licuricii, păcăliţi de privirile noastre,
când ne văd noaptea prin pădure
strigă – uite! vin licuricii

probabil, lupii merg la cinematografele lor
să vadă “Dansând cu oamenii”

când cârduri-cârduri mergem la Eforie
sîntem un soi de păsări călătoare
care nu ştiu să zboare

papagalii ştiu că oamenii, cu puţin
antrenament, ajung să vorbească binişor

fiarele trag de noi, fiarele, la sală

tuberozelor le place de noi, doar că
parcă sîntem prea dulcegăroşi

cimpanzeii ştiu că se trag din noi
şi că trăim în mari centre de reabilitare
numite oraşe

fluturii folosesc deseori expresia –
am oameni în stomac în perioadele de împerechere

cactuşii îşi sfătuiesc puii de cactus
să nu se apropie de noi, că le putem face rău

în faţa gunoaielor din iarbă, sîntem nişte gunoaie

iar culoarea roşie, de ne-ar putea privi în ochi
ar spune – ptiu! măi, să nu vă deochi

ţurţurilor le e tare frică de Plecare -
plâng până îşi dau ultima suflare

am întrebat un fluture ce mănâncă de arată aşa bine/ şi mi-a răspuns că nu aşa se agaţă un fluture şi să-mi fie ruşine//

iubeşte-mă în timp real
şi strânge-mă, te rog, scurt şi carnal
nu te sfii, controlează-mă sub poală
şi introdu-mi obiecte în zona genitală

iubeşte-mă în timp real
du-mă de păr pân’ la bariera de coral
întoarce-mi mâinile pe dos, fie ce-o fi,
şi smulge-mi genele încet, una pe zi

te voi iubi şi eu în timp real
chiar dacă n-o s-o pot face verbal
iar când vei lua la facultate
prin pod, pe undeva, voi fi pe spate

şi-n ziua când mă va arunca fiică-ta la coş
te voi privi la fel de sexy şi, parcă, cu reproş

l-am găsit
legat fedeleş
de-un fir de iederă miop
care, ce nebunie, hop-ţop
vezi-doamne îl confundase
cu zidul smead al unei case;
în urechea poetului picură
strop după strop
nectar sau poate ambrozie
o pasăre
îl ciugule stângaci de buze
ca să se-amuze;
soarele-l gâdilă într-o doară la nări
în timp ce asfinţeşte în cele zări
un buburuz nevinovat
îl priveşte mirat
în timp ce sufletul dânsului,
suflet zburdalnic de poet
se bălăceşte într-un soi de aracet
numit iubire.

şosetele flauşate îşi scutură puful,
intră la apă şi se-ascund pe sub preş,
cireşii strănuta flori cu tot năduful
alergici la polenul florilor de cireş

decolteul ei se măreşte proporţional
cu cotele apelor dunării la zimnicea,
ghiocelul are creştetul tumefiat total
ca să nu mai zic de de toporaş, de lalea

de fapt, cu toţii suntem puţin tumefiaţi,
în oglinzi ne pipăim zonele intime speriaţi
ştiind că soarele abia aşteaptă sa ne dea
în curând, lovitura de graţie cea mai cea.

în mijlocul imensităţii de nisip incandescent
născutu-sa didina – o floarea-soarelui pitică;
singură, deprimată, se-ntrebă cu glas strident
care-ai mâncat seminţe prin deşert, nenică?

eram mic
eram prost
am rupt o floare de colţ
am greşit

am smuls-o din pământul ei
şi am terfelit-o prin toate
cărţile pe care le citeam;
o puneam la presat
şi-apoi
îmi plăcea s-o descopăr în toate pânzele sus
în suflete moarte, în mijlocul unui veac de singurătate

cu cât citeam mai mult
cu atât ea îşi pierdea mirosul
culoarea şi viaţa
iar eu interesul
pentru ea

într-o zi
a plecat hotărâtă să se replanteze
cu puţina viaţă pe care o mai avea

a plecat
şi mi-a lăsat
câteva urme prin literatura momentului

încă îmi pare rău
că am rupt floarea de colţ, acum privesc
florile de muşeţel din faţa casei
cu alţi ochi, vorbesc cu ele, le mângâi,
le cert când dau să intre peste alee,
doar e spre binele lor – oamenii nu se prea uită pe unde calcă
dar ele continuă să crească pe alee numai de-al dracu’
iar eu le privesc cu drag
şi mi se par cele mai frumoase flori.

să-ţi iei un animal de companie
e un gest atât de unilateral,
că mi s-ar părea de omenie
să ne imaginăm ceva reparator moral

cărui animal plăcea-i-ar oare
de ifosele şi de nervii dumitale?
să fie un piton, un pechinez cu capul foarte mic
un arici de mare sau papagalul moale şi peltic?

dacă animalele ar alege, şi nu oamenii pe ele
cred că multe-ar prefera să rămână singurele;

ceasul tic-tac
pisica miau – miau
pisica se uita la ceas
şi dacă ar fi fost om s-ar fi mirat
că timpul nu se măsoara în
tic-tic
sau în, hai să zicem,
tac-tac,
că doar secundele nu sînt diferite
între ele;
dar ea era doar o pisică
şi se uita la ceas
şi se minuna că timpul
nu se măsoara în
miau-miau
că doar secundele nu sînt diferite
între ele.

vilma e mică şi albă, pufoasă
cu ochi mici, negri, de jucărie
genul perfect de pisică de casă,
cu aspect nou-nouţ, ca din cutie

viaţă tihnită, pernuţe de puf…
ţinură cu toate până-ntr-o zi
când zdrang tronc bang buf
căzu de la 8 şi de asfalt se izbi

căzu în picioare, normal, dar de la şoc
simţi o intensă nevoie de a face un pipi;
şi începu să caute cu disperare un loc
peste dealuri şi văi, peste mări şi câmpii;

se ţinu ea ce se ţinu, dar fiind obişnuită
să facă pipi fin, discret numai şi numai la nisip
ajunse în deşert vai de ea, murdară, lihnită
cât ai zice “sauvage sex on an abandoned ship”

care va să zică nu ii fu prea uşor
mai mult, sări în spate ca arsă, inocentă, uimită
când încercă să păşească în noul decor
zicându-şi ia uite, aştia ţin tăviţa de nisip pe plită

îmi scârţâie oasele – acest parchet al corpului
pe care stau toate cele -
şi comoda ticsită cu amintiri şi alte mărunţişuri
şi covorul de carne
pe care se culcuşesc mângâierile
şi lampa care funcţionează cu gânduri

îmi fluctuează gândurile – acest curent electric al eului
care alimentează şi frigiderul plin
cu hrană spirituală
şi computerul personal în care mă loghez cu
numele meu şi parola *******, ca să fiu eu
şi reşoul care se încinge pe fond nervos

mi se împiedică nervii – aceşti dansatori ai minţii
resposabili cu entertainment-ul zilnic –
sînt din ce în ce mai des invitat la carnavalul lor dement
în care toata lumea e îmbracata doar în axoni şi dendrite
(of! câtă lipsă de imaginaţie)
şi fac trafic de informaţie, dar nimeni n-o consumă

cum trec secundele, se duc încolonate
în faţă o secundă şi o secundă-n spate,
soldaţi cuminţi-cuminţi, spălaţi pe creier
furnici total lipsite de spirit aventurier

prin ziduri trec, peste flamingi şi greieri
prin hidrocentrale, prin astăzi şi prin ieri;
călcat-au în picioare genele maicii tereza
cu încălţările care i-au netezit lui elvis freza;

se duc secundele, se duc neobosite
până ajung într-o câmpie unde se opresc;
acolo se-nfig în pământ şi rămân ţintuite -
cultura muta de levanţici ce nu mai cresc

de-acolo, spune-se, îţi poţi culege
un sărut uzat, o şleampătă fărădelege,
o geană pe un sân, picoteli iepureşti,
depinde ce ai chef să-ţi aminteşti.

fă-mă doamne lynx turbat
sau scorpion călcat pe coadă
ori leu de circ, lung abrutizat,
mistreţ rănit, scăpat în stradă

roi de albine sălbatice, lăsate fără stup să fiu,
ron jeremy dup-o supradoză de viagra
nebun jignit, c-un levier în pumn şi look hazliu
sau luptător k1 înşelat la alba-neagra;

smulge-le-aş firele de păr, unul pe minut
şi după 16 ani, când termin, s-o iau de la-nceput
usucă-li-se sufletul cel diform – complet
până se face mic şi cade fără zgomot pe parchet;

că iar mi-au ridicat maşina
of of of ce hidos coşmar
şi ce furtună de adrenalină,
de data asta de pe trotuar.
(normal, fără să am vreo vină)

sfinte sisoe
dacă-mi dai voie
am să încep
(deşi nu pricep)
c-o constatare:
de ce în mare
mă rog frumos
aşa de jos
nu s-a coborât
atât şi atât
cât de sus s-a urcat
pe-al planetei uscat?
spune-mi, te rog
de ce despre lună
una şi bună
s-a tot vorbit
dar despre, să zic,
(că mă şi oftic)
a marianelor groapă,
oglindirea din apă
a unui uscat
aşa de bogat
în înălţimi
de ce nu vorbim?
tare nervos
şi de ură ros
semnez, neptun
un zeu ne bun.