Ivcelnaiv

zoopedia

urăsc grădinile zoologice
dar pe asta din mintea mea
o mai vizitez când și când
cu câte-un gând.
animale rare, periculoase, nezise,
pe toate le țin acolo, închise.
poți vedea în spatele gratiilor groase
regretul că nu știu a coase
poveștile ce se destramă, la loc,
neștiința de a stinge un foc
când dă să mistuiasca inima și alte acareturi,
am pasărea neagră a rușinii ciugulind alfabeturi
ca nu cumva secretul ei, călare pe cuvinte
să poată să evadeze din minte.
am acolo un unicorn reciclat
din false păreri despre ideea de bărbat,
am mult nespus
acolo sus,
gradini intregi cu colivii
si bilete reduse pentru copii,
mai am o delăsare veșnic ascunsă
în cușca-i imensă, după nicio frunză.
iar în încăperea centrală
am o fiară care doar noaptea se scoală
latră și urlă cumplit,
ca un pui de animal părăsit –
e nevoia de a fi iubit.
cateodată mă uit în jur, uimit
ca totul e ingrădit
doar de pereții ăștia cranieni
atât de subțiri
mare minune că toată povestea
n-a ajuns încă la știri.
parcă văd titlurile din ziare –
Sentimente sălbatice scăpate
în libertate

sau Gândurile evadate din mintea unui poet
fac ravagii în concret

sau O haită de fiare gânditoare
ține orașul sub teroare
.
Darcum oare, cum oare
am ajuns să avem în noi
mai multe gânduri încarcerate
decât în libertate?

futilul și plăcutul

sînt un om bun
aș putea dona oricând angoase
entuziaștilor aflați în nevoie

sînt o persoană plăcută
cu care e întotdeauna plăcut să împarți liftul
până în al nouălea cer, nu și drumul înapoi

sînt un tip super
am o fabricuță de acadele cu vinovăție
uite, acum plătești una și primești una gratis

sînt un gagiu mișto
dealer de sarcasm & autoironie,
mă poți căuta oricând pentru o supradoză

sînt un super erou
gata în orice secundă să salveze lumea
chiar dacă lumea n-are nevoie să fie salvată

sînt exact ce ți-ai dorit
dar n-ai avut niciodată nevoie

icoana făcătoare de minciuni

pe un perete al sufletului meu
e o icoană la care mă închin mereu
când mi-e ușor, dar mai ales când mi-e greu

n-am bani? mă așez în fața ei în genunchi
și numa’ oftez din rărunchi
iar ea îmi promite o mătușă bogată, un unchi

exagerez cu băutura? mahmur îi cad la picioare,
ea îmi întinde o cană cu zeamă de moare
făgduindu-mi că nu va fi nicicum o dată viitoare

nu îmi gasesc perechea? ridic privirea pe perete
și mi se arată, desenat, cu detalii concrete
chipul superb, neprihănit al următoarei juliete

nu am succes? mă ghemuiesc cu fruntea la pământ,
iar ea îmi povestește, cuvânt cu cuvânt
cât de prețuit voi fi pentru ceea ce sînt

mi-e teamă de moarte? umil mă scurg pe pardoseală
în timp ce vocea-i caldă, muzicală
îmi garantează că moartea nu e atât de nasoală

chestia e că tot ce îmi promite ea, înflăcărat,
nu se-ntamplă niciodată cu adevărat

totul s-a mai făcut

totul e ecou
nu mai e nimic nou,
pe care să-l facem doar noi
sînt ocupate toate numele de supereroi
filozofii au zis ce era de spus
fotografiem în continuu unul și același apus
ne minunăm în fiecare zi
de același verb – verbul a fi.
nu mai putem s-o dăm în bară
cu nimic pentru prima oară
nimic nou de descoperit,
aceleași lucruri de iubit
toate cântecele sunt un cântec de demult
anxietatea de azi e vechiul tumult
nu mai putem face nici măcar o greșeală
fără vreo urma de îndoială.
nimic nou –
nicio șoaptă, niciun păcat, niciun vis,
ne învârtim în același spațiu închis,
dezgropăm cuvinte
de prin morminte
le văcsuim până când
arată ca un gând
cu totul nou, nemaivăzut
dar ele put
a deja făcut
ca acest poem
ca o rochie crem
stralucind în lumină
dar duhnind a naftalină

noi, bărbații

sîntem atat de fragili încât
un cuvânt ne poate strivi,
o șoaptă riscă să ne dea peste cap,
o împingere neintenționată ne
crapă sufletul în mii de bucăți,
o privire atentă ne dezbracă
de toate ambalajele astea moderne,
un refuz ne poate
arunca în depresie.
sîntem atât de fragili
că gleznele noastre sensibile
ne fac atât de ușor să călcăm strâmb.

dar sîntem atât de puternici, oh! atât de puternici.
facem brațe și piept ca să putem amenința mai bine,
avem picioare solide, umeri largi
până și vocea o avem puternică
pentru a putea fluiera femei, chiar și în gând,
sîntem atât de puternici,
firește că ne vine să supunem femeia,
„iar femeia să se teamă de bărbat”,
așa cum ni se spune la biserică
în sfânta slujbă a cununiei.
sîntem atât de puternici
încat nu e nevoie să citim poezie.

fântâna din ochii mei

uită-te în ochii mei
ca într-o fântână adâncă
uită-te, știu că vrei
să crezi că există apă în stâncă

aruncă în mine o privire,
leagă de capătul ei o găleată
apoi trage-o afară și, cu uimire,
apropie-ți de ea buza înfierbântată

dar ah! cred c-am uitat să-ți spun –
sînt apă proaspătă, răcoritoare, curată
și pentru multele altele sînt bun,
dar nu de băut. sînt o fântână cu apă sărată.

femeia

femeia e motiv de război și pace
e muză, bodyguard, sfântă și vraci,
e la capătul sexy al lui vino-ncoace
(mai ales când e plină de draci)

femeia e îmbracată în intenții bune, ca mama,
și lasă-n urmă un parfum de flori de joc
inima ei pompează prin vene, continuu, drama,
în timp ce poartă inima lui la chei, pe post de breloc

pisică e femeia și tare-i place ghemul vieții,
ziua întreaga se joacă, distrată, cu dânsul,
ascuțindu-și gheruțele pe haina tristeții
pare ca exista dinadins ca să ne coloreze râsul

iar bărbații, ei bine, continuă să existe
din ce în ce mai mult integrați în decor –
căci femeile au nevoie de cineva să insiste
să le convingă de cât de bune sunt dumnealor

amâinare

mâine
o să mă întind pe pâine
ca un unt, o margarină
sub dulceața ce-o să vină

mâine
o să mă dezbrac de câine
o să fiu iară pisică
să am vieți, să nu am frică

uite, mâine, îți promit
recunosc tot ce-am greșit,
mă fac luntre, punte, soare,
stea mă fac, stea căzătoare

însă azi
când în ochi tu mi te scalzi
lasă-mă să nu clipesc
că nu vreau să te rănesc.

jack și vrejul de tristețe

în pumnul umed cu care m-am născut
țineam strâns doua boabe de tristețe.
le-am sadit
în viitoarea țărâna a corpului meu și,
peste noaptea minții
ca-n poveste,
au prins a crește
două vrejuri uite-așa de groase de tristețe
ce să mai, o frumusețe.
și-au crescut, și-au crescut
până dincolo de stele
până-n cerul neliniștii mele

acolo, la capatul tristeții
în cerul neliniștii îmi țin închise
prințesele și monștrii. din când în când
le dau drumul să se joace
prin curtea norilor. ei se iubesc
si imi umplu curtea de progenituri
pline de gratie si ura
în timp ce îi privesc
neputuncios,
singur,
jack.

dar ține ochii deschiși

a apărut, asemenea unui peștișor de aur
la capătul unuia dintre cârligele
cu care mă agăț de lumea asta.
era îmbrăcată în ceva subțire, de vară.
Pentru că eu întârziam cu cele trei dorințe,
a început ea. vrei să fii mai înalt? m-a întrebat.
ține ochii deschiși. vrei să fii mai silfid,
mai intangibil? ok. ține ochii deschiși.
zi, vrei să fii mai adânc, mai sapient,
mai munificent? fă cum îți spun, ține ochii deschiși.

eu o fixam cu privirea, exact ca pe un peștișor de aur.
un terestru lunaut, un puturos ubicuu, un indelebil stihuitor
și multe altele poți fi, dar ține ochii deschiși.

privirea mea continua să rămână agățată de ea
de parcă și eu aș fi fost
la capătul unuia dintre cârligele ei.
iată-te și mai albastru, cum îți doreai,
dar nu uita: ține ochii deschiși.
hai, ține ochii deschiși dacă vrei să fii mai iubit.

atunci, nu știu ce mi-a venit de am clipit.

la fereastra minții mele

din fereastra minții mele
pleacă-n zbor mii de idei
către tine sau spre stele,
nestatornici porumbei

dau din aripi ca nebunii,
duc legate de picior
fâlfâind prin discul lunii
speranțe, tristeți și dor

uite-i cum se pierd în zare
peste-orașul cel anost
fâl-fâl, ultimul dispare
de zici că nici nu au fost

pe pervazul minții mele,
unul alb a mai rămas
ce trece prin clipe grele,
șchiop fiind și fără glas.

vai, îi înțeleg istovul
de gând prematur ucis;
îi deschid îndat’ hrisovul:
pe el, purul adevăr stă scris.

poezic

când poezia intră-n oase mai adânc ca raza x
cuvintele toate ți se scurg din pix
pe foaie
și o-nmoaie
o transformă
într-o chestie diformă
un imperfect bulgăre de hârtie
îmbibat cu vinovăție
sau cu neputință
sau cu dorință
Aruncă-l în cine vrei
în tâmplă, să le curgă idei
țintește către inima oamenilor
și fă să picure speranță, dor
sau, poți lovi, dacă ești bun țintaș
între al doilea și al treilea năsturaș
imaginar al gecii lor de făș
și spera ca vorbele tale, fșș, fșș
să nu ocolească zona plexului solar
unde, din câte am habar
ar fi sufletul.
Căci totul e permis într-o bătălie
cu bulgări de hârtie
în care e împachetată o poezie.

243884

acest poem nu merită un nume
îi tatuez pe frunte 243884 și îl trimit
în lume. o adunătură de cuvinte să poarte
ca nume o adunătură de cifre.
rușine, 243884. tu nu conții niciun gând,
așa cum conțin celelalte poeme.
nicio idee atât de surprinzătoare, atât de înaltă
pe care vreun poet să fi făcut păcatul
de a încerca să închidă în cușca unor cuvinte.
nevolnicule 243884, tu nu conții nici vinovăție
nici iubire, nici suspin. ni-mic.
exiști dar nu ești.
sau, mai bine, ești.
ești o vată pe băț din care nu a mai rămas nici măcar bățul.
ești o rândunică nenăscută
ești un nimeni, un… un… 243884

locuiește-mă

mi-am privit corpul – o casă
din ce în ce mai nelocuită;
mica prispă ondulată de soare
abia dacă mai poate duce greutatea unei pisici;
în crăpăturile din tencuială par a se descifra
magnitudinile cutremurelor care i-au vizitat pereții;
acoperișul, pesemne păcălește ploaia să
o ia la vale că altfel nu văd cum ar reuși
cu toate țiglele alea lipsă;
geamurile au nevoie de un consult oftalmologic urgent;
interiorul e atât de plin de păianjeni încât aceștia
au început să prindă în plasa lor doar păianjeni;
camerele – aceste mici atrii și ventricule
circulă în întreaga casă un aer
stătut în care încă persistă
un iz de clementine și colinde nespuse;
duse sînt vremurile de glorie ale acestei case.

ți-am privit corpul – o doamnă
cu brațe superbe, trecută de prima tinerețe,
în căutarea unei case de locuit.

așteptare

a trecut ceva timp
de când te-ai ridicat
și, trecând prin privirile celorlalți
ca un băț prin elemenții unui calorifer
dring dring dring dring dring dring
te-ai dus la baie, lăsându-mă cu întrebarea
și dacă nu se mai întoarce niciodată?
a trecut ceva timp
în paharul meu, câteva musculițe
și-au întemeiat deja o familie,
chelenerul care mi-a luat comanda
nu mai lucreaza aici și poate nici
fiul lui. aș mai comanda o bere
dar barul e în paragină,
scaunul tău e ambalat într-o tăcere adâncă,
gata să fie trimis într-un magazin de antichități.
a trecut ceva timp
oare cât pipi poți să faci? îmi trece prin cap
în timp ce îmi pun ochelarii pe masă.
oricum nu mai vedeam bine cu ei,
cred că între timp mi-au crescut dioptriile.
a început să ningă cu fulgi mici, metalici,
iar eu sînt tot în tricoul ăsta cu mona lisa.

oglinda din dulap

ai o oglindă
pe care o ascunzi în dulap,
un fel de seif emoțional în care îți ții
tot: fostele iubiri – corpuri golite
de dinainte să ți se așeze în brațe, grimase deznadajduite,
zâmbete false, discuții cu tine,
diminețile în care te rădeai la subraț,
machiaje ireproșabile, selfie-uri adorabile,
ba chiar și scene de sex.
prin această mărturisire îi avertizez
pe toți următorii tăi parteneri
să arunce un ochi în dulap înainte
să se îndrăgostească iremediabil de tine.
mie mi-ar fi fost foarte util să arunc un ochi
în acea oglindă. dar i-am aruncat pe amândoi.
și am ajuns un alt prizonier în ea –
unul dintre acele corpuri goale și moi

menționez că oglinda este puțin spartă într-un colț
de unul dintre iubiții care a vrut să fie
ambii parteneri dintr-un menage a trois

hotel insomnia

nopțile mele sînt clădiri uriașe
cu zeci și chiar sute de etaje –
un hotel bântuit
de fantome cât se poate de reale,
genul de fantome care lasă păr pe pernă
și urme de ruj pe cana de cafea, dimineața

pe culoarele încurcate ale nopților mele
am auzit pași pe care am început să-i urmăresc,
cameră după cameră, până când
am dat chiar peste mine scotocind
în minibarul camerei după un loc
în care să-mi țin sentimentele

prin nopțile mele mă plimb cu liftul gândurilor
de la un nivel de înțelegere a lumii la altul,
în funcție de muzica pe care o pun
cei de la hotelul de vizavi;
acum e o piesă simplă, despre dușmani
dar și despre prieteni și bani

țandările

astă-noapte s-a auzit un zgomot în casă.
un zgomot de obiect spart.
m-am trezit, destul de speriat, încercând să-mi dau
seama de unde se auzise. parcă din camera de dincolo
dar parcă din baie, sau, poate, din hol?
am cautat în toată casa, dar n-am găsit
nimic. abia azi-dimineață, gandindu-ma la tine
am realizat că într-un singur loc
n-am căutat. în mine.
acolo, în zeci, sute de cioburi
zăcea ea, inima mea. sute de cioburi
care mai ascuțite, care mai marunte,
toate palpitând în același ritm. le-am strâns
cu grijă, să nu se rătăcească vreunul.
mi-ai făcut inima țăndari. of,
dacă ar exista un loc pe lumea asta
unde să găsesc câteva clipe
de liniște să o pot lipi la loc.

ia-mi Inima

dacă te pasionează animalele de companie
îți dau Inima mea, e vie;
plimb-o prin parcuri, ia-i de mâncare
sau pune-o lângă a ta să zacă la soare

ia-mi Inima, pune-i o lesa
și plimb-o aiurea, fără adresă,
e cuminte și bine crescută, socot
hai, vino și ia-o, ți-o dau de tot

ia-mi Inima și du-o la cinema
haide, fă cu ea ceva
ce n-a mai făcut nimeni niciodată,
ia-mi Inima și fă-o să bată

ia-mi Inima pentru totdeauna
scapă-ma de ea, nebuna.
Uite, dacă o iei,
te las să mă săruți dacă vrei