Ivcelnaiv

dar ține ochii deschiși

a apărut, asemenea unui peștișor de aur
la capătul unuia dintre cârligele
cu care mă agăț de lumea asta.
era îmbrăcată în ceva subțire, de vară.
Pentru că eu întârziam cu cele trei dorințe,
a început ea. vrei să fii mai înalt? m-a întrebat.
ține ochii deschiși. vrei să fii mai silfid,
mai intangibil? ok. ține ochii deschiși.
zi, vrei să fii mai adânc, mai sapient,
mai munificent? fă cum îți spun, ține ochii deschiși.

eu o fixam cu privirea, exact ca pe un peștișor de aur.
un terestru lunaut, un puturos ubicuu, un indelebil stihuitor
și multe altele poți fi, dar ține ochii deschiși.

privirea mea continua să rămână agățată de ea
de parcă și eu aș fi fost
la capătul unuia dintre cârligele ei.
iată-te și mai albastru, cum îți doreai,
dar nu uita: ține ochii deschiși.
hai, ține ochii deschiși dacă vrei să fii mai iubit.

atunci, nu știu ce mi-a venit de am clipit.

un gelato

am ieșit din burta avionului ca dintr-o cezariană
și, renăscuți, am început să ne acomodăm cu aerul italiei.
bella italia.
am plecat spre gară, ținându-ne atât de strâns de mână
încât domnul de la casa de bilete
ne-a și întrebat daca vrem un bilet sau două,
mai știi?
puțin obosiți, am coborât, nu înainte de
a încurca bagajele cu cele ale celuilalt cuplu
din compartimentul nostru, care părea
un pic mai fericit ca noi.
apoi, în timp ce brazii gâdilau soarele
cu vărfurile lor, de se înroșise complet, am ajuns.
pe tine te durea spatele.
așa că ne-am așezat de parcă urma ca asfințitul să
ne dea o veste importantă.
acolo, în fața castelului, pe pajiște,
unde albinele bâzâiau despre o viață mai bună
tu m-ai luat de mână
și m-ai privit în ochi. are pupilele atât
de rotunde că n-aș ști să i le desenez,

m-am gândit. mă așteptam să mă ceri de bărbat
sau să-mi spui că ești gravidă,
dar tu m-ai întrebat foarte serios
dacă mergem să mâncăm un gelato.

unghi subiectiv

ia te uită!
o furnică a intrat
într-o cutie de chibrituri
apoi încă una
și încă una

ce să vezi,
giganticele mături verzi
iarăși cred că pot face
curat în cer și se unduiesc
și se tot unduiesc

vântul mă împinge
de la spate să fac
ceea ce trebuie făcut

aș putea să cobor
de pe nor
pe una dintre ele
și să mă legan
cu ochii închiși
gândindu-mă
la ce aș fi vrut
să fiu
dacă nu mă nășteam
pasăre.

doar noi doi

hai să mergem undeva
să fim doar noi
Istoria arde de nerăbdare
să ne aibă printre eroi

hai să fugim departe
de lumea asta dezlănțuită
Liniștea se parfumează cu chanel no5
doar-doar i-om cădea în ispită

hai să zburăm
dincolo de nori
Speranța bălește după
un nou model de cocori

să ne aruncăm în ecranele
televizoarelor pline de roz
ale lui Optimism care ne propune
să jucăm totul pe-un loz

visiune

Merg pe un drum de țară,
în mâna dreaptă am un pix
în cealaltă – nicio țigară;
mă uit la ceas – e fix.

Deodată, secunda-mi sare-n față
rottweiler fioros,
mă uit în spate – ceață
ceață în stânga, dreapta. Tot ceață și în jos.

De sus, coboar-un braț
albastru, de luminină,
mă-ntind să îl înhaț
și-ajung într-o grădină.

Un înger cu maieu murdar
se uită-n ochii mei, blajin;
tăcut, îmi toarnă un pahar
și mă invită să m-așez puțin.

Ma așez. În fața mea, o declarație
pe care trebuie s-o semnez, știu.
O întorc pe partea cealaltă
și mă apuc s-o rescriu,
apoi o întorc iar și-o rescriu
și iar o rescriu
și iar o rescriu
și iar o rescriu.
Îngerul a plecat. Miroase a un pic cam târziu.

BARDEZI

se făcea că oamenii buni aveau picioare luuungi-lungi
iar cei răi aveau picioare scuurte-scurte.
eu aveam picioare lungi.
atât de lungi, că din doi pași
am intrat pe o ușă deasupra căreia scria BARDEZI.
am cerut un campari fără gheață. chiar când barmanul
îl turna, au năvălit de afară mulți-mulți oameni
cu picioare scurte. unii păreau a avea bazinul
direct pe glezne, atât de scurte le erau picioarele.
au sărit pe mine, lovindu-mă cu piciorușele lor scurte,
cu capetele lor stâncoase și cu palmele lor jilave.
am dat să mă apăr, dar îmi era prea sete.
din păcate, barmanul pusese și gheață, din belșug, chiar;
iar omuleții mă loveau de nu puteam ține paharul în mână.
l-am lăsat deoparte și i-am privit mai atent.
atunci am observat că eu eram fiecare dintre ei.

poezia asta ar fi putut fi pentru tine

pe strada pe care ne-am fi putut săruta
pasional sub un felinar, se află o cafenea
unde am fi putut să facem un popas
să planuim timpul care ne-a rămas

un pic mai jos e doamna hirsută, cea cu multe fuste
și cu vederile deloc înguste
care ne-ar fi putut spune cât cumpăram lalele
tot ce ne așteaptă, de-a fir a păr, în funcție de stele

uite și piatra cubica pe care-am fi putut sări și noi
pe dreptu’, apoi pe stângu’, apoi pe amândoi,
din piatră-n piatră, pe un imaginar șotron
râzând, țipând, împiedicându-ne sincron

până am fi picat în brațele multicolore
ale tarabei cu-nghețate de la gelati di cuore
sau cam așa ceva. apoi, am fi făcut schimb de înghețate
și de istorii despre cicatricile din coate;

curând, am fi simțit că vrem să facem ceva nebunesc,
ceva să ne vorbească tot neamul păsăresc,
un salt cu parașuta într-o lume încă neexplorată
sau, poate, să ne mai luăm câte o înghețată.

Și multe am mai fi putut
dar tu încă n-ai apărut.

aș vrea să fiu

aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost

aș vrea să fiu o mașină de repetat cuvinte
fără să știe fără să știe fără să știe că te minte
aș vrea să fiu ușa către camera obscură
unde developezi cuvintele pe care nu le scoți pe gură

aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost

aș vrea să fiu momentul de uitare
în care te îneci sărind în mare
aș vrea să fiu albină, zi și noapte
să fabric miere pentru al tău lapte

aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost

aș vrea să fiu cireașa dintre lumânări
când le vei stinge din două încercări
aș vrea să fiu căpitanul de pe vasul de pirați
care te cruță doar pe tine dintre naufragiați

iar dacă nu,
aș vrea să fiu ultima ta dorință
când te vei odihni pe un pat de neputință

vis

azi-noapte am visat un timpanzeu –
privire aprigă, inteligentă,
se hrănea cu secunde,
își lovea pieptul cu pumnii,
timpanele îi zvâcneau
în ritmuri diferite
și se credea zeu

am chef să mor

mă strânge pielea asta de secundă
în care m-am născut
lăuntru-mi simt că se inundă
cu poftă de ceva complet necunoscut

am chef să mor
să ies din clipa vieții, ca un pui din ou
doar ca să simt supremul dor
de a mă naște gol de tot ce știu, din nou

orașul plin de pisici

noapte de noapte
înarmat doar cu șoapte
plec, asemeni unui miner hârșâit
în adâncul mine-lui, la mine-rit

si cobor cobor cobor
către miezul clipelor
și ajung până la ghici!
un oraș plin de pisici

sînt acolo atâtea pisici
și mai grase, și mai mici
că n-au loc să stea decât în picioare
și să nu se bucure de lipsa de soare

stau și se freacă, pisică
de pisică de pisică de pisică
nu miaună, nu se răsfață,
nu se spala tacticoase pe față;

un imens, pufos covor
tăcut și unduitor.
Fiecare pisică
e o frică.

o istorie probabilă a omenirii

să presupunem că, în semn de protest
pentru condițiile în care trăim
(care, într-un fel sau altul nu ne convin)
omenirea se hotărâște să se sinucidă.
unul cu capul în cuptor, altul spânzurat,
celălalt sărind de pe bloc.
total: șapte miliarde două sute douăzeci și șase
de milioane o sută douăzeci și unu de mii patru sute nouă.
haleeeeei hop! morți toți. și nea mișu electricianul
și angela merkel și gloria gaynor.
un ultim flashmob dedicat umanității.
ce-ar fi după? copacii ar realiza după un timp că pot crește
nu neapărat în sus, pietrele ar păstra și acest secret,
păsările, mirate, ar continua să zboare o vreme,
apoi ar ceda probabil confortului de a merge
și s-ar adapta noilor condiții.
în câteva zeci de generații aripile li s-ar atrofia
încet-incet
n-ar mai ieși din casele nelocuite ale oamenilor.
migrația – fuga asta dintr-un loc în altul, va rămâne
o perioadă din istoria păsărilor asemanatoare
perioadei popoarelor migratoare din istoria oamenilor.
păsările și-ar găsi, în sfârșit, locul.
sufragerii pline de cocori,
holuri doldora de călifari,
dormitoare ticsite de pelicani,
verande în care se lăfăie flamingo
tăifăsuind din ce în ce mai puțin despre oameni
și din ce în ce mai mult despre vreme.

echilibristică

dacă întind mâinile
ating cu vârful degetelor
într-o parte bucuria de a fi
în cealaltă tristețea că într-o zi
nu voi mai fi.
între ele, e sfoara în formă de viață
pe care calc.

dacă eu, atunci tu

dacă eram un zeu
te-ai fi făcut nemuritoare
doar de dragul meu

dacă eram înger, pe vreun nor
ai fi tradus pe îngerește
cuvântul dor

pasăre dacă eram
ai fi-nvățat să zbori
să vii la mine sus, pe ram

dar toate astea eu nu sînt
iar tu mă faci fericit
aici, pe pământ

joggerii

am adormit privind cerul
cu spatele pe pământ.
am dormit atât de adânc încât
când m-am trezit, mă făcusem una cu pământul.
am dat să mișc picioarele
și s-a cutremurat pământul
am respirat
și a bătut vântul;
în jurul meu, soarele și luna
se alergau pe tăcute ca doi joggeri
care încearcau să se mențina în formă
să mai putem să-i admirăm
și mâine pe cer

agricultura viselor

iar vine noaptea și iar
or să crească din subconștientul tău
vise. ca niște copaci plini cu flori
frumos mirositoare sau ca niște buruieni
gigantice la umbra cărora te vei trezi
dimineață cu mintea tulbure.
iar te vei mira că te-ai culcat
zâmbind și te-ai trezit cu dinții strânși.
și nu vei ști de ce.
și o să ți se pară nedrept.
of. degeaba sădești ziua semințe de bine,
că noaptea, imprevizibil grădinar
iar o să treacă cu dinții nemiloși ai greblei
sale, cu mușcătura nemiloasă a hârlețului ei
prin visele tale și le va face
să fie altceva decât scria pe ambalajul
plicului din care ai sădit semințele.

iubirea, viitorul omenirii

poveștile de iubire nu se vor termina niciodată;
e o resursă planetară ce nu va fi epuizată –
oamenii sînt capabili să se îndrăgostească
în plină tornadă, cutremur sau pe timp de eclipsă
cât e inundație sau în mijloc de apocalipsă.
dă-le oamenilor o secundă
fie ea și muribundă
în care să se privească în ochi
și se vor îndrăgosti, oriunde ar fi.
și atunci de ce n-am putea folosi iubirea
infinita, inepuizabila iubire
ca sursă de energie?
câte școli, case, tramvaie și uzine
n-ar putea fi alimentate cu iubirea
noastră prin acele invizibile fire
care ne leagă unii de alții;
câte becuri de iluminat stradal ar putea lumina intermitent
când iubirea între doi oameni ar începe
să se stingă. și ce frumos ar fi să știi că
după fiecare fereastră de bloc cu lumina aprinsă
sînt doi oameni care se iubesc.

concurs de frumusețe interioară

atenție, începe!
încetați un pic cu forfota pe străzi.
opriți tramvaiele. dați soarele un pic mai
încet. oferiți-le păsărilor un motiv
să cante. luați un loc pe băncuțele de sub mesteceni.
atenție, apar concurenții!
doamne, ce zâmbete largi și frumoase.
de li se vede sufletul. dragi concurenti,
rămâneți vă rog în pozitia asta să vă putem
admira sufletele. așa, nu clipiți, să vi se vadă
și luminițele din ochi. bun, vă mulțumesc.
acum urmează proba în care concurenții
vor răspunde la câteva întrebări:
ce e mai frumos zborul sau dorul?
vântul sau sâmbetele?
floarea de cireș sau curcubeul?
le mulțumim concurenților, acum se pot retrage.
nu înainte de a ne mai arăta încă o dată interioarele
lor frumos mobilate. așa, mulțumiiiim.
puteți da soarele mai tare, porniți tramvaiele
continuați forfota pe străzi.
începe jurizarea.

scurt portret robot al unei iubite imperfecte

ochii tăi de pofticioasă chinezoaică
mușcă din mine ca dintr-o brânzoaică;
cu fiece clipire, printre luciri adamantine
iei câte-o gură cu dinții pleoapelor din mine

în timp ce ale tale buze de negresă
își țin cu greu pornirile în lesă
și mă privesc fix, lasciv întredeschise
făcându-mă să cad în cele mai carnale vise