Ivcelnaiv

posibilă explicație

fiecare dintre noi, o aripă
universul – un uriaș organism
care are nevoie de zbaterea
fiecăruia dintre noi
pentru a se putea ridica de la
pământ
(când vom fi suficient de mulți ca să putem mișca universul din loc, atunci să te ții)

periculoasă armă, tinerețea

am umblat cu tinerețea la mine
pe sub cămășile largi pe care le luam pe furiș
de la taică-mio din șifonier
și le băgam în pantalon cât mai egal pe toate părțile
ca să repartizez surplusul de material,
am ținut-o lipită de piele ca pe un revolver
pe care n-am avut curaj să-l folosesc niciodată.
îi simțeam tăria, îi intuiam forța.
cu el puteam împușca o notă bună
la olimpiada de fizică pe județ, să merg și eu pe țară
dar mi-a fost teamă să trag.
periculoasă armă, tinerețea.
fiecare dintre iubirile mele a semănat cu un hold-up.
mergeam cu revolverul la brâu
și era suficient să-i simt răceala ca să fiu conștient
de importanța misiunii mele,
dar incapabil să o duc la bun sfârșit.

acum, îmi pare rău că am fost tânăr și prost
și am umblat cu un așa revolver după mine
și n-am avut și eu o rudă, un prieten, un cunoscut
care să mă îndrume spre tir.

audit 2015 România S.R.L.

multe cuvinte și nimic de spus
puține răsărituri și prea mult apus
prea mulți nori și niciun strop de ploaie
atât de puțini oameni, atât de multe gunoaie

infimă foame de cunoaștere, enormă sete de putere,
o mână de greuceni, o puzderie de himere
destule școli, dar prea puțină educație
exces de prost gust, economie de civilizație

foarte mult țipat, șoaptă – deloc
viziune îngustă, nemărginit noroc
nițel suflet sub gros fond de ten
prea multă religie, prea puțin zen

poetul în societate

1.
spre deosebire de ultimul doctor de pe ambulanță
cu care m-am întâlnit, care nu era deloc poet,
poetul e doctor pe ambulanță.
cum simte vreo urgență emoțională, pune girofarul
unui titlu strălucit și intervine la fața locului.
(fața locului, nu fata locului –
pe vremuri, când nu foloseam diacritice,
am făcut de câteva ori această regretabilă confuzie;
așadar, poetul operează fapte, situații, nu oameni.)
ajuns la fața locului, poetul observă situația,
apoi deschide trusa de metafore, figuri de stil,
jocuri de cuvinte, oximoroni și le administrează.
de obicei, poeții lasă în urma lor
cele mai citite rețete – volume întregi,
cu ilustrații frumoase pe copertă;
plecând să opereze de urgență o sensibilitate traumatizată
în urma unui accident sentimental, să panseze
un mental colectiv tumefiat, să salveze
de la moarte speranța vreunei generații…

viața

ți-am văzut chipul – pahar plin de uimire
apropiindu-se. eu am sorbit un pic
și am clipit, cât o iubire.
Când am deschis ochii, nu mai era nimic.

ɒbnilϱo ni ɈiɈiɔ ɘb ɘizɘoq

ɘniɈ ɘq iɈƨɘviɿq ɘɈ ɒƨ ɒnmɒɘƨni ɒɘɿidui
iɒϱnɒm ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq izɘɿɔ ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq izuɒ ɘɈ ɒƨ
ɘniɈ ɘq izɘɿɔ ɘɈ un ɒƨ ɘniɈ uɔ iɈɿɘɔ ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq
Ɉlɒlɒlɘɔ luɈɒqɒɔ ɒl .ɘniƚ ɘb uɿbnɒm iiʇ ɒƨ
ɈnɘmiɈnɘƨ iuɿɒɔɘiʇ lɒ
.ɒbnilϱo ni ɿɒb ,uɈ ɈoɈ iɈƨɘ
ɘɿɈƨɒon ɘlɘɈnivuɔ ɒɘɘɔɒ ɘb ɘɈɒoq
.miɈmiƨ ɘɔ ɒɘɘɔ ɒ luƨɿɘvni iɿo ɘɈlum ɘb nuqƨ

universul

pământul e universul în care trăim
micul nostru univers

țările sînt galaxii,
galaxii peste galaxii

familiile sînt mici sisteme solare
cu sori schimbători în funcție de
ochii celui prin care privești

iar noi sîntem planete care se rostogolesc
prin viață, oferindu-le populațiilor acariene
locuitoare când încălziri globale, când inundații
și certitudinea că există.

jurnalul unui alergător

2.
am observat că înainte să încep alergarea,
am nevoie să știu cât o să alerg –
o tură, 30 de minute, 5 kilometri?
vreau să știu exact, ca să mă pot pregăti mental.
cred că atunci când voi putea alerga fără să știu dinainte
când mă voi opri, voi fi obișnuit
cu ideea de moarte. pentru că, în fiecare zi,
orice facem, învățăm câte un pic
să murim.

moartea nu are timp trecut

o viață întreagă conjugăm a muri
la timpul viitor implacabil.
a muri are doar o secundă de prezent,
o secundă de viață,
și dispare.
apoi, nimicul nu mai înseamnă nimic,
moartea pur și simplu nu mai e
și nu va mai fi și nici nu a fost
vreodată.

când

când umerii se apropie unul de altul
ca și cum ar avea să-și spună ceva important

când pielea începe să se încrețească – semn că
ne-am îmbăiat destul în lichidul ăsta călduț, numit viață

când lacrimile nu mai părăsesc colțul ochiului
ca și cum nu se știe niciodată când ai avea nevoie de una

când trunchiul și picioarele se curbează
într-un semn de întrebare fără răspuns

când corpul se apropie de pământ
ca de o destinație finală

înseamnă ca a venit timpul să
fii tânăr pe dinăuntru

de ce amintirile sînt rotunde

întotdeauna amintirile sînt mai frumoase
sau mai urâte decât realitatea.
nu e tocmai o falsificare, ci, mai degrabă
mintea tinde să absolutizeze întâmplările,
în rău sau în bine.
ce, nu mai știi când erați voi doi la mare? weekendul ăla
superb. doamne, cât de frumos a fost. uitând că, de fapt,
tu ai făcut la un moment dat o mică criză de gelozie,
iar el a băut sâmbătă cam mult.
nu mai ții minte cât de groaznică era viața cu el?
cum fugea mereu de acasă după fiecare ceartă?
uitând că, de fapt, pleca în jurul blocului,
doar ca să se întoarcă.

timpul șlefuiește realitățile pe la colțuri
până le face atât de rotunde, atât de alunecoase,
anume ca să îi scape atât de ușor minții din palme.

tafofobie

stau în cămăruța asta a mea
strâmta ca un coșciug
și robotesc – mai fac o ordine, apoi o stric,
mai scriu ceva, apoi șterg,
îmi las părul să crească, apoi îl tai…
probabil că de sus, foarte de sus,
să zicem, din cer,
mica mea forfotă se vede ca o nemișcare.
practic, stau nemișcat într-un coșciug.
de aici nevoia mea de a scrie niște cuvinte
care să se auda din cer – să nu care cumva
să mă îngroape de viu.

7 feluri de a privi nisipul

nisipul este piatra măcinată
de pașii îndrăgostiților
plimbându-se pe malul mării

nisipul este format din clipe.
dacă nu credeți
îl puteți pune într-o clepsidră

nisipul este ce-au mai lăsat adulții
din castele de nisip construite
tot de ei când erau copii

nisipul este uiumul
pe care pământul îl plătește mării
pentru că îl macină

nisipul este paradoxul construcțiilor –
ceva atât de mărunt, de fragil
stă la baza celor mai solide structuri

nisipul are viață. el invadează paturile și cearșafurile noastre,
se strecoară în cele mai ascunse pliuri,
hrănindu-se cu neatenția noastră

dacă tot nisipul s-ar uni
într-un fluviu
el s-ar numi, cu siguranță, Nississippi.

jurnalul unui alergător

1.
dacă alergi suficient de mult, invariabil,
vine acel moment când te trec toate apele,
cum se spune. în momentele alea, mă imaginez
o țară în plin cod roșu de inundații,
pe corpul meu acarienii sînt luați de ape,
viiturile trec, iau cu ele scame, praf, tot ce întâlnesc
lasând în urmă ravene, pori înecați și multă suferință.
ăsta e momentul când realizez că mintea îmi fabrică motive
ca să mă opresc. și alerg mai departe.

mesaj de pe Zuma Ut

e atât de ridicolă
această zbatere a mormolocului
care a vrut să zboare și a reușit
atât de mărunt zborul,
atât de scurt evul,
întunecat și derizoriu e soarele nostru,
speranța e sub limita perceptibilului;
primii pași pe ce? pe lună?
pipernicit e succesul omului
cunoscut sub numele de progres
leonardo? cine e leonardo?
einstein, darwin, freud nu se văd
dacă te dai cu un pas în spate și ieși din
calea lactee.

ora de zoonomie

nu sîntem nimic altceva
decât țepii de pe spinarea ariciului.
unul mai lung,
altul mai scurt,
toți diferiți, toți la fel. fiecare important,
niciunul esențial. trebuie doar
să nu uităm: sîntem pe planeta asta ca o spinare
de arici ca să protejăm ariciul,
nimic altceva.

mirare

câte iubiri a trebuit să moară
pentru ca iubirea noastră
să poată aburi oglinda de la baie
când ne uită dumnezeu pe sub duș.

atât de multe, că mă și mir
că nu ne-am întâlnit la cimitir,
in acel du-te vino teribil
printre mormintele fostelor iubiri

dumnezeu pentru o zi

ah, dacă m-ați lăsa
să fiu dumnezeul vostru
o zi. de dimineață aș începe, de la prima oră.
vai, câtă dreptate aș face pe pământ.
până pe seară, aș opri toate războaiele,
aș însănătoși bolnavii,
aș salva miraculos muribunzii.
apoi, aș ațipi în canapeaua cerului,
la acest plictisitor film
cu o lume bună, cu oameni buni,
care se înțeleg bine.

mersul pe jos

nu știu unde merg,
dar sînt de neoprit
trei benzi pe sens
are muchia mea de cuțit

nu știu unde vreau să ajung,
nu destinația contează,
important e doar că merg
și-mi țin conștiința trează;

ca un soi de elastic,
falsele mele planuri de viitor
mă trag înainte, tot înainte
căci am uitat să mă prefac că le omor

merg și tot merg,
trec munți adânci și ape senine
la fiecare răspântie
urmăresc indicatoarele către mine

nici nu mă gândesc să mă opresc
pentru că știu că mersul pe jos
concepe gânduri mărețe
și face sufletul mai frumos