Ivcelnaiv

când închid ochii

întreaga lumea se schimbă.
Se face lumină, iar pe sub nas
trec mii de inorogii ce se plimbă
pe largi bulevarde, la pas.

Când închid ochii, se face tăcere
neagră, adâncă, de-nmormântare
cu lacrimi de rășină plâng conifere
într-o secundă evuri trec în defilare

Când îi deschid, se face-ntuneric
pe bulevarde îmi trece pe sub nas
zgomotos, haotic, isteric
tot ce din lume a mai rămas.

poetul în societate

1.
spre deosebire de ultimul doctor de pe ambulanță
cu care m-am întâlnit, care nu era deloc poet,
poetul e doctor pe ambulanță.
cum simte vreo urgență emoțională, pune girofarul
unui titlu strălucit și intervine la fața locului.
(fața locului, nu fata locului –
pe vremuri, când nu foloseam diacritice,
am făcut de câteva ori această regretabilă confuzie;
așadar, poetul operează fapte, situații, nu oameni.)
ajuns la fața locului, poetul observă situația,
apoi deschide trusa de metafore, figuri de stil,
jocuri de cuvinte, oximoroni și le administrează.
de obicei, poeții lasă în urma lor
cele mai citite rețete – volume întregi,
cu ilustrații frumoase pe copertă;
plecând să opereze de urgență o sensibilitate traumatizată
în urma unui accident sentimental, să panseze
un mental colectiv tumefiat, să salveze
de la moarte speranța vreunei generații…

exercițiu de încredere

sînt un tip foarte parolist. și foarte discret.
poți avea în mine toată încrederea
poți sămi spui orice secret, în orice ureche,
îmi poți da fiori,
ții dau mereu înapoi.
nam înșelat încrederea nici măcar cu cineva
de încredere. lasămi pe treptele sufletului
ceva ce numi aparține și nu mil voi însuși.
nici ca poet, să știi că nam furat în viața mea.
o cratima nam furat, deși, slava domnului, am avut ocazia.
uite, leam pus pe toate aici, la finalul poeziei
numărați, să nu ziceți că lipsește vreuna.
-.-.-.-.-.-.-.-.-

cearta

cred că era șase seara
când din gura ta a început sa iasă ceața.
o ceață grea, plumburie, care se lăsa la picioarele noastre
ca fumul din recitalurile anilor ’80.
am deschis gura să-ți spun,
dar din gura mea a început să iasă întuneric.
tu ai observat că se face întuneric când vorbesc.
eu vedeam cum ne pierdem în ceață.
noi, amândoi, am vrut doar să fie bine, firește.
să ne avertizăm unul pe altul de pericolul unei
iminente rătăciri în întuneric, respectiv ceață. impacientați,
am început să țipăm, umplând casa, și mai apoi strada,
cu și mai multă ceață, cu și mai mult întuneric.
moment în care mă sună un prieten.
am profitat de moment să-l întreb cum e vremea la el.
senin. șaptesprezece grade.
m-am întors către tine, tu nu mai erai.
ne-am pierdut. cu ochii și restul corpului jilave de la
ceață, am adormit de la întuneric. când te-ai trezit,
erai lângă mine.
afară se făcuse adevărat
iar eu încă mai căutam un vinovat

originea iernii

am ajuns în locul în care începe iarna.
am văzut cum se fabrică frigul,
cum se obține culoarea plumburiu,
de unde se naște gheața.
eram singur, pe tărâmul singurătății,
oriunde mă uitam era aceeași distanță de rece;
cu grijă, fără zgomot,
călcam pe miezul sufletului cuiva.
din păcate, nu pot să dau nume,
vreau să rămân anonim.

tafofobie

stau în cămăruța asta a mea
strâmta ca un coșciug
și robotesc – mai fac o ordine, apoi o stric,
mai scriu ceva, apoi șterg,
îmi las părul să crească, apoi îl tai…
probabil că de sus, foarte de sus,
să zicem, din cer,
mica mea forfotă se vede ca o nemișcare.
practic, stau nemișcat într-un coșciug.
de aici nevoia mea de a scrie niște cuvinte
care să se auda din cer – să nu care cumva
să mă îngroape de viu.

coșmarul poetului

m-am culcat pe la miezul nopții
în patul meu de aur. și am avut acest vis ciudat
după care nu mi-am revenit nici în ziua de azi.
se făcea că, asemenea lui midas, dar nu întocmai,
tot ce atingeam nu mai era din aur.
am pus mâna pe pat – devenea un fel de lemn.
am dat să aprind lumina – lampa mea
cu totul și cu totul din aur a devenit așa…
groaznic de argintie.
lumina nu mai era nici ea aurie, ci gălbuie.
am pus piciorul jos – nobila podea s-a făcut parchet.
pereții, ușile, robineții din baie,
periuța de dinți – toate s-au dezaurit.
miile de carate din toată casa au dispărut.
când m-am trezit, totul era atât de real…
am fost nevoit să scriu acest poem
cu un creion normal pe o foaie de hârtie!!!
și nici cuvintele parcă
nu mai sînt cum erau

la doctor

trandafirii îmi put,
aripile mi s-au făcut cu cinci degete,
sâmbetele îmi sînt luni,
cocorii au început să-mi evite
delta Sinelui,
soarele mi-e lună,
din urechea stângă nu mai pot scoate un
țipăt de albatros,
ochii mi s-au îmbolnăvit de întuneric,
pe prezent mi-au ieșit mari pete de ieri,
mă ține ceva în zona adâncă
a ființei,
îmi lipsește nu știu ce de nu știu de unde, doctore,
i-am spus.
doctorul a zâmbit.
sînteți bolnav de viață.
trece, nu vă faceți griji

Asuferi

să fi fost oare marți când
Asuferi s-a aciuat asemeni unui câine de pripas
pe lângă sufletul meu?
era un pui când a venit.
drăgălaș foc, ca orice mică vietate
de nici nu puteai să te superi pe el. sau să-l dai
afara. l-am spălat, l-am hrănit,
l-am mângâiat. mi-a intrat la suflet.
în ceva vreme am devenit de nedespărțit.
Asuferi e acum mare și sănătos
dar nu mai e atât de drăgălaș ca atunci când era mic.
pentru că mă iubește nespus
colții lui se înfig în pulpa mea ades
labele lui îmi sfâșie multe dintre nopți
și puține secunde au rămas nepătate de balele lui.
cateodata merg și eu, ca omul, în vizită la Asebucura
sau la Afibine sau la Aiubi.
Asuferi, hop și el,
gata să îmi amintească
cum că fără el nu se poate.
Și, ce e mai curios – am aflat recent că
specia asta de Asuferi trăiește nici mai mult
nici mai puțin, decât o viață de om.

dumnezeu pentru o zi

ah, dacă m-ați lăsa
să fiu dumnezeul vostru
o zi. de dimineață aș începe, de la prima oră.
vai, câtă dreptate aș face pe pământ.
până pe seară, aș opri toate războaiele,
aș însănătoși bolnavii,
aș salva miraculos muribunzii.
apoi, aș ațipi în canapeaua cerului,
la acest plictisitor film
cu o lume bună, cu oameni buni,
care se înțeleg bine.

mersul pe jos

nu știu unde merg,
dar sînt de neoprit
trei benzi pe sens
are muchia mea de cuțit

nu știu unde vreau să ajung,
nu destinația contează,
important e doar că merg
și-mi țin conștiința trează;

ca un soi de elastic,
falsele mele planuri de viitor
mă trag înainte, tot înainte
căci am uitat să mă prefac că le omor

merg și tot merg,
trec munți adânci și ape senine
la fiecare răspântie
urmăresc indicatoarele către mine

nici nu mă gândesc să mă opresc
pentru că știu că mersul pe jos
concepe gânduri mărețe
și face sufletul mai frumos

gelosie

m-ai înșelat,
și nu o dată;
fatal păcat,
draga mea fată.

m-ai înșelat
fără rușine;
de neiertat,
pentru oricine.

m-ai înșelat
cu-atâta patimă
din pat în pat
fără vreo lacrimă

m-ai înșelat, m-am prins
mult prea tarziu,
chiar cu-acel ins
care m-ai făcut să fiu

să nu zici că nu ți-am zis

sînt un băiat rău, un tip nasol
mă-mbăt des, fără să pun gura pe alcool
e suficient să-mi fluturi pe sub nas
trupul tău și rămân fără glas
conduc doar pe strazi cu interzis,
să nu zici că nu ți-am zis

sînt un tip periculos, ferește-te de mine
o să-ți bag pe teritoriu priviri clandestine
fără să te ating, încerc să te dezbrac,
ai grijă ce nu ma lași să fac
că-mi place doar ce-i nepermis
să nu zici că nu ți-am zis

la piața de suflete

am siiingurătate, luați vă rog
c-o dau ieftin – pe un zâmbet șăgalnic
și o senzație de deja-vu,
hai c-o dau pe două-trei ieșiri cu bicla,
până ne dăm seama ca nu ne potrivim
sau pe un weekend în vamă;
ia uitați ce singurătate mare și voinică am,
ca un ficat de alcoolic, ia uite cum
se zbate când o atingi de alt suflet
hai că e vie,
hai că știe să scrie
dacă-i dai creion și hârtie
poftiți la singurăăăătaaateee,
știe să coboare la fel de bine
pe ambele părți ale patului,
udă florile, gătește, repară clanțe
tricotează unu’ pe față, unu’ pe dos la speranțe.
haideți la singurătaaaate, vă rog,
luați că e ultima
doar pe asta o mai am, să plec și io acasă.

testamentul timpuriu al poetului

copiilor din voi, care citesc acum, las tot ce am
și dac-o mai rămâne, cine știe cum, vreun dram
neîmpărțit, rămână dar la marginea cetății
ca un cadou accidental făcut fatalității

iubitei, ei îi voi fi dat deja, pe timpul vieții
și fructul, și sămânța, și floarea tinereții
și altele ce nu pot fi trecute pe nicio hârtie
în chip patetic, ca-n această poezie

despre înmormântat, nu vreau ca să se facă vreun alai
că nu sînt vizionar, artist al neamului sau crai
și vreau a sta nu cu picioarele-nainte
iară sicriul să mi-l faceți din cuvinte

dresura de atomi

sînt o nereușită dresură de atomi
care încearcă să sară sincron
peste obstacolele vieții,
dar mereu se găsesc cațiva atomi neatenți
care să strice tot numărul și să mă facă
să dau cu toți atomii
de asfaltul tristeții