Ivcelnaiv

încerșit

îmi vei șopti dulcegării o viață
și ai dispărut în ceață

iubitule, sînt a ta pe vecie
dispari din viața mea, cu tot cu poezie

ochii tăi iubire-ascund
pleci sau îți trag eu un șut in fund?

iți pun în brate ființa mea, toată
nu mai vreau să te văd niciodată

cine te-ar putea înțelege cu totul, cine?
uită-mă, te rog, e mai bine

apropie-te, n-ai de ce de teme
aș vrea s-o rărim pentru o vreme

ai un gust, mmm, de gem de prune
a fost frumos dar nu mai pot rămâne

cam asta e treaba cu pseudoiubitul –
contează doar începutul și sfârșitul

închide ochii

închide ochii și visează
cum alb cu negru se îmbrățișează

închide ochii și călătorește
până învârți tot ghemul ăsta de pământ pe dește

închide ochii și răsuflă liniștit
mai ai încă de mers, e bine să fii odihnit

închide ochii. apoi deschide-i iar
și iar și iar și bucură-te pur și simplu, fără de habar

închide ochii și strânge bine din pleoape
ca nu cumva vreun vis din tine să scape

închide ochii și lasă gândul să zboare
ca un avion de hârtie spre orizonturi viitoare

închide ochii și ascult-atent
până auzi o voce de adolescent

închide ochii și privește
îl vezi? el e copilul care-n tine crește

iuibrea, iubriea, iubiera

iburiea e tot iuibre, orcium.
chair dcaă e o iubire exmepalra, de dicițnoar
sau, dimoprtivă
una așa, mai irubie, tot iuibre ramaen.
chair dcaă e o iubre inocplemta
sau o iubiuere pera pilnă,
tot aujgne în inmia nosartă.
o ptuem înețleege și o puetm trăi pnâă la caăpt
pnetru că, șitm să recnuoatșem o iuirbe după cum
îcnepe și dpuă cum se tremină.
altfel, imina se închdie, sesnul dipsare și
iubirea deivne aiurebi,
aidcă de nelțînees.

csf, n-ai csf

mâine e un ieri imbrct în alt haine –
unl noi, mdrn, așa cm se prtă acm.
e advrt k hainele astea nu-i acpr glciunea
lsnd să se vd pe ici, pe colo,
prt din crpul lui mâine.
cm să vă spn, e ca atnc cnd iubști
doar anmt prți ale prtnrl tău:
îți plc ochii dar are nst bz prea sbțri,
e un om crct, dr park nu e prea dschs la nou,
are un sflt bun, dar park nu e srprnztor.
m rog, rvnind, limba rmn de az a cm ajns
s umbl în fndl gol, dntr-un anmt pct. de ved.
așa, cam ca răsalltaeri, în zorii cvlzției,
knd avm doar vcl s ne exprmăm.
irnc, nu?

*****

iubito, ceea ce ne desparte
nu e drumul către departe
ci, evidența s-ar putea să-ți scape
mult mai lungul drum către aproape

poezic

când poezia intră-n oase mai adânc ca raza x
cuvintele toate ți se scurg din pix
pe foaie
și o-nmoaie
o transformă
într-o chestie diformă
un imperfect bulgăre de hârtie
îmbibat cu vinovăție
sau cu neputință
sau cu dorință
Aruncă-l în cine vrei
în tâmplă, să le curgă idei
țintește către inima oamenilor
și fă să picure speranță, dor
sau, poți lovi, dacă ești bun țintaș
între al doilea și al treilea năsturaș
imaginar al gecii lor de făș
și spera ca vorbele tale, fșș, fșș
să nu ocolească zona plexului solar
unde, din câte am habar
ar fi sufletul.
Căci totul e permis într-o bătălie
cu bulgări de hârtie
în care e împachetată o poezie.

cercul vicios al vieții

cum te trezești dimineața
așa îți merge toată ziua
până seara, când, așa cum te culci
așa te trezești dimineața
apoi așa îți merge toată ziua
până seara când, așa cum te culci
așa te trezești dimineața
apoi, așa îți merge toată ziua
până seara când, așa cum te culci
așa îți merge toată viața.

tabelul lui Iubireev

fiecare iubire are undeva
prin vastele sale interioare
câte un laborator de chimie, esențial în procesul
de îndrăgostire. când intri în el
încă se mai simte mirosul înțepător
al ultimelor experimente, iar tabla e plină
de urmele unor reacții chimice (majoritarea exoterme).
într-un colț, tabelul lui Iubireev umple un perete
cu binecunoscutele sale elemente chimice:
Mângâieziu, Săruțiu, Alintin, Flirtoniu, Înaripen,
Energin, Cântoniu & Dansmiu…
doar halatele și celelalte echipamente de protecție
lipsesc cu desăvârșire – îndrăgostiții n-au
timp de pierdut cu precauțiile.
în laboratorul de chimie al îndrăgostelii
se lucrează cu ochii închiși.

de ce se îndrăgostesc femeile

undeva, foarte adânc în interiorul lor
femeile au acest ceas biologic
care ticăie. tic tic tic tic tic tic tic tic
tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic
tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic
atât. nu le obligă, nu le șantajează,
nu le pedepsește. doar ticăie.
amintindu-le ceva ce niciuna dintre ele
nu-și mai aduce aminte, dar niciuna dintre ele
nu poate uita: că specia depinde de ele.
la limită, omenirea poate merge mai departe
fără bărbați. femeia are 51% din acțiuni la S.C. Viața S.A.
să ne întrebăm de ce femeile vor să devină mame
e ca și cum ne-am întreba ce le face pe omizi
să se transforme în crisalide. și pe crisalide in fluturi.
nu ne ajută. dar tic tic tic putem înțelege
de ce au atâta nevoie să dea muzica emoțiilor
mai tare, încât să acopere acest ticăit insuportabil,
poate chiar respingător pentru un bărbat.
pe scurt, femeile se îndrăgostesc pentru că le
e teamă că, altfel, ar putea muri. specia.

de ce se îndrăgostesc bărbații

undeva, în adâncul lor, ei înca sînt vânători.
au trecut prea puține mii de ani ca ei să fi putut uita asta.
nu doar siguranța, liniștea sau masa de prânz
atârnau de succesul lor la vânătoare.
viața lor atârna de asta.
ei bine, cuvântul e sulița timpurilor noastre.
iar el poate răpune încă mai eficient.
căci cine a mai văzut ca sulița să convingă prada
să-l urmeze de bună voie pe vânător spre casă?
și, bineînțeles, mai e mândria bărbatului-vânator
de a aduce pe umăr, acasă, cel mai frumos exemplar.
de a-l pătrunde și de a-l tranșa în bucăți
pe care să le poata cuprinde.
iar apoi, această umană dorință de a mânca la nesfârșit
aceeași carne bună, fragedă, suculentă.
dar asta este deja despre de ce înșală bărbații.
între timp, să reținem că bărbații se îndragostesc
nu doar de foame, ci pentru că, altfel, le e teamă că ar muri.

bichonul

iubirea e, câteodată, atât de caraghioasă
ca doi oameni care țin împreună, în brațele lor,
un bichon și se plimba așa pe străzi, pe la metrou,
prin cafenele, fără să-i dea drumul o clipă

femeia Mauritius, bărbatul Grand Canyon

există acest fel de a privi lucrurile
în care bărbații văd într-o femeie o insulă.
superbă, exotică, plină de locuri nedescoperite încă,
cel puțin de ei, ferită de intemperii, însorită,
gata să te primească 365 de zile pe an.

există acest fel de a privi lucrurile
în care femeile văd bărbatul ca pe o formațiune naturală,
solidă, seducătoare, plină de mister,
care te face să transpiri până ajungi în punctul cel mai înalt
dar îți și provoacă un zâmbet la fiecare pas.

acești turiști sentimentali de ambe sexe
sînt în stare să parcurgă distanțe deloc neglijabile,
să cheltuie sume importante
și chiar să se trezească dimineața devreme
pentru a ajunge în inima celuilalt.
odată ajunși acolo, în cazul fericit
în care nu lasă și vreun gunoi, doar își fac o poză.
încă o poză. multe poze. apoi, își închid băgăjuțul
și dispar în neantul unei noi destinații.

locul nevăzut

exista un loc nevăzut în mințile tuturor oamenilor
în care nu există niciun preș
sub care să ascundă gunoaiele,
niciun paravan în dosul căruia
să poată dosi neglijențele,
niciun birou în al cărui sertar să-și poată
ține sub cheie păcatele.
să ne imaginam acest loc ca pe o cameră albă,
luminată de lumina caldă a sinelui.
o cameră albă, goală, prin care noi, oamenii,
trecem în fiecare seară înainte de culcare.
un soi de anticameră a somnului.
cu cât camera e mai curată,
cu atât somnul e mai odihnitor.
aceasta camera se numește conștiință.
și, n-o să-ți vină să crezi –
există oameni care exact în această cameră
țin ascunse cadavrele altor oameni,
pe lângă care trec, seară de seară,
înainte de culcare.

simetria imperfectă a fizicului uman

avem două picioare –
cu unul dăm șuturi în fund
cu altul facem pași înainte
avem două mâini –
cu una sugrumăm vise
cu cealaltă le facem să zboare
avem două țâțe
una mai mare
una mai mică
avem doi umeri
unul ca să cărăm pe el greutăți
celălalt – ca sa ne arătam tatuajul tuturor
avem două buze
una să zâmbim
una să tăcem
avem două nări –
pe una respirăm dragoste
prin cea de a doua expirăm ură
avem două urechi –
pe una ne intră veștile proaste
prin cealaltă ne ies cele bune
avem doi ochi –
cu unul ne privim nemulțumiți trecutul
cu celălalt, nu ne privim prezentul în oglindă
avem o singură viață
în care să facem cele două părți
să se împace una cu alta.

sălbatic animal, tristețea

n-a fost chip să pună cineva mâna pe ea
și s-o facă prietenă cu omul

teribil animal, tristețea,
abia o mai poate ține lesa ferfenițită a speranței

năbădăios animal, tristețea,
cușca sufletului o strânge, o împresoară, o taie,

terifiant animal, tristetea –
e deajuns să mârâie înfundat și visele fug
în cel mai îndepărtat colț al casei

nesătul animal tristețea,
gata să înghită toți demonii
și să se facă mai mare si mai mare

dibaci animal, tristetea,
se poate preface în furie, în nesomn, în oboseală,
în tăcere, în oftat, în răzbunare, în zâmbet
și până și dragoste se poate preface

iubirea e abstract

iubirea e zbor,
către cea mai frumoasă destinație de vacanță
a minții
iubirea e secunda când dinții
lui de lapte mușcă cu sete din mărul ei
dând naștere unei nevinovate idei

iubirea e nor
pe care pasul lor
se odihnește după atâta umblat
(că cine știe cât s-au căutat)

iubirea e un polover atât de anchor
încât măcar pentru câteva secunde
el lasă privirea ei să-i inunde
cele mai neștiute firide
ale inimii lui sătula de atâtea lichide

iubirea e un amplu cor –
toate celulele care-o compun pe ea
se pun de acord să cânte mozart sau vreo manea
pentru singurul lor spectator
că așa e-n amor,

iubirea e în ea, în el, în tine,
dar nu vă poate aparține

dacă iubirea ar avea un corp,

doamne, ce satulă ar fi de toate privirile,
degetele, răsuflările
care o pipăie prin cele mai intime părți
în copilăreasca încercare de a afla ce are pe dinăuntru;
dacă iubirea ar avea un corp,
ar fi stăpânit de o scârbă viscerală față de toți poeții ăștia
care își fac mâna pe ea, în anticamera consacrării,
gâdiland-o cu mâinile lor fine, de poeți,
doar-doar o scăpa vreo metaforă
pe care să n-o mai fi auzit nimeni;
dacă iubirea ar avea un corp,
acesta ar fi plin de cicatricile greșelilor noastre
atât de plin încât și cicatricile ar fi pine de cicatrici;
daca iubirea ar avea un corp,
atunci acesta ar învăța să alerge doar ca să poată fugi
cât mai departe de noi când împlinește 12-13 ani.
dar iubirea chiar are un corp,
privește-te cu atenție.

obiectivizare

dacă stai mult timp nemișcat
ajungi un obiect.
(chiar, tu ce obiect ai vrea să fii?
o armonică? un cuier? un hard extern? o umbrelă?)
eu mi-am închis telefonul
m-am așezat pe masa din bucătărie
și am început să stau.
prin casă s-au perindat valuri de musafiri
au fost zeci de omoruri la știri
dar nimeni n-a mușcat din mine
pana la semințe cum eram pregătit.
nici n-au venit să mă mângâie
pe obrăjorii mei ionatani
în schimb, după câteva zile,
pe undeva, prin dreptul inimii,
din corp mi-a izvorât o omidă
care puțea a singurătate

acest Poem

înainte de a citi acest poem,
te rog, gândește-te la toate celelalte
cuvinte care a trebuit să moară pentru ca
aceste cuvinte să existe

dac-ai putea să vezi toate celelalte poeme,
unele – atât de vii,
pe care le-am aruncat la coș pentru ca tu
să-l poți citi pe acesta –

e un poem poate mai greoi decât altele,
mai fără ritm, mai nemulțumit de el însuși,
dar e viu, și e al nostru. s-a născut chiar acum
pe o muzică de saxofon, în sufletul tău,
aproape așa cum se nasc copiii – scâncind,
zvârcolindu-se,
umplând aerul dintre noi cu vocale și consoane disperate
să găsească o ureche.
și crește, și crește.
e un poem care, când se va face mare,
îți va face inima să bată mai tare,
te va cuceri prin simplitatea lui
și micile metafore pe care le poartă pe degete,
învârtindu-le.
la început, nici n-aveai foarte mult chef de un poem,
dar, când? pe la rândul trei? sau poate opt?
el a reușit să ajungă la tine, să te străbată,
și, acum îți arată drumul,
iar tu îl urmezi cu zâmbetul pe buze, oriunde te-ar duce.
e un poem care vorbește despre el însuși
și, cu toate astea, recunoști în el ceva din tine
simți că fiecare rând al poemului
e un fir prin care se leagă de tine,
dar nu simți când firele îți străpung inima
cusând-o de a lui. pe nesimțite, îți ia singuratatea
de pe birou și, privindu-te în ochi, îi dă drumul
pe podea. singurătatea ta se sparge, fără zgomot,
în mii de cioburi. iar poemul te așteaptă să te ridici,
cu mâna întinsă ca o invitație în alb
căreia nu poți să-i reziști.
nu așa te așteptai să fii cucerită
îți imaginai un poem mai înalt,
mai sexy, mai cu rimă.
dar, cine știe, poate te vei căsători într-o zi cu acest poem
și veți face împreună alte poeme
frumoase ca tine și îndemânatice ca el,
poeme care vor umbla prin lume
învartind figurile de stil pe degete
de se vor minuna și păsările.
invitând oamenii care îl privesc
să se gândească la toate celealte poeme
care a trebuit să moară pentru ca el să existe.