Ivcelnaiv

închide ochii

închide ochii și visează
cum alb cu negru se îmbrățișează

închide ochii și călătorește
până învârți tot ghemul ăsta de pământ pe dește

închide ochii și răsuflă liniștit
mai ai încă de mers, e bine să fii odihnit

închide ochii. apoi deschide-i iar
și iar și iar și bucură-te pur și simplu, fără de habar

închide ochii și strânge bine din pleoape
ca nu cumva vreun vis din tine să scape

închide ochii și lasă gândul să zboare
ca un avion de hârtie spre orizonturi viitoare

închide ochii și ascult-atent
până auzi o voce de adolescent

închide ochii și privește
îl vezi? el e copilul care-n tine crește

și la fel facem și cu noi

înainte de a adormi, numărăm stelele
galaxiei noastre. ultima oară ne-a ieșit
la numărătoare o sută de mii de milioane de stele.
și la fel de exact știm câți sîntem pe Pământ.

ne aflăm la periferia unui mic sistem
solar dintr-o măruntă galaxie dar ne
imaginăm că Universul este de jur împrejurul nostru.
și la fel facem și cu eurile noastre.

stelele pe care le putem vedea cu ochiul
liber se află într-o mică zonă din jurul
soarelui dar noi insistăm să le confundăm cu infinitul.
și la fel facem și cu gândurile noastre.

căutăm adevărul despre Pământ la miliarde
de ani lumină de locul în care ar trebui să
căutăm cu adevărat: în interiorul Pământului.
și la fel facem și cu noi.

*****

iubito, ceea ce ne desparte
nu e drumul către departe
ci, evidența s-ar putea să-ți scape
mult mai lungul drum către aproape

de ce se îndrăgostesc femeile

undeva, foarte adânc în interiorul lor
femeile au acest ceas biologic
care ticăie. tic tic tic tic tic tic tic tic
tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic
tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic
atât. nu le obligă, nu le șantajează,
nu le pedepsește. doar ticăie.
amintindu-le ceva ce niciuna dintre ele
nu-și mai aduce aminte, dar niciuna dintre ele
nu poate uita: că specia depinde de ele.
la limită, omenirea poate merge mai departe
fără bărbați. femeia are 51% din acțiuni la S.C. Viața S.A.
să ne întrebăm de ce femeile vor să devină mame
e ca și cum ne-am întreba ce le face pe omizi
să se transforme în crisalide. și pe crisalide in fluturi.
nu ne ajută. dar tic tic tic putem înțelege
de ce au atâta nevoie să dea muzica emoțiilor
mai tare, încât să acopere acest ticăit insuportabil,
poate chiar respingător pentru un bărbat.
pe scurt, femeile se îndrăgostesc pentru că le
e teamă că, altfel, ar putea muri. specia.

de ce se îndrăgostesc bărbații

undeva, în adâncul lor, ei înca sînt vânători.
au trecut prea puține mii de ani ca ei să fi putut uita asta.
nu doar siguranța, liniștea sau masa de prânz
atârnau de succesul lor la vânătoare.
viața lor atârna de asta.
ei bine, cuvântul e sulița timpurilor noastre.
iar el poate răpune încă mai eficient.
căci cine a mai văzut ca sulița să convingă prada
să-l urmeze de bună voie pe vânător spre casă?
și, bineînțeles, mai e mândria bărbatului-vânator
de a aduce pe umăr, acasă, cel mai frumos exemplar.
de a-l pătrunde și de a-l tranșa în bucăți
pe care să le poata cuprinde.
iar apoi, această umană dorință de a mânca la nesfârșit
aceeași carne bună, fragedă, suculentă.
dar asta este deja despre de ce înșală bărbații.
între timp, să reținem că bărbații se îndragostesc
nu doar de foame, ci pentru că, altfel, le e teamă că ar muri.

iubirea nu e ca o pizza

iubirea nu e ca o pizza
pe care o împarți celor dragi și la un moment dat
se termină. nu putem rămâne fără iubire.
iubirea e, dimpotrivă, un mănunchi de baloane
de diferite culori, forme și dimensiuni,
în funcție de relația de iubire.
câte un balon pentru fiecare persoană pe care o iubim.
cu cât avem mai multe baloane în mână
cu atât mai probabil ca ele
să ne ridice până la
al nouălea cer.

q.e.d.

să presupunem că toți ceilalți de pe planetă
ar închide ochii când s-ar întâlni cu mine.
atunci, n-aș mai exista. aș fi mort.
eu aș continua să trăiesc pentru mine.
dar în ochii celorlalți 7.378.644.501 oameni
and counting nu aș exista. aș fi mort.
dar eu știu că trăiesc.
însă pentru ei aș fi mort.
numai datorită ignoranței lor.
deci, un om poate muri doar pentru că alți
oameni închid ochii.

locul nevăzut

exista un loc nevăzut în mințile tuturor oamenilor
în care nu există niciun preș
sub care să ascundă gunoaiele,
niciun paravan în dosul căruia
să poată dosi neglijențele,
niciun birou în al cărui sertar să-și poată
ține sub cheie păcatele.
să ne imaginam acest loc ca pe o cameră albă,
luminată de lumina caldă a sinelui.
o cameră albă, goală, prin care noi, oamenii,
trecem în fiecare seară înainte de culcare.
un soi de anticameră a somnului.
cu cât camera e mai curată,
cu atât somnul e mai odihnitor.
aceasta camera se numește conștiință.
și, n-o să-ți vină să crezi –
există oameni care exact în această cameră
țin ascunse cadavrele altor oameni,
pe lângă care trec, seară de seară,
înainte de culcare.

iubirea e abstract

iubirea e zbor,
către cea mai frumoasă destinație de vacanță
a minții
iubirea e secunda când dinții
lui de lapte mușcă cu sete din mărul ei
dând naștere unei nevinovate idei

iubirea e nor
pe care pasul lor
se odihnește după atâta umblat
(că cine știe cât s-au căutat)

iubirea e un polover atât de anchor
încât măcar pentru câteva secunde
el lasă privirea ei să-i inunde
cele mai neștiute firide
ale inimii lui sătula de atâtea lichide

iubirea e un amplu cor –
toate celulele care-o compun pe ea
se pun de acord să cânte mozart sau vreo manea
pentru singurul lor spectator
că așa e-n amor,

iubirea e în ea, în el, în tine,
dar nu vă poate aparține

4:27 A.M. – 4:54 A.M.

e mai târziu decât foarte târziu.
încerc să adorm învelit în noaptea asta caldă și uscata
ca o bucată de cârpă care cândva a îmbrăcat
un corp cald și plin de speranță
dar acum zace uitată prin deșert.
e prea târziu pentru toate visele
pe care le-aș fi avut daca aș fi dormit.
e prea târziu sa-mi aprind o țigară.
m-am lăsat de astă-vară.
e târziu și să beau și să mă plimb
și să scriu.
e atât de târziu, încât pentru unii
nici nu mai e foarte devreme.
doar ceasul nu e de acord cu toate astea
și pe limba lui cea mică îmi tot spune
ntz-ntz, ntz-ntz, ntz-ntz

moartea ca un patinator de viteză

când eram copil, vedeam moartea ca pe un schior de fond.
undeva, prin cine știe ce păduri îndepărtate
nevazută, concretă, alunecă
pas dupa pas
în afara lumii ei

apoi, moartea mi s-a arătat ca un schior de slalom.
cristiană după cristiană,
cu grație și, parcă fără grabă coboară
de pe muntele pe care îl urc, urmând să ne întâlnim
undeva, la mijloc

mai apoi, am văzut moartea ca pe un patinator de viteză.
șvung, șvung, taie aerul rece cu aerul ei încă și mai rece
șfic, șfic, despică gheața cu oțelul patinelor
în nesfârșita ei cursă
către ea însăși

poate că de aceea nu-mi place iarna.

pluta lui iv

sînt o plută de oase îmbrăcate în piele
câteva păreri de bine
două-trei păreri de rău
un boț de speranță
un șomoiog de resemnare
trei mari iubiri
și o îndărătnică zbatere
îmi populează geografia,
crezând că le voi duce într-un loc
anume. cine știe din ce motiv
m-au confundat cu legendara corabie a lui noe.
nu știu, bietele de ele,
că, eu însumi în derivă prin apele astea tulburi,
aș avea nevoie de una.

Uma

să ne imaginăm umanitatea ca pe un organism.
bine făcut, cu trăsături umane, androgin.
un metru șaptezecișișapte de mușchi, plete
și piele făcându-și încălzirea
de câteva milioane de ani
pentru ceea ce va urma.
un organism care, dacă ar fi să poarte un nume,
i-aș spune Uma. așa, ca Uma Thurman.
un organism ușor febril, plin de coșuri, alunițe,
cicatrici și alte mici imprefecțiuni (el însuși un por
pe coapsa universului)
dar declarat sănătos de ochiul ager al acestuia.
iată, deci, umanitatea – un organism pășind hotărât
peste cadavre, glaciațiuni și aceste mărunte indigestii care sunt
bombele nucleare, către viitor.
Tu ești unul dintre fragmentele de piele
care vor rămâne pe piatra ponce
la următoarea baie.

despre cele nevăzute

ce e omul, dacă nu privire
ce e viața, dacă nu nemărginire
ce sînt norii, dacă nu suport de vise
ce sînt zâmbetele, dacă nu gânduri nezise
ce e frunza, dacă nu râs de copac
ce e piatra, daca nu mai multe cercuri pe lac
ce e cunoașterea, dacă nu o beție
ce e întrebarea, daca nu poezie

poem aproape rotund

merele sînt rotunde
farfuriile sînt rotunde
mingile sînt rotunde
banii sînt rotunzi
butonul roșu pe care scrie nu apăsați e rotund
ocolul e rotund
sînii sînt rotunzi
fundurile sînt rotunde
burta din care ne naștem e rotundă
Pământul e rotund
ceasul e rotund
timpul e rotund
planetele sînt rotunde
soarele e rotund
viața însăși e rotundă.
și ne conduce spre punctul din care am plecat.

posibilă explicație

fiecare dintre noi, o aripă
universul – un uriaș organism
care are nevoie de zbaterea
fiecăruia dintre noi
pentru a se putea ridica de la
pământ
(când vom fi suficient de mulți ca să putem mișca universul din loc, atunci să te ții)

periculoasă armă, tinerețea

am umblat cu tinerețea la mine
pe sub cămășile largi pe care le luam pe furiș
de la taică-mio din șifonier
și le băgam în pantalon cât mai egal pe toate părțile
ca să repartizez surplusul de material,
am ținut-o lipită de piele ca pe un revolver
pe care n-am avut curaj să-l folosesc niciodată.
îi simțeam tăria, îi intuiam forța.
cu el puteam împușca o notă bună
la olimpiada de fizică pe județ, să merg și eu pe țară
dar mi-a fost teamă să trag.
periculoasă armă, tinerețea.
fiecare dintre iubirile mele a semănat cu un hold-up.
mergeam cu revolverul la brâu
și era suficient să-i simt răceala ca să fiu conștient
de importanța misiunii mele,
dar incapabil să o duc la bun sfârșit.

acum, îmi pare rău că am fost tânăr și prost
și am umblat cu un așa revolver după mine
și n-am avut și eu o rudă, un prieten, un cunoscut
care să mă îndrume spre tir.

audit 2015 România S.R.L.

multe cuvinte și nimic de spus
puține răsărituri și prea mult apus
prea mulți nori și niciun strop de ploaie
atât de puțini oameni, atât de multe gunoaie

infimă foame de cunoaștere, enormă sete de putere,
o mână de greuceni, o puzderie de himere
destule școli, dar prea puțină educație
exces de prost gust, economie de civilizație

foarte mult țipat, șoaptă – deloc
viziune îngustă, nemărginit noroc
nițel suflet sub gros fond de ten
prea multă religie, prea puțin zen

poetul în societate

1.
spre deosebire de ultimul doctor de pe ambulanță
cu care m-am întâlnit, care nu era deloc poet,
poetul e doctor pe ambulanță.
cum simte vreo urgență emoțională, pune girofarul
unui titlu strălucit și intervine la fața locului.
(fața locului, nu fata locului –
pe vremuri, când nu foloseam diacritice,
am făcut de câteva ori această regretabilă confuzie;
așadar, poetul operează fapte, situații, nu oameni.)
ajuns la fața locului, poetul observă situația,
apoi deschide trusa de metafore, figuri de stil,
jocuri de cuvinte, oximoroni și le administrează.
de obicei, poeții lasă în urma lor
cele mai citite rețete – volume întregi,
cu ilustrații frumoase pe copertă;
plecând să opereze de urgență o sensibilitate traumatizată
în urma unui accident sentimental, să panseze
un mental colectiv tumefiat, să salveze
de la moarte speranța vreunei generații…