Ivcelnaiv

cine ești tu

tu râzi de mine când plâng
îmi arunci jucăriile când uit să le strâng
tu mă înveți doar cifrele cu multe zerouri,
îmi tai aripile ca să nu dăram cu ele bibelouri
și-mi dai altele care nu știu să zboare;
tu îmi calci șotronul în picioare
apoi, murdar pe tălpi de cretă
lași urme de pași către o lume concretă
atât de concretă că pare o cutie
în care mintea mea nu vrea să fie;
tu mă iei în brațe doar în poze
tu îmi spui că stăm pe roze
iar eu mă chinui să dau spinii la o parte
ca pe niște speranțe deșarte
tu îmi torni sare în amandine
așadar, cine, cine, cine
ești tu, care ucizi copilul din mine?

iar n-a observat nimeni când a venit iarna

cu pas ușor
și aer incolor,
în suflet ni s-a strecurat
un cer continuu înnorat.
parcă mai ieri
expediam vederi
pline de soare
și de culoare
dintr-o insulă grecească
pe cei de-acasă să-i încălzească.
albule, când apăruși, îmi spui,
pe creanga copacului
în locul frunzelor gălbui?
soare, de ce-ai rămas doar pentru unii
din țări străine, scânteia pasiunii?
rândunici, privighetori
greieri și-alte cântători,
ați amuțit?
că nu-i cinstit.
însuși pământul e acum,
sub vălătucii mari de fum,
un șah ciudat
pe care albul pare că a câștigat
în trei mutări, neapărat.
ei bine, în această friguroasă conjunctură,
mă-ntreb, cu echilibru, fără ură:
când dracului s-a strecurat în peisaj
iarna, acest superb sinistru personaj?

am uitat să mă uit pe bilețelele pe care scria să te uit

nici nu se liniștisera bine carii din tocul ușii
după cutremurul care le-a traversat lumea
când ai plecat trântind ușa,
că am și început,
asemenea unui bolnav de alzheimer
să-mi lipesc prin casă bilețele
care să îmi amintească să te uit;
că știu cum e mintea asta a omului- uită să uite.
am pus și pe ușă și pe lustră
și pe tabloul cu arca lui noe și pe frigider
și pe tavan și tot degeaba. niciunul dintre bilețele
nu-mi amintea să mă uit pe bilețele
așa că am uitat de ele.
acum trăiesc într-o casă
plină nu doar de amintirea ta,
dar și de bilețele care îmi amintesc s-o uit.
of, cred c-o să mă răzbun și o să-ți trimit
un buchet de flori de nu-mă-uita.

cântecel modern

un copilaș
se legăna
pe o pânză de păianjen
și pentru că
nu se rupea
au mai făcut un copilaș.
doi.
doi copilași
se legănau
pe o pânză de păianjen
pânza s-a rupt
copilașii au căzut
cum au putut;
de două ori
pe lună la tati,
în rest la mami.

pe durata spectacolului numit viață, vă rugăm să închideți telefoanele mobile

asfințitul îți pune pe chip un zâmbet
pe care nici nu știam că îl ai în recuzită,
păsările aplaudă văzduhul cu aripile
vânticelul șuieră și fluieră,
toată natura în picioare e deja ridicată
dar nu vei ști asta decât dacă lași dracului telefonul odată

afara e noapte,
greierii cântă în deschiderea Liniștii,
toate stelele sînt pe cer,
azi se joacă Liniștea Nopții cu casa închisă,
dar tu n-ai să auzi cum greierii liniștea-ngână
decât dacă lași dracului telefonul ăla din mână

dimineața îți prezintă toată trupa care a făcut-o să fie
perfectă – raza de soare, cafeaua cu lapte,
mirosul de iarbă verde, izul de pin, vrăbiuțele gureșe,
toate s-au jucat pe ele însele în această superproducție,
dar tu n-ai să le vezi, reverențele lor sînt deșarte
pentru că nu lași dracului telefonul ăla deoparte

chiriașul gâtului meu

mă locuiește de ceva vreme un țipăt
dramatic, de zici că am în plămâni o șleahtă de pescăruși
amenințați de furtună

ma locuiește de ceva vreme un țipăt
ascuțit, ca de copil și lung de îmi unește mintea de azi
cu trupul de atunci

mă locuiește țipătul ăsta disperat,
de ușă neunsă pe care o aud toți dar n-o bagă nimeni
în seama

din când în când se deghizează în țipăt de bucurie,
dar e tot el – țipătul care mă locuiește,
ca fantoma unui fost conte, castelul.

mă locuiește atât de tare țipătul
încât îmi transformă cuvintele în CUVINTE!!!
de am ajuns să pot bea ceaiul oricât de fierbinte.

să nu iubești elefanții e ca și cum nu ți-ai iubi bunicii

omul
înoată ca un pește
are o foame de lup
e viclean ca o vulpe
doarme ca un urs
cântă ca o privighetoare
e laș ca o hienă
e laș ca o hiena
repetă ca un papagal
e placid ca o oaie
și harnic ca o furnică.

omul
a învățat tot ce știe
de la animale.
insistă însă, să le
chinuie deși ele, săracele,
i-au spus tot ce știau
demult, când omul
nu era încă om.

bineșirău

mult doritul adevăr e dureros
nevinovatul triunghi poate fi amoros
pâna și frumoasa lună minte
iar cuvintele sînt doar cuvinte
în spatele fiecărui zâmbet văd o intenție ascunsă
în orice casă aud o ușă neunsă
curcubeele mi se par exerciții facile
versurile astea mi se par deloc subtile
ochii iubită-mii parcă sînt prea verzi
iepurii – prea fricoși ca să-i dezmierzi
cerșetorii sînt niște bețivi deghizați
femeile sînt tot un fel de bărbați
bărbații sînt tot un fel de femei
iar fețifrumoșii se dau zmei

sînt momente în care nu mai știu, zău
să despart binele de rău

nelogiu

aș strânge toate diminețile urâte
și le-aș alinia la zid. parcă le văd cum, mute
anonime ar dispărea de pe fața pământului
fără să-i pară cuiva rău de ele,
victime ale unei mitraliere cu zâmbete.

pentru că oamenii nu-și dau seama
(și de-aici toată drama)
că o dimineață urâtă a cuiva
poate pe nesimțite infecta
zeci, sute de dimineți.
am ajuns să cred că dacă diminețile
ar dura ceva mai mult
o dimineață urâtă ar putea
intoxica un glob întreg.

dimineților urâte, treziți-vă
și înjunghiați-vă înainte să ieșiți din casă
sau mai bine culcați-vă la loc.

monstruasele iubiri

tu, cu braţul tău telescopic
mă poţi ajunge la distanţă de un adulter
şi-n timp ce îţi strângi buzele microscopic
nu mă slăbeşti din strânsoarea-ţi de fier

tu, cu braţul tău telescopic
îmi poţi mângâia craniul pe sub plete
şi fără să-mi tulburi tremurul entropic
le scoţi dinăuntrul meu pe celelalte fete

tu, cu braţul tău telescopic
îmi reaşezi inima-n piept cu o singură mână
gata! acum ne putem iubi la modul utopic –
unul dintre noi e un monstru, celălalt – o zână

anti-romanţa tipului fermecător care sînt

nu mai vreau să fiu fermecator
să-mi vând zâmbetele tuturor
pe-un alt zâmbet, pe o ţigară de după
pe o tandreţe strecurată în supă

nu mai vreau să fiu fermecător
de azi, corpul meu nu mai e de vânzare
gata cu nopţi pline de îndoielnic amor
bâjbâind întunericul după o dragoste mare

nu mai vreau să fiu fermecător
vreau să pot scuipa pe stradă
toată neliniştea că s-ar putea să mor
până să întâlnesc vreo albă de zăpadă

nu mai vreau să fiu fermecător
tăiaţi plasa de siguranţă a privirilor voastre
lăsaţi-mă să cad, să mă lovesc, să mor
să-mi strivesc tâmpla de frunze, de pleoape, de astre.

eu v-am făcut, eu vă omor

cuvintelor,
sînt stăpânul vostru; vă pot face
să păreți didicole sau
inucipicalomicotil de lungi,
sau fără scemps.
Vă Pot Scrie Pe Fiecare
Cu Literă Mare,
vă pot stslci în bumbătaie,
vă pot băga unul în alunultul.
Sau vă pot separa, că așa am eu chef
pe                                                                      viață.
Cuvintelor, cuvintelor, treceți și cărați
emoția mea de a fi
că vă biciuesc până vă fac
mai multe cuvinte,
cu vin te lor.
Vă iau cratimele și o să arătați ca
dracu’,
mați înțeles?

adio

dimineţi, nopţi, zile
şi ani şi secunde
şi piese de teatru şi
prânzuri şi sărbători
şi vizite la părinţi şi
soare cu dinţi
şi minute şi ore şi ani
şi drumuri cu maşina la botoşani,
mi-ai umplut urechea
de mugete, icnituri
mici înjurături
strigăte, chiote,
telurice zgomote,
şoapte şi
posibile fapte

crede-ma, am urechea atât de plină că nu mai e loc
de un îmi pare rău,
nici de un iartă-mă,
nici de un scuze
nici de un sory
zis pe fugă, şoptit
şi greşit
mai am loc doar
de patru litere;
te las pe tine să alegi dacă
îmi zici
pa pa
sau
adio.

rugi, blesteme, imploraţii

fă-mă doamne lynx turbat
sau scorpion călcat pe coadă
ori leu de circ, lung abrutizat,
mistreţ rănit, scăpat în stradă

roi de albine sălbatice, lăsate fără stup să fiu,
ron jeremy dup-o supradoză de viagra
nebun jignit, c-un levier în pumn şi look hazliu
sau luptător k1 înşelat la alba-neagra;

smulge-le-aş firele de păr, unul pe minut
şi după 16 ani, când termin, s-o iau de la-nceput
usucă-li-se sufletul cel diform – complet
până se face mic şi cade fără zgomot pe parchet;

că iar mi-au ridicat maşina
of of of ce hidos coşmar
şi ce furtună de adrenalină,
de data asta de pe trotuar.
(normal, fără să am vreo vină)