Ivcelnaiv

Ama Dablam

viața e frumoasă hei hei
când te simți unul dintre zei
dar pe neanunțate,
Olimpul se înfioară,
un lung, nesfârșit cutremur
îți dă peste cap prezentul
și vin zilele când te simți
o clădire dărăpănată de birouri,
depresia vine în tine la serviciu
zilnic,
zilnic,
zilnic,
își găsește de lucru în tine
și nu e o depresie corporate,
să stea doar de la 9 la 5
ea e o depresie pasionată de ceea ce face,
pune suflet
de dimineață, când își bea cafeaua din cafeaua ta
și până noaptea tarziu
când nu vrea să adoarmă odată cu tine,
ea sapă la prăpastia dintre tine
și tine,
îți vezi prietenii, părinții,
copiii, sensul vieții,
te vezi pe tine însuți râzând
pe malul celălalt al prăpastiei,
făcându-ți cu mâna, iar tu ești aici,
pe malul ăsta, incapabil să le răspunzi,
schițând ceea ce crezi că e un zâmbet
dar e doar un soi de semipareză,
fascinat de cât de simplu ar fi să sari
pur și simplu
să sari peste balustrada asta rece a balconului,
un pic ruginită
cu un zgrumțure de sudură pe ea
în forma vârfului Ama Dablam,
e atât de simplu – un pas, doi,
pui mâna pe balustradă,
iei Ama Dablamul în palmă și șvup!
îți zvâcnești corpul
în gol

noi doi

am trăit împreună
câte-n stele și-n lună
nopți pline de gemete și șoapte,
țipete într-un pahar cu lapte

noi doi l-am pus pe artă
într-o lume moartă.
am călătorit prin lumea întreagă
pân-ai ajuns să-mi fii dragă

mai ții minte? eu n-o să uit niciodată,
cum ne priveam ochi în ochi ziua toată
incapabili să spunem o vorbă, dar simțeam
că am putea să ne aruncăm împreună pe geam

în zile cu soare, în zile cu ploaie,
pe genunchii mei sau într-un colț de odaie,
cu zâmbetul tău precis ca o lamă de cuțit,
tu ai fost alături de mine, negreșit

o, neprețuita mea parteneră
yang-ul meu, jumătatea mea de sferă
tu cu nimeni de pe lume nu te compari.
dar acum du-te durere, dispari.

dor și doare

Ai apărut pe planeta mea
neașteptat, ca în miezul zilei, o stea
atrasă de forța mea de gravitație,
fermecată de mișcarea mea de rotație.
Ți-am facut loc în sufletul meu
tu ai intrat cu greu,
pentru că tu erai steaua plină de sclipici
iar eu aveam un suflet cu ferestre mici.

dimineața dor
iar noaptea doare
m-ai lăsat cu capul în nori
și cu ochii în soare

Ce vremuri, când dimineața, la prânz și seara
de la inima mea îți aprindeai țigara
Ce vremuri, când ascultam cigarettes after sex
și ne șopteam cuvinte care nu sînt în dex
Ce vremuri,
când ne băteam cu perne în al nouălea cer
de ningea în miezul verii, în oraș, la parter
ce vremuri, ce vremuri, ce vremuri
daca ți le-amintești începi să te cutremuri

dimineața dor
iar noaptea doare
m-ai lăsat cu capul în nori
și cu ochii în soare

Apoi ai inceput să te stingi
cu vorbe dulci să nu mă mai atingi
ai dispărut înghițită de black hole
eu am rămas fredonând unforgettable, nat king cole,
zilele au început să fie din ce în ce mai grele
așa am devenit alergic la praf de stele
dacă știam că voi orbi de la a ta lipsă
măcar îmi puneam ochelarii de eclipsă

dimineața dor
iar noaptea doare
m-ai lăsat cu capul în nori
și cu ochii în soare

adolescența e albastru

zilnic tragi albastru pe nările tale de adolescent,
că e mult albastru în știrile
din orașul tău, de pe strada ta, din blocul tău,
e albastru în atentatele împotriva învățământului
din școala ta, e albastru în geopolitica alor tai
e albastru în negocierile despre ora la care
trebuie să vii acasă de la party,
libertatea ta e albastră, e albastru
în ochii persoanei pe care o iubești în secret,
berea pe care ai băut-o aseară era plină de albastru,

hai, umple-ți plămânii tăi tineri cu albastru –
aerul dintre tine și vânzatoarea de la care îți iei țigări
e albastru, cerul fiecarei iubiri e albastru,
oceanul de lacrimi în care îți îneci despărțirile e albastru
calificativul de la ultima evaluare e albastru,
primul job adevarat în care șeful tău
are mai puține clase decât pasiunile tale e albastru

hai, mai ia o gura de albastru din călimara asta
pe care scrie viață
și scuip-o pe hârtie în cuvinte
ca să te vindeci de albastru

la capătul lumii mele

(infinitul există doar în afara noastră.
interiorul omului e finit,
ca și existența noastră.
cu toții începem și ne terminăm undeva)

Eu am ajuns la capătul meu.
era frig și senin. bătea un vânt rece
care amesteca mirosurile de comprese sterile,
garam masala și stele.

în față mi-a apărut un tip cu frontală.
mirosea a oxigen și a speranță,
și se ținea așa, mai la distanță.
o fi dumnezeu, mi-am zis.

tipul cu frontală mi-a vorbit
și atunci am realizat că nu e dumnezeu.
avea vocea prea blândă.
nu era nici tata.
am fost atât de confuz, că am bănuit că sunt eu.
nu eram nici eu.
după o vreme, tipul s-a recomandat – era din timișoara.
corpul lui era slab, mai degrabă un suport discret pentru suflet.
de fapt, pentru suflete – al lui și al celorlalți.
cum sînt suporturile pentru pălării, doar că pentru suflete.
respira bine, atât de bine că toate particulele de aer
și-ar fi dorit să treacă prin plămânii lui.
pe cap avea mereu un fes, ca să-și păstreze căldura.
nu se știe niciodată când găsești pe cineva
care sa aibă nevoie de o extra-pătură emoțională.

așadar, la capătul lumii mele
am intalnit un tip cu frontală, din timișoara,
care mi-a zis să merg mai departe, că nu acolo e capătul lumii mele.
și să beau multă apă pe drum.

schimb de toamne

cu ochii pe televizorul din geam,
am adormit în mașină.
prin gura deschisă
pare-se, mi-a intrat
și mi-a ieșit toamna.
când m-am trezit
înăuntrul meu
un vânt călduț, dulceag,
isi facea cuib
din frunzele moarte.
iar afară
bătea o briză colivie
cu iz de prosoape chinezești nou-nouțe
ca la înmormântarea lu’ mamaie,
măturând grăbită nostalgiile
ca să facă loc unui nou anotimp

prima dată

n-o să mai pot iubi vreodată
cum am iubit prima dată
ca un măr, sau, mai bine, ca o pară
ce nu mai are același gust când muști a doua oară

atâta stângăcie, atâta curiozitate
atâtea lacrimi, atâta nedreptate
atâtea creste, atâtea rovine,
cum nicio alta iubire nu va mai conține

oh, ce n-aș da să-nvăț din nou să merg pe bicicletă
să descopar iubirea ca pe o noua planetă
să pot despături tremurând un bilețel
pe care scrie și eu simt la fel

moartea ca un patinator de viteză

când eram copil, vedeam moartea ca pe un schior de fond.
undeva, prin cine știe ce păduri îndepărtate
nevazută, concretă, alunecă
pas dupa pas
în afara lumii ei

apoi, moartea mi s-a arătat ca un schior de slalom.
cristiană după cristiană,
cu grație și, parcă fără grabă coboară
de pe muntele pe care îl urc, urmând să ne întâlnim
undeva, la mijloc

mai apoi, am văzut moartea ca pe un patinator de viteză.
șvung, șvung, taie aerul rece cu aerul ei încă și mai rece
șfic, șfic, despică gheața cu oțelul patinelor
în nesfârșita ei cursă
către ea însăși

poate că de aceea nu-mi place iarna.

2 august

era seară. fluturii roiau în jurul becului
ca spermatozoizii în jurul ovulului,
în tembela lor încercare de a fecunda lumina.
ea era frumoasa. iar eu o dezbrăcam
așa cum despachetezi un cadou în noaptea de crăciun,
atunci când ești singur în jurul bradului.
niciun gest in plus. exact, matematic, chirurgical.
o dezbrăcam cu o eficiență uimitoare,
ca atunci când am plecat în jurul lumii pe bicicleta mea medicală
și am vazut în 19 minute marele zid, route 66,
câteva aurore boreale, machu pichu si zanzibarul.
vă rog, rețineți: nici un atom de-al ei nu se împotrivea.
niciuna dintre fricile ei, care se frecau de mine și miorlăiau
a răsfăț, nu a scos colții la mine.
dezbrăcând-o, mi-am umplut degetele de rășina trunchiului ei
și, o vreme,
m-am rătăcit în încrengătura de senzații și gânduri.
apoi, asemenea unui cadou,
cautand să-i găsesc un loc în viața mea,
am constatat că se potrivea foarte bine
pe etajera brațelor mele.
și acolo a rămas. până dimineața
care încă n-a venit

tu și eu

noi doi avem ceva în comun
poate un cuvânt
poate o ploaie de mai
sau poate că și ție îți place
să fotografiezi cai,
poate măcar pe „U”
sau poate pe nu.
dar
sigur avem ceva în comun,
încă de pe vremea când
părul tău și zborul rândunicii
și Noua Guinee și amăreala urzicii
și talpa gâștei
și bâzâitul muștei
și umbra și soarele
și delta și izvoarele
erau totuna.

memoria celulei

eu n-am venit
și n-o să plec
n-am poposit
și nici nu trec

eu m-am întors
de vlagă stors
pe astă lume
cu multe nume

atâta îmi sînt de familiare
mirosul cald de foc aprins,
gustul de sete arzătoare
și zgomotul de fier încins

am mai trăit cutremurat
evuri cu gheață-n pântece
zile albastre pentru procreat
în care totul scârțâia a rece

au fost vremi când trebuit-a să mă învelesc
cu prea mulți solzi ca să-ți pot spune te iubesc.
Probabil asta-nseamnă cu adevărat
să nu uităm de unde am plecat.

omul nou

m-a părăsit pădurea
de-a pururea
peștera m-a scuipat
pământul m-a-nghețat
marea s-au scuturat de mine
(din când în când o lăcrimez, ce bine)

sînt un obiect fragil

împachetat în multe pagini
pline cu imagini
și poezii despre iubire
sînt o sclipire
sub forma unei stingeri,
în loc de convingeri
eu, omul nou,
port hainele de birou

periculoasă armă, tinerețea

am umblat cu tinerețea la mine
pe sub cămășile largi pe care le luam pe furiș
de la taică-mio din șifonier
și le băgam în pantalon cât mai egal pe toate părțile
ca să repartizez surplusul de material,
am ținut-o lipită de piele ca pe un revolver
pe care n-am avut curaj să-l folosesc niciodată.
îi simțeam tăria, îi intuiam forța.
cu el puteam împușca o notă bună
la olimpiada de fizică pe județ, să merg și eu pe țară
dar mi-a fost teamă să trag.
periculoasă armă, tinerețea.
fiecare dintre iubirile mele a semănat cu un hold-up.
mergeam cu revolverul la brâu
și era suficient să-i simt răceala ca să fiu conștient
de importanța misiunii mele,
dar incapabil să o duc la bun sfârșit.

acum, îmi pare rău că am fost tânăr și prost
și am umblat cu un așa revolver după mine
și n-am avut și eu o rudă, un prieten, un cunoscut
care să mă îndrume spre tir.

ce

ce tânăr eram când am plecat
în lume, să caut adevărul,
ce tip curajos, ce falnic bărbat
și cât de bine-mi stătea părul

ce îndârjit am fost, căutându-l
prin praful drumului meu
ce sabie tăioasa fostu-mi-a gândul
spintecând nemilos și om dar și zeu

ce bucuros am fost să-l găsesc
chiar de eram bătrân, fără putere.
Am deschis buzele să îl rostesc
dar din gură mi-a ieșit doar tacere.

când închid ochii

întreaga lumea se schimbă.
Se face lumină, iar pe sub nas
trec mii de inorogii ce se plimbă
pe largi bulevarde, la pas.

Când închid ochii, se face tăcere
neagră, adâncă, de-nmormântare
cu lacrimi de rășină plâng conifere
într-o secundă evuri trec în defilare

Când îi deschid, se face-ntuneric
pe bulevarde îmi trece pe sub nas
zgomotos, haotic, isteric
tot ce din lume a mai rămas.

nicidecum cocorii

în noaptea tinereții, am petrecut cu tine
extaz, amar, tandrețuri și suspine,
dar ce rost are memoria s-o storc,
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc

un dicționar întreg am inventat cu tine –
inimfinit, subsecuri, flacs, karmaline
dară degeaba vreau în poala-ți să mai torc
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc

am colorat în verde deșerturi nesfârșite
și le-am făcut cu mâna secundelor uimite.
nu mai conteaz-acum că l-am înaripat pe porc,
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc

peștera

de fiecare dată când intru într-o peșteră
am un sentiment amestecat
de frică, siguranță, fascinație și familiaritate.
mă uit mirat la câte s-au schimbat –
au apărut formațiuni noi de când
am mai fost aici. și luminițele
astea carghioase. îmi vine să râd
dar sfarșesc prin a fi gânditor.
și ies din peșteră cu o foame
de nedescris. revin în lumea
din afara peșterii cu un sentiment amestecat
de frică, siguranță, fascinație și familiaritate.
e ca atunci când recitești
ceva ce ai scris în copilărie.

paleolitica iubire

iubito, nu ne-am întâlnit
de pe vremea când eram o mână de oameni
pe toată planeta,
nu te-am mai văzut de când am inventat focul
doar pentru că voiai să-ți aprinzi o țigară,
mai știi?
doamne ce păr frumos aveam amândoi
pe tot corpul, și cum ne iubeam între glaciațiuni…
hahaha, mai ții minte? ce-ai mai certat copiii când au
desenat mamuții aia pe pereții peșterii
de nu s-a mai luat niciodată cu nimic;
îmi amintesc perfect de tine. ești prima căreia i-am zis
u-bu-hu-buuu, bătându-mă cu pumnii în piept.

întâlnire

a venit la mine îmbrăcat în pasăre
și mi-a fluturat pe sub nas ideea de zbor.
bineînțeles că aș vrea să zbor, i-am spus. sînt om.
perfect. îți dau zborul, mi-a răspuns.
atât?
atât.

nu vrei nimic de la mine? adică sufletul,
un angajament full time în iad
sau chestii de genul ăsta?
am întrebat având în vedere
precedentul faust.
nu vreau nimic.
simțeam că e ceva putred în danemarca asta
de propunere, dar nu știam ce.
am refuzat.
ani mai târziu mi-am dat seama
că cel îmbrăcat în pasăre era un posibil eu
care ar fi avut aripi și n-ar mai fi putut
să scrie zborul ci doar să-l trăiască.
mă bucur că am ales să pot ține creionul în mână.