Ivcelnaiv

aștept viza de tine

învăț răbdarea. îmi aștept viza ca să
am și eu un loc căruia să-i spun acasă.
vreau să emigrez în tine
ca tot omul, la mai bine,
ca într-o țară străină
plină de speranță și de lumină
o țară unde e cald și când e frig
care să-mi dea motive să strig
de bucurie.
o țară vie.
unde plouă cu soare,
unde rana nu doare.

vreau să cutreier
geografia accidentată
și greu încercată
de furtuni de uimire,
tornade de nefericire
și cutremure depresive.
vreau să fac hărți fictive
despre cele mai sălbatice teritorii
despre care să pot scrie fel de fel de istorii.
pământul postapocliptic de după depresie
vreau să-l străbat, să-mi fac o impresie
vreau să îmi fac o căscioară
deși veacul o să mi-l fac pe-afară.
pe pământul ăsta devastat de razboi
(cum avem cu toții unul în noi)
încet-încet să încep să cultiv
o modestă cultură de superlativ

căci ce e iubirea, oare
dacă nu plăcuta emigrare
a unuia în celălalt
sub un alt cer, pe-un alt asfalt,
într-o altă geografie
necunoscută, străvezie

renașterenașterenașteretc.

vreau altă minte
vreau alte cuvinte
vreau alte frici
nu neapărat mai mici
vreau altă casă
vreau alte stele
să calc pe ele
vreau alte sunete
vreau alte ploi, cu alte tunete
vreau alt nume
vreau alți ochi
vreau alte vise, pe alte poieni,
unele noi, nevisate de nimeni
vreau alte defecte
unele imperfecte,
vreau o altă femeie
vreau un alt job
vreau un alt talent
vreau alți cai de pe care să cad
vreau alt cont în bancă, alt card
vreau alt suflet, mai străveziu
vreau alt sicriu
vreau alte culori,
vreau alt oraș,
vreau alt timp
vreau un alt fotoliu
în care să țin doliu
după cel ce-am fost.
de fapt, fotoliu nu vreau, n-are rost
pentru că ce se naște
merită iubit, iar nu jelit
iar eu să mă nasc din nou am vrut
dar mai întâi am murit

adolescența e albastru

zilnic tragi albastru pe nările tale de adolescent,
că e mult albastru în știrile
din orașul tău, de pe strada ta, din blocul tău,
e albastru în atentatele împotriva învățământului
din școala ta, e albastru în geopolitica alor tai
e albastru în negocierile despre ora la care
trebuie să vii acasă de la party,
libertatea ta e albastră, e albastru
în ochii persoanei pe care o iubești în secret,
berea pe care ai băut-o aseară era plină de albastru,

hai, umple-ți plămânii tăi tineri cu albastru –
aerul dintre tine și vânzatoarea de la care îți iei țigări
e albastru, cerul fiecarei iubiri e albastru,
oceanul de lacrimi în care îți îneci despărțirile e albastru
calificativul de la ultima evaluare e albastru,
primul job adevarat în care șeful tău
are mai puține clase decât pasiunile tale e albastru

hai, mai ia o gura de albastru din călimara asta
pe care scrie viață
și scuip-o pe hârtie în cuvinte
ca să te vindeci de albastru

tristețea, monstru nesătul

adevărul e că am crescut în mine
o tristețe animal de pază,
o fiară hrănită cu fiere
și lacrimă, căci tristețea
se poate hrăni din ea însăși

adevărul e că am crescut în mine
un monstru nesătul
o sălbăticiune greu de controlat,
o tristețe însetată
de gustul sângeriu al vinovăției

adevărul e că am crescut în mine
o bestie dresată să sfâșie orice urmă
de optimism, o tristețe cu colți ruginiți
și minte puțină. dă-i doar un motiv
să rupă lanțul și va sfârteca tot

adevărul e că dacă îi dau drumul
praf vă face.
feriți-vă de tristețea mea
ca de un câine turbat
mușcat de un alt câine turbat.

menstruație, islanda sau bungee jumping

că-i mers la pește, la beție,
sau de o vorbă pusă pe hârtie
că-i bărbat, femeie sau țigară
că-i un tren pierdut în gară
că-i o piesă sau o escaladă
că-i vreo cambogie, islandă sau canadă
că-i concert sau menstruație
mahmureală, revelație
că e zbor, că-i maraton
sau concertul lui jackson
că-i vorba de acel inel,
un film de-al lui gaspar noel
o carte de-a lui stephen king
sau o depresie sau bungee jumping
nimic, dar nimic nu se compară
cu prima oară

eu, nanorobotul

zilele trecute făceam curat în interiorul meu
și am constat, ca la orice curățenie,
că se strânseseră multe lucruri nefolositoare.
ocupau mult loc și începusem să mă mișc greu
printre ele. acum încap
într-un spațiu mult mai mic
decât înainte. mă poți strânge în pumn.
mă poți ține între degete.
mă poți înghiți, dacă vrei, ca pe un nanorobot
din ăsta modern
care intră în tine, prin stomac,
prin intestine, prin vase de sânge
și te face bine.
uite, ține-mă în palmă.
vreau să fiu primul poet vindecător
primul nanorobot care are poezia ca hobby.
hai fii early adopter
deschide ochii ăia mari ai tai și
înghite-mă.
hap!
oaaaau. cât roz e aici.

astăzi, 1 iunie

astăzi îți schimbi poza de profil
cu una în care arătai mai a copil
astăzi încerci, oricât ai fi de înalt,
să te apropii un pic de asfalt
și să pui în desenul cu cretă
lumea asta adultă atât de concretă,
astăzi investim milioane
doar în baloane.

astăzi e ziua aia în care
avem în noi un om mare
care e puțin nedumerit
și se întreabă unde-a greșit
de în loc să mai copilarească
s-a apucat să crească și să crească
până când, crescând prea mult
a ajuns să fie chestia asta numită adult

după un caz real

ne-am întâlnit prima oara într-o mașină
am fost doar noi doi, deși era plină,
a doua oară erai într-un fel de piscină,
făceai baie îmbrăcată, și nu erai deloc senină,
a treia oara am băut o bere într-o grădină
și când ne-am îmbrățișat s-a făcut lumină

am observat, nu știu ce-o fi de vină,
că toate întalnirile noastre se termină-n „ină”
așa că am luat dicționarul de rime și-o aspirină
pregătit să aflu ce va să vină

ei bine, se pare că ne așteaptă multă adrenalină –
data viitoare vom îmblânzi o albină
și, pe spatele ei, ca-ntr-o de lux limuzină
vom zbura spre o țară straină,
(n-am aflat de e vreo japonie sau vreo argentină
dar om gasi noi una să ne convină),
ruga-vom pasiunea să ne întrețină
băi prelungi vom face zilnic în rutină
vom lăsa harul să ne cante serile la o mandolină
meșterită dintr-o coajă de mandarină
și pe ăia mici din noi să ne sculpteze-n plastilină.
în finalul dicționarului, printre câteva fire de verbină
l-am găsit, în sfârșit pe „termină”
dar despre asta voi păstra o tăcere deplină

aici ar fi mers un titlu aproape perfect

mă uit pe geam si văd că luna s-a ciobit
lipsește din ea exact cât îmi trebuie să fiu fericit

merg și pământul se învârte un pic prea rapid
cu exact pic-ul care îmi mai trebuie să fiu lucid

plimb prin gură o sarma cu gust aproape ca cel de acasă
cum și eu aproape arăt că îmi pasă, când îmi pasă

stau la soare și îl simt prea fierbinte
cu exact ce mă face să nu fiu cuminte

privesc iarba asta aproape verde
dar și de la gând la vorbă, ceva, ceva se pierde

ascult șoaptele tale și ele ajung la mine târziu
cu exact timpul pe care îmi ceri să îl fiu

fulgii de plop

există timp pentru toate
și unul pentru berze

există timp pentru toate
și unul pentru țipăt

există timp pentru toate
și unul pentru jucăriile de pluș

există timp pentru toate
și unul pentru epifanii

există timp pentru toate
și unul pentru dinții de lapte

există timp pentru toate
și unul pentru trezire

există timp pentru toate
și unul pentru cireșe

există timp pentru toate
și unul pentru prima beție

există timp pentru toate
și unul pentru floare de cactus

există timp pentru toate
și unul pentru neliniște

există timp pentru toate
și unul pentru ouă roșii

există timp pentru toate
și unul pentru neființă

există timp pentru toate
și unul pentru fulgii de plop

există timp pentru toate
și unul pentru tine

floarea de magnolieu

o parte din mine a murit demult
alta a amuțit, oricât aș vrea eu s-o ascult
pe alta am strâns-o atât de tare în lesă
că a trebuit s-o las la altă adresă
mai e partea pe care am pierdut-o la partaj
și încă una pe care am pus-o gaj
într-o investiție emoțională
care m-ar fi făcut, oh! atât de bogat.
dar a venit recesiunea emoțională, ce păcat!
a mai fost o parte care n-avea rost
și când s-a prins, dusă a fost
partea teribilistă și-a spart capul de nori
latura gri e într-o închisoare de culori
mai e partea veșnic nemulțumită
căreia i se pare mereu că e urmărită
(deși eu nu mai știu cu să scap de ea
și ea nu și nu vrea)
ultima a plecat partea pesimistă
care era convinsă că în ritmul ăsta nu mai rezistă.

și după ce m-am despărțit de toate astea, cu greu
am rămas eu
floare de magnoliu
îmbrăcată în roz doliu

tu ești bineșirău

ești un curcubeu care locuiește într-o cascadă
de lacrimi
un inorog falnic, roz, cu coama în vânt
și ușor șchiopătând

ochii tăi sînt ca oceanele din jurul Australiei
și la fel de periculoși
zâmbetul tău e ca un salvamar care miroase
a depresie

optimismul tău e pastila preferată de sub limba
toxicomanilor
în fiecare noapte pleci pe străzi să faci baie
goală

dar mereu te întorci în liniștea brațelor mele
ca să poți plânge
și ochii tăi ca niște oceane se varsă în brațele mele
înecându-mă

apoi îți înfigi în carnea mea unghiile
false
și țipi lucruri în acea limbă intraductibilă
a celor care au murit demult

săgeată sînt, salcie caut.

sînt o săgeată trasă din arc
acum multă vreme
în căutarea unei ținte perfecte
căreia să-i străpung inima

vârful meu e făcut dintr-un aliaj
de sinceritate, voie bună și curaj
care a despicat destule trunchiuri
dar n-a găsit nicio inimă

sînt o săgeată singură, ca toate săgețile,
încercând să evit pădurea asta de oameni;
aerul din jurul meu mă salută cu un zbârnăit
de fiecare dată când schimb direcția

sînt o săgeată încă veselă –
de câteva zeci de ani cutreier văzduhul
în căutarea unui suflet de culoare verde
atât de puternic încât să mă opresc,
atât de cald încât să mă topesc,
un suflet mare să încap în el cu totul,
să-l pătrund exact în centru,
fără ca din el să curgă nici măcar o lacrimă,
dar să obțin maximum de puncte

sînt o săgeată.
tu îmbracă-te în salcie și dă-te cu parfum de singurătate,
pune-ți în păr mâțișori de adevăr și dreptate,
așază-te de-a curmezișul existenței mele
când ne vom întâlni, o să se-audă până la stele

femeia

femeia e motiv de război și pace
e muză, bodyguard, sfântă și vraci,
e la capătul sexy al lui vino-ncoace
(mai ales când e plină de draci)

femeia e îmbracată în intenții bune, ca mama,
și lasă-n urmă un parfum de flori de joc
inima ei pompează prin vene, continuu, drama,
în timp ce poartă inima lui la chei, pe post de breloc

pisică e femeia și tare-i place ghemul vieții,
ziua întreaga se joacă, distrată, cu dânsul,
ascuțindu-și gheruțele pe haina tristeții
pare ca exista dinadins ca să ne coloreze râsul

iar bărbații, ei bine, continuă să existe
din ce în ce mai mult integrați în decor –
căci femeile au nevoie de cineva să insiste
să le convingă de cât de bune sunt dumnealor

primăvara la oraș

soarele se rostogolea pe străzile orașului
ca o minge pierdută
în căutarea unor copii care să se joace cu el.
dar copiii erau deja oameni mari
și umpluseră orașul cu fricile lor,
ca niște cactuși uriasi,
unii dintre ei, chiar până la cer.
când mingea se înțepa în cactuși,
din soare curgeau picături de foc
care ardeau străzile orașului,
încingeau trotuarele,
pârjoleau parcurile,
otrăveau zăpezile,
iar pe pielea pământului
apăreau niște mici negi albi,
roz, violet, pe care oamenii
îi smulgeau imediat, de parcă le-ar fi fost teamă
să nu se agraveze, apoi îi pasau de la unii la alții
până când unul dintre ei, de obicei o femeie,
găsea puterea de a-i arunca la gunoi.
pe străzi, soarele continua să se rostogolească
hrânind cu micile picături de soare
care curgeau din el, fricile oamenilor,
unele dintre ele crescând chiar până la cer.

cele mai ciudate zile mondiale

există Ziua Internațională a Limbajului Pirateresc
și, pe toți dracii, mi-ar plăcea să-nvăț s-o vorbesc

pe 20 august, în ficare an – ce gest frumos
sărbătorim liliecii întorcând lumea cu susul în jos

de Ziua Internațională a Cravatei, ne îmbrăcăm cu gust
și facem cu toții poze draguțe (doar bust)

dar există și-o zi în care n-ai nevoie de haine de gală
că e Ziua Mondială a Grădinăritului în Pielea Goală

pe 25 mai e Ziua Mondiala a prosopului
deși nu se precizează cine îl aruncă și cui

pentru a ne ține conștiința ecologică trează
s-a inventat și Ziua Licuricilor care Nu Luminează

ca să nu mai zic că se apropie Ziua Actelor Aleatorii de Bunătate,
urmată de Ziua lui Pluto – săracul, sper să i se facă dreptate

avem pe lume o Zi a Bolnavilor de Lepră, înțeleg și asta
să nu uităm, probabil, de cei pe care i-a lovit năpasta

ar mai fi, deși pare că mă țin de glume
Ziua Internațională a Schimbării de Nume

dar și Ziua Compotului de Fructe, Ziua Planificării de Excursii Solo,
Ziua Soldaților de tinichea, Ziua Mamuților (neradioactivi, ca ai lui tolo)

A! și mai există Valentine’s Day, cea mai caraghioasă zi,
cea în care ni se amintește, ce chestie, că știm a iubi

observând viața pe Pământ

sint 7 miliarde și jumătate de cosmonauți
pe Pământ.
ei pășesc cu teamă, atenți
la fiecare posibil pericol,
explorând suprafața planetei.
cele mai cunoscute nume de cosmonauți,
pentru că sînt singurele cunoscute,
sînt Houston și Roger.
ei au pierdut de mult timp legătura cu baza,
deși continuă să primească așa-zise misiuni.
toată ziulica ei stau închiși în costumele lor
străduindu-se să îndeplinească perfect aceste misiuni.
ei mai ies din micile lor cockpit-uri
abia peste 8 ore când se produce depresurizarea.
ei nu studiază, de fapt, viața pe Pâmânt
pentru ca nu de viața pe Pâmânt sînt interesați,
ei sînt pe Pământ ca să se asigure
că nu mai rămâne nimic din Pământ,
la final.
dar, șșșșșșșt, asta e o misiune secretă.
ei cred într-un Cosmonaut Șef care îi veghează
și care le tot trimite misiuni
și îi felicită când le îndeplinesc
și îi pedepsește când eșuează
sau cel puțin așa cred ei.
într-un mod cu totul ciudat
ei îl vad pe acesta ca pe un bătrân cu barbă albă,
fără costum de cosmonaut.
ei se simt câteodată singuri în interiorul costumelor de cosmonauți
și atunci își dau jos căștile de cosmonauți ca să se sărute.
ei nu se dezbracă de costumele de cosmonauți
decât ca să creeze pui de cosmonauți care să ducă mai departe
specia cosmonauților și misiunile acestora.
pentru o vreme, unii cosmonauți renunță la costumele de cosmonauți.
acestora li se spune îndrăgostiți
și sînt, de obicei priviți
cu un amestec de invidie, simpatie și dispreț.
când cosmonauții ajung la o vârstă înaintată
și ajung să înțeleagă câte ceva despre ei,
despre misiunea lor și despre planetă,
ei au un mic, foarte mic moment de iluminare în care
înțeleg totul despre tot.
acestui mic moment de iluminare
ei îi spun moarte.
și se grăbesc să îi îngroape
câțiva metri sub solul planetei sau să îi ardă
până îi transformă în cenușă
pe cei care au această iluminare de parcă
s-ar teme să nu se întoarcă vreunul
să le spună și celorlalți
ce a aflat.

schimb de toamne

cu ochii pe televizorul din geam,
am adormit în mașină.
prin gura deschisă
pare-se, mi-a intrat
și mi-a ieșit toamna.
când m-am trezit
înăuntrul meu
un vânt călduț, dulceag,
isi facea cuib
din frunzele moarte.
iar afară
bătea o briză colivie
cu iz de prosoape chinezești nou-nouțe
ca la înmormântarea lu’ mamaie,
măturând grăbită nostalgiile
ca să facă loc unui nou anotimp

jack și vrejul de tristețe

în pumnul umed cu care m-am născut
țineam strâns doua boabe de tristețe.
le-am sadit
în viitoarea țărâna a corpului meu și,
peste noaptea minții
ca-n poveste,
au prins a crește
două vrejuri uite-așa de groase de tristețe
ce să mai, o frumusețe.
și-au crescut, și-au crescut
până dincolo de stele
până-n cerul neliniștii mele

acolo, la capatul tristeții
în cerul neliniștii îmi țin închise
prințesele și monștrii. din când în când
le dau drumul să se joace
prin curtea norilor. ei se iubesc
si imi umplu curtea de progenituri
pline de gratie si ura
în timp ce îi privesc
neputuncios,
singur,
jack.

încerșit

îmi vei șopti dulcegării o viață
și ai dispărut în ceață

iubitule, sînt a ta pe vecie
dispari din viața mea, cu tot cu poezie

ochii tăi iubire-ascund
pleci sau îți trag eu un șut in fund?

iți pun în brate ființa mea, toată
nu mai vreau să te văd niciodată

cine te-ar putea înțelege cu totul, cine?
uită-mă, te rog, e mai bine

apropie-te, n-ai de ce de teme
aș vrea s-o rărim pentru o vreme

ai un gust, mmm, de gem de prune
a fost frumos dar nu mai pot rămâne

cam asta e treaba cu pseudoiubitul –
contează doar începutul și sfârșitul