Ivcelnaiv

adolescența e albastru

zilnic tragi albastru pe nările tale de adolescent,
că e mult albastru în știrile
din orașul tău, de pe strada ta, din blocul tău,
e albastru în atentatele împotriva învățământului
din școala ta, e albastru în geopolitica alor tai
e albastru în negocierile despre ora la care
trebuie să vii acasă de la party,
libertatea ta e albastră, e albastru
în ochii persoanei pe care o iubești în secret,
berea pe care ai băut-o aseară era plină de albastru,

hai, umple-ți plămânii tăi tineri cu albastru –
aerul dintre tine și vânzatoarea de la care îți iei țigări
e albastru, cerul fiecarei iubiri e albastru,
oceanul de lacrimi în care îți îneci despărțirile e albastru
calificativul de la ultima evaluare e albastru,
primul job adevarat în care șeful tău
are mai puține clase decât pasiunile tale e albastru

hai, mai ia o gura de albastru din călimara asta
pe care scrie viață
și scuip-o pe hârtie în cuvinte
ca să te vindeci de albastru

la capătul lumii mele

(infinitul există doar în afara noastră.
interiorul omului e finit,
ca și existența noastră.
cu toții începem și ne terminăm undeva)

Eu am ajuns la capătul meu.
era frig și senin. bătea un vânt rece
care amesteca mirosurile de comprese sterile,
garam masala și stele.

în față mi-a apărut un tip cu frontală.
mirosea a oxigen și a speranță,
și se ținea așa, mai la distanță.
o fi dumnezeu, mi-am zis.

tipul cu frontală mi-a vorbit
și atunci am realizat că nu e dumnezeu.
avea vocea prea blândă.
nu era nici tata.
am fost atât de confuz, că am bănuit că sunt eu.
nu eram nici eu.
după o vreme, tipul s-a recomandat – era din timișoara.
corpul lui era slab, mai degrabă un suport discret pentru suflet.
de fapt, pentru suflete – al lui și al celorlalți.
cum sînt suporturile pentru pălării, doar că pentru suflete.
respira bine, atât de bine că toate particulele de aer
și-ar fi dorit să treacă prin plămânii lui.
pe cap avea mereu un fes, ca să-și păstreze căldura.
nu se știe niciodată când găsești pe cineva
care sa aibă nevoie de o extra-pătură emoțională.

așadar, la capătul lumii mele
am intalnit un tip cu frontală, din timișoara,
care mi-a zis să merg mai departe, că nu acolo e capătul lumii mele.
și să beau multă apă pe drum.

schimb de toamne

cu ochii pe televizorul din geam,
am adormit în mașină.
prin gura deschisă
pare-se, mi-a intrat
și mi-a ieșit toamna.
când m-am trezit
înăuntrul meu
un vânt călduț, dulceag,
isi facea cuib
din frunzele moarte.
iar afară
bătea o briză colivie
cu iz de prosoape chinezești nou-nouțe
ca la înmormântarea lu’ mamaie,
măturând grăbită nostalgiile
ca să facă loc unui nou anotimp

prima dată

n-o să mai pot iubi vreodată
cum am iubit prima dată
ca un măr, sau, mai bine, ca o pară
ce nu mai are același gust când muști a doua oară

atâta stângăcie, atâta curiozitate
atâtea lacrimi, atâta nedreptate
atâtea creste, atâtea rovine,
cum nicio alta iubire nu va mai conține

oh, ce n-aș da să-nvăț din nou să merg pe bicicletă
să descopar iubirea ca pe o noua planetă
să pot despături tremurând un bilețel
pe care scrie și eu simt la fel

moartea ca un patinator de viteză

când eram copil, vedeam moartea ca pe un schior de fond.
undeva, prin cine știe ce păduri îndepărtate
nevazută, concretă, alunecă
pas dupa pas
în afara lumii ei

apoi, moartea mi s-a arătat ca un schior de slalom.
cristiană după cristiană,
cu grație și, parcă fără grabă coboară
de pe muntele pe care îl urc, urmând să ne întâlnim
undeva, la mijloc

mai apoi, am văzut moartea ca pe un patinator de viteză.
șvung, șvung, taie aerul rece cu aerul ei încă și mai rece
șfic, șfic, despică gheața cu oțelul patinelor
în nesfârșita ei cursă
către ea însăși

poate că de aceea nu-mi place iarna.

2 august

era seară. fluturii roiau în jurul becului
ca spermatozoizii în jurul ovulului,
în tembela lor încercare de a fecunda lumina.
ea era frumoasa. iar eu o dezbrăcam
așa cum despachetezi un cadou în noaptea de crăciun,
atunci când ești singur în jurul bradului.
niciun gest in plus. exact, matematic, chirurgical.
o dezbrăcam cu o eficiență uimitoare,
ca atunci când am plecat în jurul lumii pe bicicleta mea medicală
și am vazut în 19 minute marele zid, route 66,
câteva aurore boreale, machu pichu si zanzibarul.
vă rog, rețineți: nici un atom de-al ei nu se împotrivea.
niciuna dintre fricile ei, care se frecau de mine și miorlăiau
a răsfăț, nu a scos colții la mine.
dezbrăcând-o, mi-am umplut degetele de rășina trunchiului ei
și, o vreme,
m-am rătăcit în încrengătura de senzații și gânduri.
apoi, asemenea unui cadou,
cautand să-i găsesc un loc în viața mea,
am constatat că se potrivea foarte bine
pe etajera brațelor mele.
și acolo a rămas. până dimineața
care încă n-a venit

tu și eu

noi doi avem ceva în comun
poate un cuvânt
poate o ploaie de mai
sau poate că și ție îți place
să fotografiezi cai,
poate măcar pe „U”
sau poate pe nu.
dar
sigur avem ceva în comun,
încă de pe vremea când
părul tău și zborul rândunicii
și Noua Guinee și amăreala urzicii
și talpa gâștei
și bâzâitul muștei
și umbra și soarele
și delta și izvoarele
erau totuna.

memoria celulei

eu n-am venit
și n-o să plec
n-am poposit
și nici nu trec

eu m-am întors
de vlagă stors
pe astă lume
cu multe nume

atâta îmi sînt de familiare
mirosul cald de foc aprins,
gustul de sete arzătoare
și zgomotul de fier încins

am mai trăit cutremurat
evuri cu gheață-n pântece
zile albastre pentru procreat
în care totul scârțâia a rece

au fost vremi când trebuit-a să mă învelesc
cu prea mulți solzi ca să-ți pot spune te iubesc.
Probabil asta-nseamnă cu adevărat
să nu uităm de unde am plecat.

omul nou

m-a părăsit pădurea
de-a pururea
peștera m-a scuipat
pământul m-a-nghețat
marea s-au scuturat de mine
(din când în când o lăcrimez, ce bine)

sînt un obiect fragil

împachetat în multe pagini
pline cu imagini
și poezii despre iubire
sînt o sclipire
sub forma unei stingeri,
în loc de convingeri
eu, omul nou,
port hainele de birou

periculoasă armă, tinerețea

am umblat cu tinerețea la mine
pe sub cămășile largi pe care le luam pe furiș
de la taică-mio din șifonier
și le băgam în pantalon cât mai egal pe toate părțile
ca să repartizez surplusul de material,
am ținut-o lipită de piele ca pe un revolver
pe care n-am avut curaj să-l folosesc niciodată.
îi simțeam tăria, îi intuiam forța.
cu el puteam împușca o notă bună
la olimpiada de fizică pe județ, să merg și eu pe țară
dar mi-a fost teamă să trag.
periculoasă armă, tinerețea.
fiecare dintre iubirile mele a semănat cu un hold-up.
mergeam cu revolverul la brâu
și era suficient să-i simt răceala ca să fiu conștient
de importanța misiunii mele,
dar incapabil să o duc la bun sfârșit.

acum, îmi pare rău că am fost tânăr și prost
și am umblat cu un așa revolver după mine
și n-am avut și eu o rudă, un prieten, un cunoscut
care să mă îndrume spre tir.

ce

ce tânăr eram când am plecat
în lume, să caut adevărul,
ce tip curajos, ce falnic bărbat
și cât de bine-mi stătea părul

ce îndârjit am fost, căutându-l
prin praful drumului meu
ce sabie tăioasa fostu-mi-a gândul
spintecând nemilos și om dar și zeu

ce bucuros am fost să-l găsesc
chiar de eram bătrân, fără putere.
Am deschis buzele să îl rostesc
dar din gură mi-a ieșit doar tacere.

când închid ochii

întreaga lumea se schimbă.
Se face lumină, iar pe sub nas
trec mii de inorogii ce se plimbă
pe largi bulevarde, la pas.

Când închid ochii, se face tăcere
neagră, adâncă, de-nmormântare
cu lacrimi de rășină plâng conifere
într-o secundă evuri trec în defilare

Când îi deschid, se face-ntuneric
pe bulevarde îmi trece pe sub nas
zgomotos, haotic, isteric
tot ce din lume a mai rămas.

nicidecum cocorii

în noaptea tinereții, am petrecut cu tine
extaz, amar, tandrețuri și suspine,
dar ce rost are memoria s-o storc,
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc

un dicționar întreg am inventat cu tine –
inimfinit, subsecuri, flacs, karmaline
dară degeaba vreau în poala-ți să mai torc
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc

am colorat în verde deșerturi nesfârșite
și le-am făcut cu mâna secundelor uimite.
nu mai conteaz-acum că l-am înaripat pe porc,
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc

peștera

de fiecare dată când intru într-o peșteră
am un sentiment amestecat
de frică, siguranță, fascinație și familiaritate.
mă uit mirat la câte s-au schimbat –
au apărut formațiuni noi de când
am mai fost aici. și luminițele
astea carghioase. îmi vine să râd
dar sfarșesc prin a fi gânditor.
și ies din peșteră cu o foame
de nedescris. revin în lumea
din afara peșterii cu un sentiment amestecat
de frică, siguranță, fascinație și familiaritate.
e ca atunci când recitești
ceva ce ai scris în copilărie.

paleolitica iubire

iubito, nu ne-am întâlnit
de pe vremea când eram o mână de oameni
pe toată planeta,
nu te-am mai văzut de când am inventat focul
doar pentru că voiai să-ți aprinzi o țigară,
mai știi?
doamne ce păr frumos aveam amândoi
pe tot corpul, și cum ne iubeam între glaciațiuni…
hahaha, mai ții minte? ce-ai mai certat copiii când au
desenat mamuții aia pe pereții peșterii
de nu s-a mai luat niciodată cu nimic;
îmi amintesc perfect de tine. ești prima căreia i-am zis
u-bu-hu-buuu, bătându-mă cu pumnii în piept.

întâlnire

a venit la mine îmbrăcat în pasăre
și mi-a fluturat pe sub nas ideea de zbor.
bineînțeles că aș vrea să zbor, i-am spus. sînt om.
perfect. îți dau zborul, mi-a răspuns.
atât?
atât.

nu vrei nimic de la mine? adică sufletul,
un angajament full time în iad
sau chestii de genul ăsta?
am întrebat având în vedere
precedentul faust.
nu vreau nimic.
simțeam că e ceva putred în danemarca asta
de propunere, dar nu știam ce.
am refuzat.
ani mai târziu mi-am dat seama
că cel îmbrăcat în pasăre era un posibil eu
care ar fi avut aripi și n-ar mai fi putut
să scrie zborul ci doar să-l trăiască.
mă bucur că am ales să pot ține creionul în mână.

vremea rea de după ea

scuză-mi, te rog, starea meteo în care m-ai găsit
dar pur și simplu e momentul gresit;
probabil căutai o destinație de vacanță,
nu te-așteptai la o astfel de ambianță

e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig
e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig

iartă-mă, e un dezastru de nedescris
tot sufletul meu e părăsit și închis;
visai să bei o pinacolada și să te bronzezi
la zâmbetul meu, dar ai găsit noroi și zăpezi

ninge la mine în suflet și-i vânt,
numele ei îmi vine sa-l cant
ninge la mine în suflet și-i vânt
numele ei îmi vine să-l cânt

îmi pare rău că fulger și tun
a fost o vreme când eram bun
cerul ochilor mei nu era griul ăsta murdar
până și cuvintele curgeau din mine mai cu har

plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte,
plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte.

ziua norocoasă

mai ții minte ziua
când ți-ai dus inima la curtea sticlarilor
și ai topit-o, rugându-i apoi să faca din ea
bibelouri de diverse forme și mărimi?
da, da, atunci când voiai
să mai păstrezi cocoșelul și văzuța
dar apoi ai revenit și ai zis că
regula e regulă – tot ce se naște din inima de sticla
va trebui să fie răspândit în cele patru vânturi.
cum ai umblat tu prin anticariate, prin centrul vechi
pe la bucurobor, pe unde n-ai fost, tot lăsând la vânzare
cocoșei, stele de mare, cruele, albecazăpada, hepifiți,
stanișibrani, și câte și mai câte.
norocoasă zi, o mai ții minte?
ce bine te-ai simțit dup’aia
când ai putut și tu să te cutremuri
fără teama că o să-ți cadă inima de pe raftul sufletului.
hai că ai avut noroc, că dacă te prindea cu inima de sticlă
cutremurul din 2013, când ne-am cunoscut,
nu știu ce s-ar fi întâmplat.

jos

a fost o vreme când mă duceam în jos
cu toate, dar mai ales pe plan amoros
eram un fluture de noapte fără bec
pe ce puneam mâna se transforma-n eșec
m-am dus în jos, jos, jos,
alunecând la vale dupa cercul vicios
al neiubirii. eu nu mă iubeam, nici ele
deși le povesteam câte în luna și în stele
ele tot mă lăsau cu ochii-n soare
și mă-mpingeau la vale și mai tare
m-am dus în jos, jos, jos
pe drumul deloc neted și cețos
al necunoașterii de sine
și tot mai jos, jos, jos
al naibii de neputincios
te simți când nu te poți opri
m-am dus în jos, jos, jos
către o nouă amăgire mă-ndreptam vertiginos
când zduf! m-am izbit cu tot eul
de locu-n care mi se termina traseul.
și acolo – îi zicea La Capătul Răbdării
te-am găsit. Și am plecat să-i spunem mării.