Ivcelnaiv

femeia

femeia e motiv de război și pace
e muză, bodyguard, sfântă și vraci,
e la capătul sexy al lui vino-ncoace
(mai ales când e plină de draci)

femeia e îmbracată în intenții bune, ca mama,
și lasă-n urmă un parfum de flori de joc
inima ei pompează prin vene, continuu, drama,
în timp ce poartă inima lui la chei, pe post de breloc

pisică e femeia și tare-i place ghemul vieții,
ziua întreaga se joacă, distrată, cu dânsul,
ascuțindu-și gheruțele pe haina tristeții
pare ca exista dinadins ca să ne coloreze râsul

iar bărbații, ei bine, continuă să existe
din ce în ce mai mult integrați în decor –
căci femeile au nevoie de cineva să insiste
să le convingă de cât de bune sunt dumnealor

primăvara la oraș

soarele se rostogolea pe străzile orașului
ca o minge pierdută
în căutarea unor copii care să se joace cu el.
dar copiii erau deja oameni mari
și umpluseră orașul cu fricile lor,
ca niște cactuși uriasi,
unii dintre ei, chiar până la cer.
când mingea se înțepa în cactuși,
din soare curgeau picături de foc
care ardeau străzile orașului,
încingeau trotuarele,
pârjoleau parcurile,
otrăveau zăpezile,
iar pe pielea pământului
apăreau niște mici negi albi,
roz, violet, pe care oamenii
îi smulgeau imediat, de parcă le-ar fi fost teamă
să nu se agraveze, apoi îi pasau de la unii la alții
până când unul dintre ei, de obicei o femeie,
găsea puterea de a-i arunca la gunoi.
pe străzi, soarele continua să se rostogolească
hrânind cu micile picături de soare
care curgeau din el, fricile oamenilor,
unele dintre ele crescând chiar până la cer.

cele mai ciudate zile mondiale

există Ziua Internațională a Limbajului Pirateresc
și, pe toți dracii, mi-ar plăcea să-nvăț s-o vorbesc

pe 20 august, în ficare an – ce gest frumos
sărbătorim liliecii întorcând lumea cu susul în jos

de Ziua Internațională a Cravatei, ne îmbrăcăm cu gust
și facem cu toții poze draguțe (doar bust)

dar există și-o zi în care n-ai nevoie de haine de gală
că e Ziua Mondială a Grădinăritului în Pielea Goală

pe 25 mai e Ziua Mondiala a prosopului
deși nu se precizează cine îl aruncă și cui

pentru a ne ține conștiința ecologică trează
s-a inventat și Ziua Licuricilor care Nu Luminează

ca să nu mai zic că se apropie Ziua Actelor Aleatorii de Bunătate,
urmată de Ziua lui Pluto – săracul, sper să i se facă dreptate

avem pe lume o Zi a Bolnavilor de Lepră, înțeleg și asta
să nu uităm, probabil, de cei pe care i-a lovit năpasta

ar mai fi, deși pare că mă țin de glume
Ziua Internațională a Schimbării de Nume

dar și Ziua Compotului de Fructe, Ziua Planificării de Excursii Solo,
Ziua Soldaților de tinichea, Ziua Mamuților (neradioactivi, ca ai lui tolo)

A! și mai există Valentine’s Day, cea mai caraghioasă zi,
cea în care ni se amintește, ce chestie, că știm a iubi

observând viața pe Pământ

sint 7 miliarde și jumătate de cosmonauți
pe Pământ.
ei pășesc cu teamă, atenți
la fiecare posibil pericol,
explorând suprafața planetei.
cele mai cunoscute nume de cosmonauți,
pentru că sînt singurele cunoscute,
sînt Houston și Roger.
ei au pierdut de mult timp legătura cu baza,
deși continuă să primească așa-zise misiuni.
toată ziulica ei stau închiși în costumele lor
străduindu-se să îndeplinească perfect aceste misiuni.
ei mai ies din micile lor cockpit-uri
abia peste 8 ore când se produce depresurizarea.
ei nu studiază, de fapt, viața pe Pâmânt
pentru ca nu de viața pe Pâmânt sînt interesați,
ei sînt pe Pământ ca să se asigure
că nu mai rămâne nimic din Pământ,
la final.
dar, șșșșșșșt, asta e o misiune secretă.
ei cred într-un Cosmonaut Șef care îi veghează
și care le tot trimite misiuni
și îi felicită când le îndeplinesc
și îi pedepsește când eșuează
sau cel puțin așa cred ei.
într-un mod cu totul ciudat
ei îl vad pe acesta ca pe un bătrân cu barbă albă,
fără costum de cosmonaut.
ei se simt câteodată singuri în interiorul costumelor de cosmonauți
și atunci își dau jos căștile de cosmonauți ca să se sărute.
ei nu se dezbracă de costumele de cosmonauți
decât ca să creeze pui de cosmonauți care să ducă mai departe
specia cosmonauților și misiunile acestora.
pentru o vreme, unii cosmonauți renunță la costumele de cosmonauți.
acestora li se spune îndrăgostiți
și sînt, de obicei priviți
cu un amestec de invidie, simpatie și dispreț.
când cosmonauții ajung la o vârstă înaintată
și ajung să înțeleagă câte ceva despre ei,
despre misiunea lor și despre planetă,
ei au un mic, foarte mic moment de iluminare în care
înțeleg totul despre tot.
acestui mic moment de iluminare
ei îi spun moarte.
și se grăbesc să îi îngroape
câțiva metri sub solul planetei sau să îi ardă
până îi transformă în cenușă
pe cei care au această iluminare de parcă
s-ar teme să nu se întoarcă vreunul
să le spună și celorlalți
ce a aflat.

schimb de toamne

cu ochii pe televizorul din geam,
am adormit în mașină.
prin gura deschisă
pare-se, mi-a intrat
și mi-a ieșit toamna.
când m-am trezit
înăuntrul meu
un vânt călduț, dulceag,
isi facea cuib
din frunzele moarte.
iar afară
bătea o briză colivie
cu iz de prosoape chinezești nou-nouțe
ca la înmormântarea lu’ mamaie,
măturând grăbită nostalgiile
ca să facă loc unui nou anotimp

jack și vrejul de tristețe

în pumnul umed cu care m-am născut
țineam strâns doua boabe de tristețe.
le-am sadit
în viitoarea țărâna a corpului meu și,
peste noaptea minții
ca-n poveste,
au prins a crește
două vrejuri uite-așa de groase de tristețe
ce să mai, o frumusețe.
și-au crescut, și-au crescut
până dincolo de stele
până-n cerul neliniștii mele

acolo, la capatul tristeții
în cerul neliniștii îmi țin închise
prințesele și monștrii. din când în când
le dau drumul să se joace
prin curtea norilor. ei se iubesc
si imi umplu curtea de progenituri
pline de gratie si ura
în timp ce îi privesc
neputuncios,
singur,
jack.

încerșit

îmi vei șopti dulcegării o viață
și ai dispărut în ceață

iubitule, sînt a ta pe vecie
dispari din viața mea, cu tot cu poezie

ochii tăi iubire-ascund
pleci sau îți trag eu un șut in fund?

iți pun în brate ființa mea, toată
nu mai vreau să te văd niciodată

cine te-ar putea înțelege cu totul, cine?
uită-mă, te rog, e mai bine

apropie-te, n-ai de ce de teme
aș vrea s-o rărim pentru o vreme

ai un gust, mmm, de gem de prune
a fost frumos dar nu mai pot rămâne

cam asta e treaba cu pseudoiubitul –
contează doar începutul și sfârșitul

închide ochii

închide ochii și visează
cum alb cu negru se îmbrățișează

închide ochii și călătorește
până învârți tot ghemul ăsta de pământ pe dește

închide ochii și răsuflă liniștit
mai ai încă de mers, e bine să fii odihnit

închide ochii. apoi deschide-i iar
și iar și iar și bucură-te pur și simplu, fără de habar

închide ochii și strânge bine din pleoape
ca nu cumva vreun vis din tine să scape

închide ochii și lasă gândul să zboare
ca un avion de hârtie spre orizonturi viitoare

închide ochii și ascult-atent
până auzi o voce de adolescent

închide ochii și privește
îl vezi? el e copilul care-n tine crește

iuibrea, iubriea, iubiera

iburiea e tot iuibre, orcium.
chair dcaă e o iubire exmepalra, de dicițnoar
sau, dimoprtivă
una așa, mai irubie, tot iuibre ramaen.
chair dcaă e o iubre inocplemta
sau o iubiuere pera pilnă,
tot aujgne în inmia nosartă.
o ptuem înețleege și o puetm trăi pnâă la caăpt
pnetru că, șitm să recnuoatșem o iuirbe după cum
îcnepe și dpuă cum se tremină.
altfel, imina se închdie, sesnul dipsare și
iubirea deivne aiurebi,
aidcă de nelțînees.

csf, n-ai csf

mâine e un ieri imbrct în alt haine –
unl noi, mdrn, așa cm se prtă acm.
e advrt k hainele astea nu-i acpr glciunea
lsnd să se vd pe ici, pe colo,
prt din crpul lui mâine.
cm să vă spn, e ca atnc cnd iubști
doar anmt prți ale prtnrl tău:
îți plc ochii dar are nst bz prea sbțri,
e un om crct, dr park nu e prea dschs la nou,
are un sflt bun, dar park nu e srprnztor.
m rog, rvnind, limba rmn de az a cm ajns
s umbl în fndl gol, dntr-un anmt pct. de ved.
așa, cam ca răsalltaeri, în zorii cvlzției,
knd avm doar vcl s ne exprmăm.
irnc, nu?

*****

iubito, ceea ce ne desparte
nu e drumul către departe
ci, evidența s-ar putea să-ți scape
mult mai lungul drum către aproape

poezic

când poezia intră-n oase mai adânc ca raza x
cuvintele toate ți se scurg din pix
pe foaie
și o-nmoaie
o transformă
într-o chestie diformă
un imperfect bulgăre de hârtie
îmbibat cu vinovăție
sau cu neputință
sau cu dorință
Aruncă-l în cine vrei
în tâmplă, să le curgă idei
țintește către inima oamenilor
și fă să picure speranță, dor
sau, poți lovi, dacă ești bun țintaș
între al doilea și al treilea năsturaș
imaginar al gecii lor de făș
și spera ca vorbele tale, fșș, fșș
să nu ocolească zona plexului solar
unde, din câte am habar
ar fi sufletul.
Căci totul e permis într-o bătălie
cu bulgări de hârtie
în care e împachetată o poezie.

cercul vicios al vieții

cum te trezești dimineața
așa îți merge toată ziua
până seara, când, așa cum te culci
așa te trezești dimineața
apoi așa îți merge toată ziua
până seara când, așa cum te culci
așa te trezești dimineața
apoi, așa îți merge toată ziua
până seara când, așa cum te culci
așa îți merge toată viața.

tabelul lui Iubireev

fiecare iubire are undeva
prin vastele sale interioare
câte un laborator de chimie, esențial în procesul
de îndrăgostire. când intri în el
încă se mai simte mirosul înțepător
al ultimelor experimente, iar tabla e plină
de urmele unor reacții chimice (majoritarea exoterme).
într-un colț, tabelul lui Iubireev umple un perete
cu binecunoscutele sale elemente chimice:
Mângâieziu, Săruțiu, Alintin, Flirtoniu, Înaripen,
Energin, Cântoniu & Dansmiu…
doar halatele și celelalte echipamente de protecție
lipsesc cu desăvârșire – îndrăgostiții n-au
timp de pierdut cu precauțiile.
în laboratorul de chimie al îndrăgostelii
se lucrează cu ochii închiși.

de ce se îndrăgostesc femeile

undeva, foarte adânc în interiorul lor
femeile au acest ceas biologic
care ticăie. tic tic tic tic tic tic tic tic
tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic
tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic
atât. nu le obligă, nu le șantajează,
nu le pedepsește. doar ticăie.
amintindu-le ceva ce niciuna dintre ele
nu-și mai aduce aminte, dar niciuna dintre ele
nu poate uita: că specia depinde de ele.
la limită, omenirea poate merge mai departe
fără bărbați. femeia are 51% din acțiuni la S.C. Viața S.A.
să ne întrebăm de ce femeile vor să devină mame
e ca și cum ne-am întreba ce le face pe omizi
să se transforme în crisalide. și pe crisalide in fluturi.
nu ne ajută. dar tic tic tic putem înțelege
de ce au atâta nevoie să dea muzica emoțiilor
mai tare, încât să acopere acest ticăit insuportabil,
poate chiar respingător pentru un bărbat.
pe scurt, femeile se îndrăgostesc pentru că le
e teamă că, altfel, ar putea muri. specia.

de ce se îndrăgostesc bărbații

undeva, în adâncul lor, ei înca sînt vânători.
au trecut prea puține mii de ani ca ei să fi putut uita asta.
nu doar siguranța, liniștea sau masa de prânz
atârnau de succesul lor la vânătoare.
viața lor atârna de asta.
ei bine, cuvântul e sulița timpurilor noastre.
iar el poate răpune încă mai eficient.
căci cine a mai văzut ca sulița să convingă prada
să-l urmeze de bună voie pe vânător spre casă?
și, bineînțeles, mai e mândria bărbatului-vânator
de a aduce pe umăr, acasă, cel mai frumos exemplar.
de a-l pătrunde și de a-l tranșa în bucăți
pe care să le poata cuprinde.
iar apoi, această umană dorință de a mânca la nesfârșit
aceeași carne bună, fragedă, suculentă.
dar asta este deja despre de ce înșală bărbații.
între timp, să reținem că bărbații se îndragostesc
nu doar de foame, ci pentru că, altfel, le e teamă că ar muri.

bichonul

iubirea e, câteodată, atât de caraghioasă
ca doi oameni care țin împreună, în brațele lor,
un bichon și se plimba așa pe străzi, pe la metrou,
prin cafenele, fără să-i dea drumul o clipă

femeia Mauritius, bărbatul Grand Canyon

există acest fel de a privi lucrurile
în care bărbații văd într-o femeie o insulă.
superbă, exotică, plină de locuri nedescoperite încă,
cel puțin de ei, ferită de intemperii, însorită,
gata să te primească 365 de zile pe an.

există acest fel de a privi lucrurile
în care femeile văd bărbatul ca pe o formațiune naturală,
solidă, seducătoare, plină de mister,
care te face să transpiri până ajungi în punctul cel mai înalt
dar îți și provoacă un zâmbet la fiecare pas.

acești turiști sentimentali de ambe sexe
sînt în stare să parcurgă distanțe deloc neglijabile,
să cheltuie sume importante
și chiar să se trezească dimineața devreme
pentru a ajunge în inima celuilalt.
odată ajunși acolo, în cazul fericit
în care nu lasă și vreun gunoi, doar își fac o poză.
încă o poză. multe poze. apoi, își închid băgăjuțul
și dispar în neantul unei noi destinații.

locul nevăzut

exista un loc nevăzut în mințile tuturor oamenilor
în care nu există niciun preș
sub care să ascundă gunoaiele,
niciun paravan în dosul căruia
să poată dosi neglijențele,
niciun birou în al cărui sertar să-și poată
ține sub cheie păcatele.
să ne imaginam acest loc ca pe o cameră albă,
luminată de lumina caldă a sinelui.
o cameră albă, goală, prin care noi, oamenii,
trecem în fiecare seară înainte de culcare.
un soi de anticameră a somnului.
cu cât camera e mai curată,
cu atât somnul e mai odihnitor.
aceasta camera se numește conștiință.
și, n-o să-ți vină să crezi –
există oameni care exact în această cameră
țin ascunse cadavrele altor oameni,
pe lângă care trec, seară de seară,
înainte de culcare.