Ivcelnaiv

de ce se îndrăgostesc bărbații

undeva, în adâncul lor, ei înca sînt vânători.
au trecut prea puține mii de ani ca ei să fi putut uita asta.
nu doar siguranța, liniștea sau masa de prânz
atârnau de succesul lor la vânătoare.
viața lor atârna de asta.
ei bine, cuvântul e sulița timpurilor noastre.
iar el poate răpune încă mai eficient.
căci cine a mai văzut ca sulița să convingă prada
să-l urmeze de bună voie pe vânător spre casă?
și, bineînțeles, mai e mândria bărbatului-vânator
de a aduce pe umăr, acasă, cel mai frumos exemplar.
de a-l pătrunde și de a-l tranșa în bucăți
pe care să le poata cuprinde.
iar apoi, această umană dorință de a mânca la nesfârșit
aceeași carne bună, fragedă, suculentă.
dar asta este deja despre de ce înșală bărbații.
între timp, să reținem că bărbații se îndragostesc
nu doar de foame, ci pentru că, altfel, le e teamă că ar muri.

bichonul

iubirea e, câteodată, atât de caraghioasă
ca doi oameni care țin împreună, în brațele lor,
un bichon și se plimba așa pe străzi, pe la metrou,
prin cafenele, fără să-i dea drumul o clipă

femeia Mauritius, bărbatul Grand Canyon

există acest fel de a privi lucrurile
în care bărbații văd într-o femeie o insulă.
superbă, exotică, plină de locuri nedescoperite încă,
cel puțin de ei, ferită de intemperii, însorită,
gata să te primească 365 de zile pe an.

există acest fel de a privi lucrurile
în care femeile văd bărbatul ca pe o formațiune naturală,
solidă, seducătoare, plină de mister,
care te face să transpiri până ajungi în punctul cel mai înalt
dar îți și provoacă un zâmbet la fiecare pas.

acești turiști sentimentali de ambe sexe
sînt în stare să parcurgă distanțe deloc neglijabile,
să cheltuie sume importante
și chiar să se trezească dimineața devreme
pentru a ajunge în inima celuilalt.
odată ajunși acolo, în cazul fericit
în care nu lasă și vreun gunoi, doar își fac o poză.
încă o poză. multe poze. apoi, își închid băgăjuțul
și dispar în neantul unei noi destinații.

locul nevăzut

exista un loc nevăzut în mințile tuturor oamenilor
în care nu există niciun preș
sub care să ascundă gunoaiele,
niciun paravan în dosul căruia
să poată dosi neglijențele,
niciun birou în al cărui sertar să-și poată
ține sub cheie păcatele.
să ne imaginam acest loc ca pe o cameră albă,
luminată de lumina caldă a sinelui.
o cameră albă, goală, prin care noi, oamenii,
trecem în fiecare seară înainte de culcare.
un soi de anticameră a somnului.
cu cât camera e mai curată,
cu atât somnul e mai odihnitor.
aceasta camera se numește conștiință.
și, n-o să-ți vină să crezi –
există oameni care exact în această cameră
țin ascunse cadavrele altor oameni,
pe lângă care trec, seară de seară,
înainte de culcare.

simetria imperfectă a fizicului uman

avem două picioare –
cu unul dăm șuturi în fund
cu altul facem pași înainte
avem două mâini –
cu una sugrumăm vise
cu cealaltă le facem să zboare
avem două țâțe
una mai mare
una mai mică
avem doi umeri
unul ca să cărăm pe el greutăți
celălalt – ca sa ne arătam tatuajul tuturor
avem două buze
una să zâmbim
una să tăcem
avem două nări –
pe una respirăm dragoste
prin cea de a doua expirăm ură
avem două urechi –
pe una ne intră veștile proaste
prin cealaltă ne ies cele bune
avem doi ochi –
cu unul ne privim nemulțumiți trecutul
cu celălalt, nu ne privim prezentul în oglindă
avem o singură viață
în care să facem cele două părți
să se împace una cu alta.

sălbatic animal, tristețea

n-a fost chip să pună cineva mâna pe ea
și s-o facă prietenă cu omul

teribil animal, tristețea,
abia o mai poate ține lesa ferfenițită a speranței

năbădăios animal, tristețea,
cușca sufletului o strânge, o împresoară, o taie,

terifiant animal, tristetea –
e deajuns să mârâie înfundat și visele fug
în cel mai îndepărtat colț al casei

nesătul animal tristețea,
gata să înghită toți demonii
și să se facă mai mare si mai mare

dibaci animal, tristetea,
se poate preface în furie, în nesomn, în oboseală,
în tăcere, în oftat, în răzbunare, în zâmbet
și până și dragoste se poate preface

iubirea e abstract

iubirea e zbor,
către cea mai frumoasă destinație de vacanță
a minții
iubirea e secunda când dinții
lui de lapte mușcă cu sete din mărul ei
dând naștere unei nevinovate idei

iubirea e nor
pe care pasul lor
se odihnește după atâta umblat
(că cine știe cât s-au căutat)

iubirea e un polover atât de anchor
încât măcar pentru câteva secunde
el lasă privirea ei să-i inunde
cele mai neștiute firide
ale inimii lui sătula de atâtea lichide

iubirea e un amplu cor –
toate celulele care-o compun pe ea
se pun de acord să cânte mozart sau vreo manea
pentru singurul lor spectator
că așa e-n amor,

iubirea e în ea, în el, în tine,
dar nu vă poate aparține

dacă iubirea ar avea un corp,

doamne, ce satulă ar fi de toate privirile,
degetele, răsuflările
care o pipăie prin cele mai intime părți
în copilăreasca încercare de a afla ce are pe dinăuntru;
dacă iubirea ar avea un corp,
ar fi stăpânit de o scârbă viscerală față de toți poeții ăștia
care își fac mâna pe ea, în anticamera consacrării,
gâdiland-o cu mâinile lor fine, de poeți,
doar-doar o scăpa vreo metaforă
pe care să n-o mai fi auzit nimeni;
dacă iubirea ar avea un corp,
acesta ar fi plin de cicatricile greșelilor noastre
atât de plin încât și cicatricile ar fi pine de cicatrici;
daca iubirea ar avea un corp,
atunci acesta ar învăța să alerge doar ca să poată fugi
cât mai departe de noi când împlinește 12-13 ani.
dar iubirea chiar are un corp,
privește-te cu atenție.

obiectivizare

dacă stai mult timp nemișcat
ajungi un obiect.
(chiar, tu ce obiect ai vrea să fii?
o armonică? un cuier? un hard extern? o umbrelă?)
eu mi-am închis telefonul
m-am așezat pe masa din bucătărie
și am început să stau.
prin casă s-au perindat valuri de musafiri
au fost zeci de omoruri la știri
dar nimeni n-a mușcat din mine
pana la semințe cum eram pregătit.
nici n-au venit să mă mângâie
pe obrăjorii mei ionatani
în schimb, după câteva zile,
pe undeva, prin dreptul inimii,
din corp mi-a izvorât o omidă
care puțea a singurătate

acest Poem

înainte de a citi acest poem,
te rog, gândește-te la toate celelalte
cuvinte care a trebuit să moară pentru ca
aceste cuvinte să existe

dac-ai putea să vezi toate celelalte poeme,
unele – atât de vii,
pe care le-am aruncat la coș pentru ca tu
să-l poți citi pe acesta –

e un poem poate mai greoi decât altele,
mai fără ritm, mai nemulțumit de el însuși,
dar e viu, și e al nostru. s-a născut chiar acum
pe o muzică de saxofon, în sufletul tău,
aproape așa cum se nasc copiii – scâncind,
zvârcolindu-se,
umplând aerul dintre noi cu vocale și consoane disperate
să găsească o ureche.
și crește, și crește.
e un poem care, când se va face mare,
îți va face inima să bată mai tare,
te va cuceri prin simplitatea lui
și micile metafore pe care le poartă pe degete,
învârtindu-le.
la început, nici n-aveai foarte mult chef de un poem,
dar, când? pe la rândul trei? sau poate opt?
el a reușit să ajungă la tine, să te străbată,
și, acum îți arată drumul,
iar tu îl urmezi cu zâmbetul pe buze, oriunde te-ar duce.
e un poem care vorbește despre el însuși
și, cu toate astea, recunoști în el ceva din tine
simți că fiecare rând al poemului
e un fir prin care se leagă de tine,
dar nu simți când firele îți străpung inima
cusând-o de a lui. pe nesimțite, îți ia singuratatea
de pe birou și, privindu-te în ochi, îi dă drumul
pe podea. singurătatea ta se sparge, fără zgomot,
în mii de cioburi. iar poemul te așteaptă să te ridici,
cu mâna întinsă ca o invitație în alb
căreia nu poți să-i reziști.
nu așa te așteptai să fii cucerită
îți imaginai un poem mai înalt,
mai sexy, mai cu rimă.
dar, cine știe, poate te vei căsători într-o zi cu acest poem
și veți face împreună alte poeme
frumoase ca tine și îndemânatice ca el,
poeme care vor umbla prin lume
învartind figurile de stil pe degete
de se vor minuna și păsările.
invitând oamenii care îl privesc
să se gândească la toate celealte poeme
care a trebuit să moară pentru ca el să existe.

iubire minus iubire egal

iubirea mi-a dat:
bucuria de a fi, copii, câteva superbe femei,
o plajă pe care în loc de nisip, erau idei,
multe nopți în care nu m-am uitat la stele
pietrele alea de pe suflet, destul de grele
un submarin
cu păsări plin
un număr necunoscut de mângâieri perfecte
de ce să nu recunosc, câteva defecte
zeci de motive să-mi iubesc nevasta
o pizza mare ca să nu mai gătesc în sear’ asta
sentimentul că pot zbura
un pic mai sus decât pasărea
liniștea

iubirea mi-a luat:
bucuria de a fi, copii, câteva superbe femei,
o plajă pe care în loc de nisip, erau idei,
multe nopți în care nu m-am uitat la stele
pietrele alea de pe suflet, destul de grele
un submarin
cu păsări plin
un număr necunoscut de mângâieri perfecte
de ce să nu recunosc, câteva defecte
zeci de motive să-mi iubesc nevasta
o pizza mare ca să nu mai gătesc în sear’ asta
sentimentul că pot zbura
un pic mai sus decât pasărea
liniștea

de aceea nu iubesc
ca să dau sau ca să primesc

unghi subiectiv

ia te uită!
o furnică a intrat
într-o cutie de chibrituri
apoi încă una
și încă una

ce să vezi,
giganticele mături verzi
iarăși cred că pot face
curat în cer și se unduiesc
și se tot unduiesc

vântul mă împinge
de la spate să fac
ceea ce trebuie făcut

aș putea să cobor
de pe nor
pe una dintre ele
și să mă legan
cu ochii închiși
gândindu-mă
la ce aș fi vrut
să fiu
dacă nu mă nășteam
pasăre.

m-am îndrăgostit de tine m-am îndrăgostit de tine

la început ne doream aceleași lucruri
la început ne doream aceleași lucruri
aveam aceleași vise
aveam aceleași vise
ne plăceau aceleași acadele
ne plăceau aceleași acadele
nopțile, ne sclipeau în ochi aceleași stele
nopțile, ne sclipeau în ochi aceleași stele
apoi, fără să ne dăm seama
apoi, fără a ne da seama,
azi o conjuncție
mâine un adverb,
ba un substantiv
sau un pronume
am descoperit cât de diferiți sîntem
am înțeles ca pentru tine am fost doar o aventură

locuiește-mă

mi-am privit corpul – o casă
din ce în ce mai nelocuită;
mica prispă ondulată de soare
abia dacă mai poate duce greutatea unei pisici;
în crăpăturile din tencuială par a se descifra
magnitudinile cutremurelor care i-au vizitat pereții;
acoperișul, pesemne păcălește ploaia să
o ia la vale că altfel nu văd cum ar reuși
cu toate țiglele alea lipsă;
geamurile au nevoie de un consult oftalmologic urgent;
interiorul e atât de plin de păianjeni încât aceștia
au început să prindă în plasa lor doar păianjeni;
camerele – aceste mici atrii și ventricule
circulă în întreaga casă un aer
stătut în care încă persistă
un iz de clementine și colinde nespuse;
duse sînt vremurile de glorie ale acestei case.

ți-am privit corpul – o doamnă
cu brațe superbe, trecută de prima tinerețe,
în căutarea unei case de locuit.

așteptare

a trecut ceva timp
de când te-ai ridicat
și, trecând prin privirile celorlalți
ca un băț prin elemenții unui calorifer
dring dring dring dring dring dring
te-ai dus la baie, lăsându-mă cu întrebarea
și dacă nu se mai întoarce niciodată?
a trecut ceva timp
în paharul meu, câteva musculițe
și-au întemeiat deja o familie,
chelenerul care mi-a luat comanda
nu mai lucreaza aici și poate nici
fiul lui. aș mai comanda o bere
dar barul e în paragină,
scaunul tău e ambalat într-o tăcere adâncă,
gata să fie trimis într-un magazin de antichități.
a trecut ceva timp
oare cât pipi poți să faci? îmi trece prin cap
în timp ce îmi pun ochelarii pe masă.
oricum nu mai vedeam bine cu ei,
cred că între timp mi-au crescut dioptriile.
a început să ningă cu fulgi mici, metalici,
iar eu sînt tot în tricoul ăsta cu mona lisa.

oglinda din dulap

ai o oglindă
pe care o ascunzi în dulap,
un fel de seif emoțional în care îți ții
tot: fostele iubiri – corpuri golite
de dinainte să ți se așeze în brațe, grimase deznadajduite,
zâmbete false, discuții cu tine,
diminețile în care te rădeai la subraț,
machiaje ireproșabile, selfie-uri adorabile,
ba chiar și scene de sex.
prin această mărturisire îi avertizez
pe toți următorii tăi parteneri
să arunce un ochi în dulap înainte
să se îndrăgostească iremediabil de tine.
mie mi-ar fi fost foarte util să arunc un ochi
în acea oglindă. dar i-am aruncat pe amândoi.
și am ajuns un alt prizonier în ea –
unul dintre acele corpuri goale și moi

menționez că oglinda este puțin spartă într-un colț
de unul dintre iubiții care a vrut să fie
ambii parteneri dintr-un menage a trois

romantism apocaliptic

eram doar noi patru.
tu, eu, și cele două cocktailuri.
A, ba nu. eram cinci.
mai era și acel sentiment nedefinit.
ar fi trebuit, poate, să plecăm atunci.
Dar n-am plecat. Am fost acolo când
vântul a spart ziua în mii de cioburi
care ne-au intrat în ochi.
am apucat să vedem cum
soarele însângera stâncile pe care stăteam.
marea mușca plină de turbare malul,
de nicio supradoză antirabică nu mai putea
să-l facă bine.
norii își tăiaseră pesemne venele
umplând orizontul de portocaliu.
întunericul s-a închis deasupra noastră, fără zgomot,
ca un capac de coșciug scump.
stelele s-au aprins ca niște lumânări de lux.
Of, și doar am avut de la început sentimentul
ăla nedefinit că totul se va termina prost.

hotel insomnia

nopțile mele sînt clădiri uriașe
cu zeci și chiar sute de etaje –
un hotel bântuit
de fantome cât se poate de reale,
genul de fantome care lasă păr pe pernă
și urme de ruj pe cana de cafea, dimineața

pe culoarele încurcate ale nopților mele
am auzit pași pe care am început să-i urmăresc,
cameră după cameră, până când
am dat chiar peste mine scotocind
în minibarul camerei după un loc
în care să-mi țin sentimentele

prin nopțile mele mă plimb cu liftul gândurilor
de la un nivel de înțelegere a lumii la altul,
în funcție de muzica pe care o pun
cei de la hotelul de vizavi;
acum e o piesă simplă, despre dușmani
dar și despre prieteni și bani

4:27 A.M. – 4:54 A.M.

e mai târziu decât foarte târziu.
încerc să adorm învelit în noaptea asta caldă și uscata
ca o bucată de cârpă care cândva a îmbrăcat
un corp cald și plin de speranță
dar acum zace uitată prin deșert.
e prea târziu pentru toate visele
pe care le-aș fi avut daca aș fi dormit.
e prea târziu sa-mi aprind o țigară.
m-am lăsat de astă-vară.
e târziu și să beau și să mă plimb
și să scriu.
e atât de târziu, încât pentru unii
nici nu mai e foarte devreme.
doar ceasul nu e de acord cu toate astea
și pe limba lui cea mică îmi tot spune
ntz-ntz, ntz-ntz, ntz-ntz