Ivcelnaiv

tristețea, monstru nesătul

adevărul e că am crescut în mine
o tristețe animal de pază,
o fiară hrănită cu fiere
și lacrimă, căci tristețea
se poate hrăni din ea însăși

adevărul e că am crescut în mine
un monstru nesătul
o sălbăticiune greu de controlat,
o tristețe însetată
de gustul sângeriu al vinovăției

adevărul e că am crescut în mine
o bestie dresată să sfâșie orice urmă
de optimism, o tristețe cu colți ruginiți
și minte puțină. dă-i doar un motiv
să rupă lanțul și va sfârteca tot

adevărul e că dacă îi dau drumul
praf vă face.
feriți-vă de tristețea mea
ca de un câine turbat
mușcat de un alt câine turbat.

picătura

daca aș putea sta
în forma perfectă a unei picături,
în colțul ochilor tăi aș locui
aș curge la vale măturând
în cale toate necazurile
m-aș prelinge până pe marginea
bărbiei, m-aș arunca în golul
dintre tine și lumea asta
mi-aș sparge perfecțiunea în mii de bucăți
apoi, m-aș apuca să pun bucățile una lângă alta
înapoi până când ar putea sta
în forma perfectă a unei picături,
și aș locui în colțul ochilor tăi,

primăvara la oraș

soarele se rostogolea pe străzile orașului
ca o minge pierdută
în căutarea unor copii care să se joace cu el.
dar copiii erau deja oameni mari
și umpluseră orașul cu fricile lor,
ca niște cactuși uriasi,
unii dintre ei, chiar până la cer.
când mingea se înțepa în cactuși,
din soare curgeau picături de foc
care ardeau străzile orașului,
încingeau trotuarele,
pârjoleau parcurile,
otrăveau zăpezile,
iar pe pielea pământului
apăreau niște mici negi albi,
roz, violet, pe care oamenii
îi smulgeau imediat, de parcă le-ar fi fost teamă
să nu se agraveze, apoi îi pasau de la unii la alții
până când unul dintre ei, de obicei o femeie,
găsea puterea de a-i arunca la gunoi.
pe străzi, soarele continua să se rostogolească
hrânind cu micile picături de soare
care curgeau din el, fricile oamenilor,
unele dintre ele crescând chiar până la cer.

la fereastra minții mele

din fereastra minții mele
pleacă-n zbor mii de idei
către tine sau spre stele,
nestatornici porumbei

dau din aripi ca nebunii,
duc legate de picior
fâlfâind prin discul lunii
speranțe, tristeți și dor

uite-i cum se pierd în zare
peste-orașul cel anost
fâl-fâl, ultimul dispare
de zici că nici nu au fost

pe pervazul minții mele,
unul alb a mai rămas
ce trece prin clipe grele,
șchiop fiind și fără glas.

vai, îi înțeleg istovul
de gând prematur ucis;
îi deschid îndat’ hrisovul:
pe el, purul adevăr stă scris.

acest Poem

înainte de a citi acest poem,
te rog, gândește-te la toate celelalte
cuvinte care a trebuit să moară pentru ca
aceste cuvinte să existe

dac-ai putea să vezi toate celelalte poeme,
unele – atât de vii,
pe care le-am aruncat la coș pentru ca tu
să-l poți citi pe acesta –

e un poem poate mai greoi decât altele,
mai fără ritm, mai nemulțumit de el însuși,
dar e viu, și e al nostru. s-a născut chiar acum
pe o muzică de saxofon, în sufletul tău,
aproape așa cum se nasc copiii – scâncind,
zvârcolindu-se,
umplând aerul dintre noi cu vocale și consoane disperate
să găsească o ureche.
și crește, și crește.
e un poem care, când se va face mare,
îți va face inima să bată mai tare,
te va cuceri prin simplitatea lui
și micile metafore pe care le poartă pe degete,
învârtindu-le.
la început, nici n-aveai foarte mult chef de un poem,
dar, când? pe la rândul trei? sau poate opt?
el a reușit să ajungă la tine, să te străbată,
și, acum îți arată drumul,
iar tu îl urmezi cu zâmbetul pe buze, oriunde te-ar duce.
e un poem care vorbește despre el însuși
și, cu toate astea, recunoști în el ceva din tine
simți că fiecare rând al poemului
e un fir prin care se leagă de tine,
dar nu simți când firele îți străpung inima
cusând-o de a lui. pe nesimțite, îți ia singuratatea
de pe birou și, privindu-te în ochi, îi dă drumul
pe podea. singurătatea ta se sparge, fără zgomot,
în mii de cioburi. iar poemul te așteaptă să te ridici,
cu mâna întinsă ca o invitație în alb
căreia nu poți să-i reziști.
nu așa te așteptai să fii cucerită
îți imaginai un poem mai înalt,
mai sexy, mai cu rimă.
dar, cine știe, poate te vei căsători într-o zi cu acest poem
și veți face împreună alte poeme
frumoase ca tine și îndemânatice ca el,
poeme care vor umbla prin lume
învartind figurile de stil pe degete
de se vor minuna și păsările.
invitând oamenii care îl privesc
să se gândească la toate celealte poeme
care a trebuit să moară pentru ca el să existe.

ia-mi Inima

dacă te pasionează animalele de companie
îți dau Inima mea, e vie;
plimb-o prin parcuri, ia-i de mâncare
sau pune-o lângă a ta să zacă la soare

ia-mi Inima, pune-i o lesa
și plimb-o aiurea, fără adresă,
e cuminte și bine crescută, socot
hai, vino și ia-o, ți-o dau de tot

ia-mi Inima și du-o la cinema
haide, fă cu ea ceva
ce n-a mai făcut nimeni niciodată,
ia-mi Inima și fă-o să bată

ia-mi Inima pentru totdeauna
scapă-ma de ea, nebuna.
Uite, dacă o iei,
te las să mă săruți dacă vrei

Pământ, aporte

Îl știm cu toții pe Pământ,
acest superb animal de companie;
hei, Pamant! îl strigăm și la primul cuvânt
e gata să împartă cu noi tot ce știe

adorabilă rasă, o norocoasă încrucișare
de atomi bine dispuși care s-au întâlnit
la distanța potrivită de soare
și înca nu s-au despărțit

ce frumos și ce calm te rotești
tu, Pământ, în jurul cozii tale
e admirabil cum nu amețești
iar noi, odată cu dumitale.

O, ce ne mai place sângele tău
neputincioși, îi cădem în ispită
noi, acești adorabili păduchi
pe spinarea ta năpârlită

magmă, dulce magmă sau reîntoarcerea la pământ

o, magmă, dulce magmă
de laptele tău de foc
ce mi se varsă pe fapte
mi-e poftă, deși nu e lapte

o, magmă, centrul universului meu
mi-e dor de limba ta fierbinte
ce le înmoaie pe cuvinte
amestecându-le până la comestibil

magmă, întâie, primordială materie
topită ești și tu de dorul meu;
moalele tău braț mă cheamă
în țărâna pântecului tău, înapoi

despre acum

lasă-l pe mâine să se-odihnească lângă ieri
și ia exemplul florilor de meri;
ele doar înfloresc, fără gândul precis
că vor forma-mpreună un tablou de vis

lasă-l pe ieri să stea în tihnă lângă mâine
și uită-te atent la o buca’ de pâine;
ea nu se definește ca un fost lan de grâu
ținându-și, astfel, nostalgiile în frâu

te rog, fii temporal decent
și hai să facem planuri de prezent

suflă, vântule

suflă, vantule, suflă
poalele naturii le umflă
sunt curios – o zic abrupt
ce poartă marilyn pe dedesubt

suflă, nu te-opri deloc
să aiba și mateloții noroc
suflă-n yole, în planoare, în zmee
suflă în minte și fă să zboare-o idee

suflă-n câmpuri de lalele
și-n părul iubitei mele
suflă, că dacă nu mai suflă vântul
mi-e teamă ca se oprește pământul

la piața de suflete

am siiingurătate, luați vă rog
c-o dau ieftin – pe un zâmbet șăgalnic
și o senzație de deja-vu,
hai c-o dau pe două-trei ieșiri cu bicla,
până ne dăm seama ca nu ne potrivim
sau pe un weekend în vamă;
ia uitați ce singurătate mare și voinică am,
ca un ficat de alcoolic, ia uite cum
se zbate când o atingi de alt suflet
hai că e vie,
hai că știe să scrie
dacă-i dai creion și hârtie
poftiți la singurăăăătaaateee,
știe să coboare la fel de bine
pe ambele părți ale patului,
udă florile, gătește, repară clanțe
tricotează unu’ pe față, unu’ pe dos la speranțe.
haideți la singurătaaaate, vă rog,
luați că e ultima
doar pe asta o mai am, să plec și io acasă.

doamna

am cunoscut-o personal pe doamna asta
care se dezgolește dansând agățată de tei
cu dezinvoltura unei dansatoare la bară.
i-am auzit pașii ușori de frunze lovind pământul
toc toc toc toc, așa că am ieșit pe stradă –
defila nonșalantă pe trotuarul de lângă curtea bisericii,
îmbrăcată în ruginiul care o prinde atât de bine
și-o fustă din ce în ce mai scurtă pe măsură ce treceau
zilele. m-am apropiat – mirosea a ploaie.
ea s-a oprit, cu o mână a alungat rândunelele în țările calde,
în timp ce pe cealaltă și-a trecut-o prin părul copacilor.
avea în privire atât de mult cald
că gutuile refuzau să cadă din pom
și atât de mult rece că porumbeii se fereau din calea ei,
căutându-și un adăpost.
ne-am privit unul pe altul și am tăcut
un anotimp întreg.

să nu uit

sînt melcul care-aleargă
atins de un blestem
visând să-și depășească
condiția de melc

sînt frunza ce nu cade
toamnă, nu-i faci de hac!
în loja crengii, comodă dânsa șade
dorind să vada iarna din copac

oh, da. sînt firul de nisip,
materie primordială a visării,
ce s-a lipit de suflet, pe sub slip,
odată cu acea secundă de pe malul mării

prima și ultima întâlnire

draga mea, iubit dezastru,
răsturnată călimară cu albastru,
m-ai luat pe sus la prima întâlnire,
și n-am mai apucat să-ți dau de știre:
îmi placi. pur și simplu îmi placi
cu toate valurile pe care le faci,
de umplu țărmul meu de draci.
ești plină de povești cu robinsoni și cu sirene
și alți poeți ți-au scris deja o mie de catrene
dar n-am ce face, de când ni s-a-ntâlnit privirea
stau și-ți admir, hipnotizat, nemărginirea
așa probabil se explică
(iar nu din nepăsare sau din frică)
că nu ne-am despărțit vreodat’ de când, întâmplător
ne-am întâlnit: tu – un țunami, eu un simplu calator

turnul cu ceas stricat

cad cărămizi din mine,
mă doare un crenel
prin ochiul orb, eu, timpul
nu îl mai văd, dar el

nici n-are milă –
mă plouă și mă vânt.
iar trecătorii-n silă
mi-aruncă vreun cuvânt

sînt bântuit de păsări
ca niște gânduri negre
ce mi-au umplut mansarda
de prevestiri funebre

am ruginit la tâmple
speranța mi se curmă
aștept să se întâmple
minunea de pe urmă.

dresura de secunde

lovește clipele cu biciul lui a vrea
comandă-le să fugă sau să stea
învață-le să sară prin cercul de foc
al zilelor când simți că n-ai noroc

așa, ‘nrăiește-le, să muște cu arțag
din orice braț străin, ce fără drag
vrea sa-ti atingă neîmblânzita carne-a firii
și răsplătește-le-n final cu zăhărelul fericirii

atenție! creier în lucru!

am în interiorul creierului meu o rotiță
care s-a uzat. de fapt e o subrotiță
din angrenajul uitării. cea care face că
uitarea să nu poată fi reflexivă.
pe scurt am început să uit să uit.
în mod normal, prin intermediul angrenajului uitării
mintea aruncă tot ce e nefolositor
la marele coș de gunoi al subconștientului.
ei, la mine s-a ciobit subrotița aia sau i-o fi sărit axul
că am ajuns să nu mai pot arunca la coș
ce e de aruncat la coș. Am ajuns să țin minte
numărul de la mașina unuia pe care l-am depășit
când veneam vara trecută de la mare. desenul tartrului
pe dinții unui necunoscut. elasticul chilotului
unui instalator care lucra sub o chiuvetă.
noroc că reziduurile astea informaționale nu miros
că aș fi deja intoxicat cerebral.
nu știu ce să fac. momentan, le-am cerut gândurilor
din creierul meu să lase puțin treaba pe care o au ele
și să facă puțin voluntariat la curățenie.
sper să nu le apuce excesul de zel și să-mi arunce
din cap toate alea la care țin eu –
mirosul fiică-mii, atingerile iubită-mii…

exercițiu pentru acasă

înlocuiți „vant” cu „timp” în textul de mai jos

cum treci, vântule peste noi
lăsându-ne singuri și goi
cum ne dai tu, vântule, iluzia nemuririi
consolând cu mângâierea ta trandafirii
hei
jucăușule vânt, ce-ai cu-ale noastre fețe?
de ce le vindeci pentru vecie de tinerețe?
vântule,
pentru tine-i ușor – te duci și nu te uiți înapoi
lăsând deopotrivă gospodine, subingineri și eroi
cu întrebarea – oare chiar am trăit acest vânt
sau am visat în drumul meu înapoi spre pământ?

mărul

am în fața ochilor un măr
mai copt ca orice adevăr
e un soi bun, e măr domnesc
mi-e poftă numai de-l privesc

din verde-n roșu și-napoi în verde
privirea nu se-oprește să-l dezmierde
deja îl înțeleg mai bine pe adam
și-aproape o absolv de vină pe madam

simt cum mustesc vitaminele în el
gura îmi salivează cu exces de zel
dar, când să mușc, ce văd? o pată
maro, cam cât un sfârc de fată

mi-e gata pofta și de măr și de vitamine
privesc scârbit spre bolul plin de mandarine
și strâng din dinți dezamăgit de pomul lăudat
care mi-a pus în brațe-un măr bun de-aruncat

și-mi zic:
vezi? dacă-ți fabrici așteptări perfecte
vei fi dezamăgit, căci toți avem defecte

probabil

și porumbeii care se giugiulesc
ca și copacii care își mângâie crengile
ca și câinii care se miros
sau fluturii care se înconjoară unul pe altul
cu iubire, probabil ca ne-au vazut pe noi și
așa au aflat cum se iubește.