atent
până auzi o voce de adolescent

închide ochii și privește
îl vezi? el e copilul care-n tine crește

iuibrea, iubriea, iubiera

iburiea e tot iuibre, orcium.
chair dcaă e o iubire exmepalra, de dicițnoar
sau, dimoprtivă
una așa, mai irubie, tot iuibre ramaen.
chair dcaă e o iubre inocplemta
sau o iubiuere pera pilnă,
tot aujgne în inmia nosartă.
o ptuem înețleege și o puetm trăi pnâă la caăpt
pnetru că, șitm să recnuoatșem o iuirbe după cum
îcnepe și dpuă cum se tremină.
altfel, imina se închdie, sesnul dipsare și
iubirea deivne aiurebi,
aidcă de nelțînees.

și la fel facem și cu noi

înainte de a adormi, numărăm stelele
galaxiei noastre. ultima oară ne-a ieșit
la numărătoare o sută de mii de milioane de stele.
și la fel de exact știm câți sîntem pe Pământ.

ne aflăm la periferia unui mic sistem
solar dintr-o măruntă galaxie dar ne
imaginăm că Universul este de jur împrejurul nostru.
și la fel facem și cu eurile noastre.

stelele pe care le putem vedea cu ochiul
liber se află într-o mică zonă din jurul
soarelui dar noi insistăm să le confundăm cu infinitul.
și la fel facem și cu gândurile noastre.

căutăm adevărul despre Pământ la miliarde
de ani lumină de locul în care ar trebui să
căutăm cu adevărat: în interiorul Pământului.
și la fel facem și cu noi.

csf, n-ai csf

mâine e un ieri imbrct în alt haine –
unl noi, mdrn, așa cm se prtă acm.
e advrt k hainele astea nu-i acpr glciunea
lsnd să se vd pe ici, pe colo,
prt din crpul lui mâine.
cm să vă spn, e ca atnc cnd iubști
doar anmt prți ale prtnrl tău:
îți plc ochii dar are nst bz prea sbțri,
e un om crct, dr park nu e prea dschs la nou,
are un sflt bun, dar park nu e srprnztor.
m rog, rvnind, limba rmn de az a cm ajns
s umbl în fndl gol, dntr-un anmt pct. de ved.
așa, cam ca răsalltaeri, în zorii cvlzției,
knd avm doar vcl s ne exprmăm.
irnc, nu?

dar ține ochii deschiși

a apărut, asemenea unui peștișor de aur
la capătul unuia dintre cârligele
cu care mă agăț de lumea asta.
era îmbrăcată în ceva subțire, de vară.
Pentru că eu întârziam cu cele trei dorințe,
a început ea. vrei să fii mai înalt? m-a întrebat.
ține ochii deschiși. vrei să fii mai silfid,
mai intangibil? ok. ține ochii deschiși.
zi, vrei să fii mai adânc, mai sapient,
mai munificent? fă cum îți spun, ține ochii deschiși.

eu o fixam cu privirea, exact ca pe un peștișor de aur.
un terestru lunaut, un puturos ubicuu, un indelebil stihuitor
și multe altele poți fi, dar ține ochii deschiși.

privirea mea continua să rămână agățată de ea
de parcă și eu aș fi fost
la capătul unuia dintre cârligele ei.
iată-te și mai albastru, cum îți doreai,
dar nu uita: ține ochii deschiși.
hai, ține ochii deschiși dacă vrei să fii mai iubit.

atunci, nu știu ce mi-a venit de am clipit.

*****

iubito, ceea ce ne desparte
nu e drumul către departe
ci, evidența s-ar putea să-ți scape
mult mai lungul drum către aproape

la fereastra minții mele

din fereastra minții mele
pleacă-n zbor mii de idei
către tine sau spre stele,
nestatornici porumbei

dau din aripi ca nebunii,
duc legate de picior
fâlfâind prin discul lunii
speranțe, tristeți și dor

uite-i cum se pierd în zare
peste-orașul cel anost
fâl-fâl, ultimul dispare
de zici că nici nu au fost

pe pervazul minții mele,
unul alb a mai rămas
ce trece prin clipe grele,
șchiop fiind și fără glas.

vai, îi înțeleg istovul
de gând prematur ucis;
îi deschid îndat’ hrisovul:
pe el, purul adevăr stă scris.