Ivcelnaiv

cele mai ciudate zile mondiale

există Ziua Internațională a Limbajului Pirateresc
și, pe toți dracii, mi-ar plăcea să-nvăț s-o vorbesc

pe 20 august, în ficare an – ce gest frumos
sărbătorim liliecii întorcând lumea cu susul în jos

de Ziua Internațională a Cravatei, ne îmbrăcăm cu gust
și facem cu toții poze draguțe (doar bust)

dar există și-o zi în care n-ai nevoie de haine de gală
că e Ziua Mondială a Grădinăritului în Pielea Goală

pe 25 mai e Ziua Mondiala a prosopului
deși nu se precizează cine îl aruncă și cui

pentru a ne ține conștiința ecologică trează
s-a inventat și Ziua Licuricilor care Nu Luminează

ca să nu mai zic că se apropie Ziua Actelor Aleatorii de Bunătate,
urmată de Ziua lui Pluto – săracul, sper să i se facă dreptate

avem pe lume o Zi a Bolnavilor de Lepră, înțeleg și asta
să nu uităm, probabil, de cei pe care i-a lovit năpasta

ar mai fi, deși pare că mă țin de glume
Ziua Internațională a Schimbării de Nume

dar și Ziua Compotului de Fructe, Ziua Planificării de Excursii Solo,
Ziua Soldaților de tinichea, Ziua Mamuților (neradioactivi, ca ai lui tolo)

A! și mai există Valentine’s Day, cea mai caraghioasă zi,
cea în care ni se amintește, ce chestie, că știm a iubi

observând viața pe Pământ

sint 7 miliarde și jumătate de cosmonauți
pe Pământ.
ei pășesc cu teamă, atenți
la fiecare posibil pericol,
explorând suprafața planetei.
cele mai cunoscute nume de cosmonauți,
pentru că sînt singurele cunoscute,
sînt Houston și Roger.
ei au pierdut de mult timp legătura cu baza,
deși continuă să primească așa-zise misiuni.
toată ziulica ei stau închiși în costumele lor
străduindu-se să îndeplinească perfect aceste misiuni.
ei mai ies din micile lor cockpit-uri
abia peste 8 ore când se produce depresurizarea.
ei nu studiază, de fapt, viața pe Pâmânt
pentru ca nu de viața pe Pâmânt sînt interesați,
ei sînt pe Pământ ca să se asigure
că nu mai rămâne nimic din Pământ,
la final.
dar, șșșșșșșt, asta e o misiune secretă.
ei cred într-un Cosmonaut Șef care îi veghează
și care le tot trimite misiuni
și îi felicită când le îndeplinesc
și îi pedepsește când eșuează
sau cel puțin așa cred ei.
într-un mod cu totul ciudat
ei îl vad pe acesta ca pe un bătrân cu barbă albă,
fără costum de cosmonaut.
ei se simt câteodată singuri în interiorul costumelor de cosmonauți
și atunci își dau jos căștile de cosmonauți ca să se sărute.
ei nu se dezbracă de costumele de cosmonauți
decât ca să creeze pui de cosmonauți care să ducă mai departe
specia cosmonauților și misiunile acestora.
pentru o vreme, unii cosmonauți renunță la costumele de cosmonauți.
acestora li se spune îndrăgostiți
și sînt, de obicei priviți
cu un amestec de invidie, simpatie și dispreț.
când cosmonauții ajung la o vârstă înaintată
și ajung să înțeleagă câte ceva despre ei,
despre misiunea lor și despre planetă,
ei au un mic, foarte mic moment de iluminare în care
înțeleg totul despre tot.
acestui mic moment de iluminare
ei îi spun moarte.
și se grăbesc să îi îngroape
câțiva metri sub solul planetei sau să îi ardă
până îi transformă în cenușă
pe cei care au această iluminare de parcă
s-ar teme să nu se întoarcă vreunul
să le spună și celorlalți
ce a aflat.

încerșit

îmi vei șopti dulcegării o viață
și ai dispărut în ceață

iubitule, sînt a ta pe vecie
dispari din viața mea, cu tot cu poezie

ochii tăi iubire-ascund
pleci sau îți trag eu un șut in fund?

iți pun în brate ființa mea, toată
nu mai vreau să te văd niciodată

cine te-ar putea înțelege cu totul, cine?
uită-mă, te rog, e mai bine

apropie-te, n-ai de ce de teme
aș vrea s-o rărim pentru o vreme

ai un gust, mmm, de gem de prune
a fost frumos dar nu mai pot rămâne

cam asta e treaba cu pseudoiubitul –
contează doar începutul și sfârșitul

și la fel facem și cu noi

înainte de a adormi, numărăm stelele
galaxiei noastre. ultima oară ne-a ieșit
la numărătoare o sută de mii de milioane de stele.
și la fel de exact știm câți sîntem pe Pământ.

ne aflăm la periferia unui mic sistem
solar dintr-o măruntă galaxie dar ne
imaginăm că Universul este de jur împrejurul nostru.
și la fel facem și cu eurile noastre.

stelele pe care le putem vedea cu ochiul
liber se află într-o mică zonă din jurul
soarelui dar noi insistăm să le confundăm cu infinitul.
și la fel facem și cu gândurile noastre.

căutăm adevărul despre Pământ la miliarde
de ani lumină de locul în care ar trebui să
căutăm cu adevărat: în interiorul Pământului.
și la fel facem și cu noi.

csf, n-ai csf

mâine e un ieri imbrct în alt haine –
unl noi, mdrn, așa cm se prtă acm.
e advrt k hainele astea nu-i acpr glciunea
lsnd să se vd pe ici, pe colo,
prt din crpul lui mâine.
cm să vă spn, e ca atnc cnd iubști
doar anmt prți ale prtnrl tău:
îți plc ochii dar are nst bz prea sbțri,
e un om crct, dr park nu e prea dschs la nou,
are un sflt bun, dar park nu e srprnztor.
m rog, rvnind, limba rmn de az a cm ajns
s umbl în fndl gol, dntr-un anmt pct. de ved.
așa, cam ca răsalltaeri, în zorii cvlzției,
knd avm doar vcl s ne exprmăm.
irnc, nu?

cercul vicios al vieții

cum te trezești dimineața
așa îți merge toată ziua
până seara, când, așa cum te culci
așa te trezești dimineața
apoi așa îți merge toată ziua
până seara când, așa cum te culci
așa te trezești dimineața
apoi, așa îți merge toată ziua
până seara când, așa cum te culci
așa îți merge toată viața.

tabelul lui Iubireev

fiecare iubire are undeva
prin vastele sale interioare
câte un laborator de chimie, esențial în procesul
de îndrăgostire. când intri în el
încă se mai simte mirosul înțepător
al ultimelor experimente, iar tabla e plină
de urmele unor reacții chimice (majoritarea exoterme).
într-un colț, tabelul lui Iubireev umple un perete
cu binecunoscutele sale elemente chimice:
Mângâieziu, Săruțiu, Alintin, Flirtoniu, Înaripen,
Energin, Cântoniu & Dansmiu…
doar halatele și celelalte echipamente de protecție
lipsesc cu desăvârșire – îndrăgostiții n-au
timp de pierdut cu precauțiile.
în laboratorul de chimie al îndrăgostelii
se lucrează cu ochii închiși.

femeia Mauritius, bărbatul Grand Canyon

există acest fel de a privi lucrurile
în care bărbații văd într-o femeie o insulă.
superbă, exotică, plină de locuri nedescoperite încă,
cel puțin de ei, ferită de intemperii, însorită,
gata să te primească 365 de zile pe an.

există acest fel de a privi lucrurile
în care femeile văd bărbatul ca pe o formațiune naturală,
solidă, seducătoare, plină de mister,
care te face să transpiri până ajungi în punctul cel mai înalt
dar îți și provoacă un zâmbet la fiecare pas.

acești turiști sentimentali de ambe sexe
sînt în stare să parcurgă distanțe deloc neglijabile,
să cheltuie sume importante
și chiar să se trezească dimineața devreme
pentru a ajunge în inima celuilalt.
odată ajunși acolo, în cazul fericit
în care nu lasă și vreun gunoi, doar își fac o poză.
încă o poză. multe poze. apoi, își închid băgăjuțul
și dispar în neantul unei noi destinații.

m-am îndrăgostit de tine m-am îndrăgostit de tine

la început ne doream aceleași lucruri
la început ne doream aceleași lucruri
aveam aceleași vise
aveam aceleași vise
ne plăceau aceleași acadele
ne plăceau aceleași acadele
nopțile, ne sclipeau în ochi aceleași stele
nopțile, ne sclipeau în ochi aceleași stele
apoi, fără să ne dăm seama
apoi, fără a ne da seama,
azi o conjuncție
mâine un adverb,
ba un substantiv
sau un pronume
am descoperit cât de diferiți sîntem
am înțeles ca pentru tine am fost doar o aventură

Pământ, aporte

Îl știm cu toții pe Pământ,
acest superb animal de companie;
hei, Pamant! îl strigăm și la primul cuvânt
e gata să împartă cu noi tot ce știe

adorabilă rasă, o norocoasă încrucișare
de atomi bine dispuși care s-au întâlnit
la distanța potrivită de soare
și înca nu s-au despărțit

ce frumos și ce calm te rotești
tu, Pământ, în jurul cozii tale
e admirabil cum nu amețești
iar noi, odată cu dumitale.

O, ce ne mai place sângele tău
neputincioși, îi cădem în ispită
noi, acești adorabili păduchi
pe spinarea ta năpârlită

Uma

să ne imaginăm umanitatea ca pe un organism.
bine făcut, cu trăsături umane, androgin.
un metru șaptezecișișapte de mușchi, plete
și piele făcându-și încălzirea
de câteva milioane de ani
pentru ceea ce va urma.
un organism care, dacă ar fi să poarte un nume,
i-aș spune Uma. așa, ca Uma Thurman.
un organism ușor febril, plin de coșuri, alunițe,
cicatrici și alte mici imprefecțiuni (el însuși un por
pe coapsa universului)
dar declarat sănătos de ochiul ager al acestuia.
iată, deci, umanitatea – un organism pășind hotărât
peste cadavre, glaciațiuni și aceste mărunte indigestii care sunt
bombele nucleare, către viitor.
Tu ești unul dintre fragmentele de piele
care vor rămâne pe piatra ponce
la următoarea baie.

i ☯ you

ai un aer cald, sărat
ca o briză de la mare
dar respiri un vânt uscat
ce-l răcește și pe soare

mersul tău e de zeiță
ce știe-a păși pe nori;
când te scoli ești o fetiță
ce calcă-n picioare flori

umbra ta mi-aduce aminte
că sîntem făcuți din noapte
și din zi – melanj fierbinte
de țipete și de șoapte

ochii tăi sînt două stele
dintr-o galaxie nouă
ce pot vesti vremuri grele
când ei fulgeră și plouă

buzele-ți pun pe figură
un zâmbet primăvăratic
dar sînt reci ca de sculptură
când ceva ți-e antipatic

îmi spui ceva deloc notabil
dar de maximă importanță
când te-ntreb cum de-i posibil
tu îmi spui că ești balanță

tactica cavalerească

sînt atâtea lucruri care ne-ar putea fi fatale
așa că e normal să mergem îmbrăcați în zale
prin cetate, asemenea unor cavaleri de demult
ce între războaie instinctele își ascut

puțin caraghioși, ne mișcăm noi mai greu,
părem coborâți din vitrina unui muzeu,
dar continuăm să croim noi colecții de zale
cu buzunare interioare, pentru pumnale

poetic, sîntem un falnic cavaler
cu sângele rece și brațul de fier.
Dar într-o versiune abruptă
ne e frică. asta ne mână în luptă.

pădurea de piatră

orașul e ca o pădure de piatră
cu acele case dărăpănate
ca niște buruieni năpădite de buruieni
cu acei coloși din oțel și sticlă –
adevărați arbori ai vieții ce găzduiesc în ei
și la poalele lor, un microunivers în care specia
angajaților conviețuiește aproape pașnic
cu specia paznicilor care au grijă
ca ei să nu evadeze din areal

în pădurea de piatră a orașului,
din când în când, cade câte un copac de piatră
de câteva etaje pentru a-i face loc unui alt
copac de piatra cu mai multe etaje

cărările pădurii din piatră
sînt atât de bătătorite încat
nu mai crește niciun fir de piatră pe ele

la umbra copacilor din piatră, tot ce e verde
moare încet și sensul și-l pierde

nu prea vă place, observ, metafora asta
care face din oraș o pădure de piatră
poate pentru că asta face din voi,
automat, niște animale

bla bla bla

mi-ai promis că nimic nu ne va despărți
că certurile există pentru a ne uni
că va fi bine și bla bla bla
dar nu s-a întâmplat așa

am făcut complicate planuri de viitor
m-ai pus să-l scot din vocabular pe dor
să mă mut cu tine și bla bla bla
dar nu s-a întâmplat așa

acum vei vrea să te-ntorci în sufletul meu –
o imensă favoare facută de-un zeu
iar eu voi deschide brațele și bla bla bla
dar nu se va-ntâmpla așa

tu ești altfel

îmi place de tine pentru ca ești altfel
mâinile tale nu au nici șase, nici patru degete.
ci fix cinci, exact cum am visat.
tu nu te termini brusc, deasupra umerilor
tăi e acel rotund care face ca totul
să aibă sens.
sânii tăi au ceva foarte omenesc în ei – nu sînt egali,
de asemenea, ei indică direcții diferite.
doamne, cat de diferită ești.
și tot ca în visele mele ai în loc de
aripi – două picioare, ca să putem alerga
până la nori.
tu ești altfel, genele tale arată către cer.
tu pur și simplu ai pleoape și… clipesti.
oau! m-aș putea uita la tine între două glaciațiuni
și tot aș găsi ceva nou, ceva diferit.
tu chiar ești altfel, îmi place de tine.

o zi obișnuită în grădina raiului

– pufi, hai să-ți mângâi ochii cu
unduirea nuferilor
– n-am chef
– hai iubi, vino să-ți odihnești tâmpla pe
covorul de lapis lazuli
– ntz
– hai, adame, să-ți umpli plămânii
cu parfumul florilor de portocal
– du-te tu și zi-mi cum a fost
– alungă-ți plicitisul, iubi, și hai să ne jucăm
de-a oamenii prin tufele de lauri
– n-auzi că nu vin
– hai să mâncăm un măr.
– hai.

biletul de adio

sînt eu, statuia
alături de a cărei frumusețe ai făcut atâtea poze
asemenea unui turist într-o țara nouă
sînt eu, statuia
obosita de singurătatea
serilor în care tu nu ești
sînt eu, statuia
atât de ușor de cuprins în brațe
și totuși, atât de rece
sînt eu, statuia
uzată de mângâierile tale
dar cu sufletul neatins de ele
sînt eu, statuia
care aproape zâmbește imaginându-și
reacția ta în fața soclului gol