Ivcelnaiv

totul s-a mai făcut

totul e ecou
nu mai e nimic nou,
pe care să-l facem doar noi
sînt ocupate toate numele de supereroi
filozofii au zis ce era de spus
fotografiem în continuu unul și același apus
ne minunăm în fiecare zi
de același verb – verbul a fi.
nu mai putem s-o dăm în bară
cu nimic pentru prima oară
nimic nou de descoperit,
aceleași lucruri de iubit
toate cântecele sunt un cântec de demult
anxietatea de azi e vechiul tumult
nu mai putem face nici măcar o greșeală
fără vreo urma de îndoială.
nimic nou –
nicio șoaptă, niciun păcat, niciun vis,
ne învârtim în același spațiu închis,
dezgropăm cuvinte
de prin morminte
le văcsuim până când
arată ca un gând
cu totul nou, nemaivăzut
dar ele put
a deja făcut
ca acest poem
ca o rochie crem
stralucind în lumină
dar duhnind a naftalină

accident casnic

aseară ai căzut
de la înălțimea așteptărilor tale
și te-ai strivit de parchet.
gândurile ți s-au împrăștiat
pe sub pat, pe calorifer, pe pereți.
a trebuit să le aduni
de frică să nu calci pe ele
prin casă. știm cu toții cât de periculoase
sînt cioburile de gânduri.

ce accident casnic stupid.
nu credeai că ți se poate întâmpla chiar ție.
acum a rămas pe jos o mare pată de tristețe
care nu se mai ia nici cu pronto,
nici cu cif, nici cu domestos
tot raftul ăla din baie
pe care ai dat 2,78% din salariu tău
nu te ajută cu nimic.

stai și te uiți la pata asta mare
de vinovăție, care se face din ce în ce mai mare.
acum e până la glezne și nu poți face nimic.
o vezi cum se ridică. por cu por,
pulpițele tale vor fi pline
de vinovăție în curand.
aproape că simți vinovăția pe coapse
urcând spre of, cine dracu’te-a pus să ai așteptări.

dar e ok. trece weekendul și în căteva zile
te vei înmormânta din nou
în cine știe ce proiect de la birou,
un cortegiu funerar numit meeting
te va însoți pe ultimul drum, cel al prezentării finale.
o vreme, poate chiar câteva minute
toți vor avea numele tău pe buze,
apoi, gata, vei fi uitat și vei putea cădea
din nou, de la înălțimea așteptărilor tale.

noi doi

am trăit împreună
câte-n stele și-n lună
nopți pline de gemete și șoapte,
țipete într-un pahar cu lapte

noi doi l-am pus pe artă
într-o lume moartă.
am călătorit prin lumea întreagă
pân-ai ajuns să-mi fii dragă

mai ții minte? eu n-o să uit niciodată,
cum ne priveam ochi în ochi ziua toată
incapabili să spunem o vorbă, dar simțeam
că am putea să ne aruncăm împreună pe geam

în zile cu soare, în zile cu ploaie,
pe genunchii mei sau într-un colț de odaie,
cu zâmbetul tău precis ca o lamă de cuțit,
tu ai fost alături de mine, negreșit

o, neprețuita mea parteneră
yang-ul meu, jumătatea mea de sferă
tu cu nimeni de pe lume nu te compari.
dar acum du-te durere, dispari.

noi, bărbații

sîntem atat de fragili încât
un cuvânt ne poate strivi,
o șoaptă riscă să ne dea peste cap,
o împingere neintenționată ne
crapă sufletul în mii de bucăți,
o privire atentă ne dezbracă
de toate ambalajele astea moderne,
un refuz ne poate
arunca în depresie.
sîntem atât de fragili
că gleznele noastre sensibile
ne fac atât de ușor să călcăm strâmb.

dar sîntem atât de puternici, oh! atât de puternici.
facem brațe și piept ca să putem amenința mai bine,
avem picioare solide, umeri largi
până și vocea o avem puternică
pentru a putea fluiera femei, chiar și în gând,
sîntem atât de puternici,
firește că ne vine să supunem femeia,
„iar femeia să se teamă de bărbat”,
așa cum ni se spune la biserică
în sfânta slujbă a cununiei.
sîntem atât de puternici
încat nu e nevoie să citim poezie.

păcate moderne

călătorim pe internet
mai mult decât în concret

citim orwell doar ca să știm
ce și cum să greșim

furăm content de la vecini
încărcați de virtuale rușini

dormim puțin,
cât un suspin

ne trezim devreme
trăim între extreme

ne grăbim să ajungem ieri
nicăieri, cu adevărat nicaieri

facem selfie, nu introspecții
în loc de cuvinte, folosim interjecții

citim poezie
dar nu pe hârtie

deschidem facebook-ul la fel de des
ca tubul cu pilule antistres

consumăm știri false, arsenic modern
claxonam intens pe drumul către infern

de moș nicolae ne punem în ghete
ideea de a coloniza niște planete

violăm zilnic limba română
și o facem lejer, doar cu o mână

nu de noi ne e frică la toți
ci de noii noștri dușmani, de roboți

sîntem super-eroi
la a produce gunoi

iubim după program
seara ieșim pe instagram

și oh! cât ne mai mințim –
noi nu greșim, noi nu păcătuim

viața de dincolo de toamnă

leneși
pensați
anxioși
vedem cum ruginește
materialul din care e făcută lumea
în fiecare toamnă

impasibili
goi
reci
privim cum ploaia
nu poate stinge focul care mistuie copacii
în fiecare toamnă

nesiguri
translucizi
obosiți
ne continuăm drumul
călcând pe cadavre galbene
în fiecare toamnă

tăcuți
bronzați
nehotărâți
ne obișnuim cu ideea de moarte
în fiecare toamnă

optimiști
surâzători
norocoși
ne facem planuri de viitor
pentru viața de dincolo
de toamnă

viii cu viitorul

eu mă grăbesc.
tu alergi
ea, el fuge
noi gonim
voi sînteți de neoprit
ei, ele se precipită prin ceața asta deasă
a zilei de azi către mâine.
Rar, când ceața se ridică
ne oprim brusc pe marginea hăului uriaș
al viitorului. dăm din mănuțe,
înfigem pantofiorii în muchia prăpastiei
și, slavă domnului, ne echilibrăm,
încântați că nu ne-am strivit trupușoarele
atât de fragile la necunoscut de fundul
abisului, unde parcă-parcă se întrevăd,
mici-mici, ca niște furnicuțe
câțiva milenialși aruncând cu pietre
într-un robot
al nimănui.
unii se uită o vreme, comentează dezgustați,
apoi pleacă de unde au venit.
pe spatele tricourilor lor e scris mare „pe vremea mea”
și încă ceva mai mic.
Doar câțiva dintre noi, puțini,
cu câțiva bitcoinși în buzunar
și un cip implantat în ceafă
reușesc să nu confunde căderea cu zborul
și îndrăznesc să se arunce
în prăpastieeeeeeee

aștept viza de tine

învăț răbdarea. îmi aștept viza ca să
am și eu un loc căruia să-i spun acasă.
vreau să emigrez în tine
ca tot omul, la mai bine,
ca într-o țară străină
plină de speranță și de lumină
o țară unde e cald și când e frig
care să-mi dea motive să strig
de bucurie.
o țară vie.
unde plouă cu soare,
unde rana nu doare.

vreau să cutreier
geografia accidentată
și greu încercată
de furtuni de uimire,
tornade de nefericire
și cutremure depresive.
vreau să fac hărți fictive
despre cele mai sălbatice teritorii
despre care să pot scrie fel de fel de istorii.
pământul postapocliptic de după depresie
vreau să-l străbat, să-mi fac o impresie
vreau să îmi fac o căscioară
deși veacul o să mi-l fac pe-afară.
pe pământul ăsta devastat de razboi
(cum avem cu toții unul în noi)
încet-încet să încep să cultiv
o modestă cultură de superlativ

căci ce e iubirea, oare
dacă nu plăcuta emigrare
a unuia în celălalt
sub un alt cer, pe-un alt asfalt,
într-o altă geografie
necunoscută, străvezie

renașterenașterenașteretc.

vreau altă minte
vreau alte cuvinte
vreau alte frici
nu neapărat mai mici
vreau altă casă
vreau alte stele
să calc pe ele
vreau alte sunete
vreau alte ploi, cu alte tunete
vreau alt nume
vreau alți ochi
vreau alte vise, pe alte poieni,
unele noi, nevisate de nimeni
vreau alte defecte
unele imperfecte,
vreau o altă femeie
vreau un alt job
vreau un alt talent
vreau alți cai de pe care să cad
vreau alt cont în bancă, alt card
vreau alt suflet, mai străveziu
vreau alt sicriu
vreau alte culori,
vreau alt oraș,
vreau alt timp
vreau un alt fotoliu
în care să țin doliu
după cel ce-am fost.
de fapt, fotoliu nu vreau, n-are rost
pentru că ce se naște
merită iubit, iar nu jelit
iar eu să mă nasc din nou am vrut
dar mai întâi am murit

adolescența e albastru

zilnic tragi albastru pe nările tale de adolescent,
că e mult albastru în știrile
din orașul tău, de pe strada ta, din blocul tău,
e albastru în atentatele împotriva învățământului
din școala ta, e albastru în geopolitica alor tai
e albastru în negocierile despre ora la care
trebuie să vii acasă de la party,
libertatea ta e albastră, e albastru
în ochii persoanei pe care o iubești în secret,
berea pe care ai băut-o aseară era plină de albastru,

hai, umple-ți plămânii tăi tineri cu albastru –
aerul dintre tine și vânzatoarea de la care îți iei țigări
e albastru, cerul fiecarei iubiri e albastru,
oceanul de lacrimi în care îți îneci despărțirile e albastru
calificativul de la ultima evaluare e albastru,
primul job adevarat în care șeful tău
are mai puține clase decât pasiunile tale e albastru

hai, mai ia o gura de albastru din călimara asta
pe care scrie viață
și scuip-o pe hârtie în cuvinte
ca să te vindeci de albastru

tristețea, monstru nesătul

adevărul e că am crescut în mine
o tristețe animal de pază,
o fiară hrănită cu fiere
și lacrimă, căci tristețea
se poate hrăni din ea însăși

adevărul e că am crescut în mine
un monstru nesătul
o sălbăticiune greu de controlat,
o tristețe însetată
de gustul sângeriu al vinovăției

adevărul e că am crescut în mine
o bestie dresată să sfâșie orice urmă
de optimism, o tristețe cu colți ruginiți
și minte puțină. dă-i doar un motiv
să rupă lanțul și va sfârteca tot

adevărul e că dacă îi dau drumul
praf vă face.
feriți-vă de tristețea mea
ca de un câine turbat
mușcat de un alt câine turbat.

menstruație, islanda sau bungee jumping

că-i mers la pește, la beție,
sau de o vorbă pusă pe hârtie
că-i bărbat, femeie sau țigară
că-i un tren pierdut în gară
că-i o piesă sau o escaladă
că-i vreo cambogie, islandă sau canadă
că-i concert sau menstruație
mahmureală, revelație
că e zbor, că-i maraton
sau concertul lui jackson
că-i vorba de acel inel,
un film de-al lui gaspar noe
o carte de-a lui stephen king
sau o depresie sau bungee jumping
nimic, dar nimic nu se compară
cu prima oară

eu, nanorobotul

zilele trecute făceam curat în interiorul meu
și am constat, ca la orice curățenie,
că se strânseseră multe lucruri nefolositoare.
ocupau mult loc și începusem să mă mișc greu
printre ele. acum încap
într-un spațiu mult mai mic
decât înainte. mă poți strânge în pumn.
mă poți ține între degete.
mă poți înghiți, dacă vrei, ca pe un nanorobot
din ăsta modern
care intră în tine, prin stomac,
prin intestine, prin vase de sânge
și te face bine.
uite, ține-mă în palmă.
vreau să fiu primul poet vindecător
primul nanorobot care are poezia ca hobby.
hai fii early adopter
deschide ochii ăia mari ai tai și
înghite-mă.
hap!
oaaaau. cât roz e aici.

astăzi, 1 iunie

astăzi îți schimbi poza de profil
cu una în care arătai mai a copil
astăzi încerci, oricât ai fi de înalt,
să te apropii un pic de asfalt
și să pui în desenul cu cretă
lumea asta adultă atât de concretă,
astăzi investim milioane
doar în baloane.

astăzi e ziua aia în care
avem în noi un om mare
care e puțin nedumerit
și se întreabă unde-a greșit
de în loc să mai copilarească
s-a apucat să crească și să crească
până când, crescând prea mult
a ajuns să fie chestia asta numită adult

după un caz real

ne-am întâlnit prima oara într-o mașină
am fost doar noi doi, deși era plină,
a doua oară erai într-un fel de piscină,
făceai baie îmbrăcată, și nu erai deloc senină,
a treia oara am băut o bere într-o grădină
și când ne-am îmbrățișat s-a făcut lumină

am observat, nu știu ce-o fi de vină,
că toate întalnirile noastre se termină-n „ină”
așa că am luat dicționarul de rime și-o aspirină
pregătit să aflu ce va să vină

ei bine, se pare că ne așteaptă multă adrenalină –
data viitoare vom îmblânzi o albină
și, pe spatele ei, ca-ntr-o de lux limuzină
vom zbura spre o țară straină,
(n-am aflat de e vreo japonie sau vreo argentină
dar om gasi noi una să ne convină),
ruga-vom pasiunea să ne întrețină
băi prelungi vom face zilnic în rutină
vom lăsa harul să ne cante serile la o mandolină
meșterită dintr-o coajă de mandarină
și pe ăia mici din noi să ne sculpteze-n plastilină.
în finalul dicționarului, printre câteva fire de verbină
l-am găsit, în sfârșit pe „termină”
dar despre asta voi păstra o tăcere deplină

aici ar fi mers un titlu aproape perfect

mă uit pe geam si văd că luna s-a ciobit
lipsește din ea exact cât îmi trebuie să fiu fericit

merg și pământul se învârte un pic prea rapid
cu exact pic-ul care îmi mai trebuie să fiu lucid

plimb prin gură o sarma cu gust aproape ca cel de acasă
cum și eu aproape arăt că îmi pasă, când îmi pasă

stau la soare și îl simt prea fierbinte
cu exact ce mă face să nu fiu cuminte

privesc iarba asta aproape verde
dar și de la gând la vorbă, ceva, ceva se pierde

ascult șoaptele tale și ele ajung la mine târziu
cu exact timpul pe care îmi ceri să îl fiu

fulgii de plop

există timp pentru toate
și unul pentru berze

există timp pentru toate
și unul pentru țipăt

există timp pentru toate
și unul pentru jucăriile de pluș

există timp pentru toate
și unul pentru epifanii

există timp pentru toate
și unul pentru dinții de lapte

există timp pentru toate
și unul pentru trezire

există timp pentru toate
și unul pentru cireșe

există timp pentru toate
și unul pentru prima beție

există timp pentru toate
și unul pentru floare de cactus

există timp pentru toate
și unul pentru neliniște

există timp pentru toate
și unul pentru ouă roșii

există timp pentru toate
și unul pentru neființă

există timp pentru toate
și unul pentru fulgii de plop

există timp pentru toate
și unul pentru tine

floarea de magnolieu

o parte din mine a murit demult
alta a amuțit, oricât aș vrea eu s-o ascult
pe alta am strâns-o atât de tare în lesă
că a trebuit s-o las la altă adresă
mai e partea pe care am pierdut-o la partaj
și încă una pe care am pus-o gaj
într-o investiție emoțională
care m-ar fi făcut, oh! atât de bogat.
dar a venit recesiunea emoțională, ce păcat!
a mai fost o parte care n-avea rost
și când s-a prins, dusă a fost
partea teribilistă și-a spart capul de nori
latura gri e într-o închisoare de culori
mai e partea veșnic nemulțumită
căreia i se pare mereu că e urmărită
(deși eu nu mai știu cu să scap de ea
și ea nu și nu vrea)
ultima a plecat partea pesimistă
care era convinsă că în ritmul ăsta nu mai rezistă.

și după ce m-am despărțit de toate astea, cu greu
am rămas eu
floare de magnoliu
îmbrăcată în roz doliu

tu ești bineșirău

ești un curcubeu care locuiește într-o cascadă
de lacrimi
un inorog falnic, roz, cu coama în vânt
și ușor șchiopătând

ochii tăi sînt ca oceanele din jurul Australiei
și la fel de periculoși
zâmbetul tău e ca un salvamar care miroase
a depresie

optimismul tău e pastila preferată de sub limba
toxicomanilor
în fiecare noapte pleci pe străzi să faci baie
goală

dar mereu te întorci în liniștea brațelor mele
ca să poți plânge
și ochii tăi ca niște oceane se varsă în brațele mele
înecându-mă

apoi îți înfigi în carnea mea unghiile
false
și țipi lucruri în acea limbă intraductibilă
a celor care au murit demult

săgeată sînt, salcie caut.

sînt o săgeată trasă din arc
acum multă vreme
în căutarea unei ținte perfecte
căreia să-i străpung inima

vârful meu e făcut dintr-un aliaj
de sinceritate, voie bună și curaj
care a despicat destule trunchiuri
dar n-a găsit nicio inimă

sînt o săgeată singură, ca toate săgețile,
încercând să evit pădurea asta de oameni;
aerul din jurul meu mă salută cu un zbârnăit
de fiecare dată când schimb direcția

sînt o săgeată încă veselă –
de câteva zeci de ani cutreier văzduhul
în căutarea unui suflet de culoare verde
atât de puternic încât să mă opresc,
atât de cald încât să mă topesc,
un suflet mare să încap în el cu totul,
să-l pătrund exact în centru,
fără ca din el să curgă nici măcar o lacrimă,
dar să obțin maximum de puncte

sînt o săgeată.
tu îmbracă-te în salcie și dă-te cu parfum de singurătate,
pune-ți în păr mâțișori de adevăr și dreptate,
așază-te de-a curmezișul existenței mele
când ne vom întâlni, o să se-audă până la stele