Ivcelnaiv

acest Poem

înainte de a citi acest poem,
te rog, gândește-te la toate celelalte
cuvinte care a trebuit să moară pentru ca
aceste cuvinte să existe

dac-ai putea să vezi toate celelalte poeme,
unele – atât de vii,
pe care le-am aruncat la coș pentru ca tu
să-l poți citi pe acesta –

e un poem poate mai greoi decât altele,
mai fără ritm, mai nemulțumit de el însuși,
dar e viu, și e al nostru. s-a născut chiar acum
pe o muzică de saxofon, în sufletul tău,
aproape așa cum se nasc copiii – scâncind,
zvârcolindu-se,
umplând aerul dintre noi cu vocale și consoane disperate
să găsească o ureche.
și crește, și crește.
e un poem care, când se va face mare,
îți va face inima să bată mai tare,
te va cuceri prin simplitatea lui
și micile metafore pe care le poartă pe degete,
învârtindu-le.
la început, nici n-aveai foarte mult chef de un poem,
dar, când? pe la rândul trei? sau poate opt?
el a reușit să ajungă la tine, să te străbată,
și, acum îți arată drumul,
iar tu îl urmezi cu zâmbetul pe buze, oriunde te-ar duce.
e un poem care vorbește despre el însuși
și, cu toate astea, recunoști în el ceva din tine
simți că fiecare rând al poemului
e un fir prin care se leagă de tine,
dar nu simți când firele îți străpung inima
cusând-o de a lui. pe nesimțite, îți ia singuratatea
de pe birou și, privindu-te în ochi, îi dă drumul
pe podea. singurătatea ta se sparge, fără zgomot,
în mii de cioburi. iar poemul te așteaptă să te ridici,
cu mâna întinsă ca o invitație în alb
căreia nu poți să-i reziști.
nu așa te așteptai să fii cucerită
îți imaginai un poem mai înalt,
mai sexy, mai cu rimă.
dar, cine știe, poate te vei căsători într-o zi cu acest poem
și veți face împreună alte poeme
frumoase ca tine și îndemânatice ca el,
poeme care vor umbla prin lume
învartind figurile de stil pe degete
de se vor minuna și păsările.
invitând oamenii care îl privesc
să se gândească la toate celealte poeme
care a trebuit să moară pentru ca el să existe.

Poemul invizibil. Citește-l și vei deveni mai inteligent*

                             ,
                        ,                                                        !

 

                                               ;

                   ,                     ,                            ,

                                                 

           

                                  ,

 

 

 

                                .

*ofertă supusă unor termene și condiții,
în limita stocului de imaginație al cititorului.
autorul își declină orice răspundere legată de calitatea
poemului. oferta este valabilă o perioadă de timp
atât de scurtă, încât se poate încheia
înainte să terminați de citit poemul.

moartea ca un patinator de viteză

când eram copil, vedeam moartea ca pe un schior de fond.
undeva, prin cine știe ce păduri îndepărtate
nevazută, concretă, alunecă
pas dupa pas
în afara lumii ei

apoi, moartea mi s-a arătat ca un schior de slalom.
cristiană după cristiană,
cu grație și, parcă fără grabă coboară
de pe muntele pe care îl urc, urmând să ne întâlnim
undeva, la mijloc

mai apoi, am văzut moartea ca pe un patinator de viteză.
șvung, șvung, taie aerul rece cu aerul ei încă și mai rece
șfic, șfic, despică gheața cu oțelul patinelor
în nesfârșita ei cursă
către ea însăși

poate că de aceea nu-mi place iarna.

treizeci și opt de feluri de a ploua

3.
plouă biciuitor, cu picaturi alese una și una
de uncle rain, personal,
pentru a intra în acest istovitor război
cu acoperișurile și fațadele
oamenilor. picături special antrenate
să ajungă în locuri în care
nici mângâierile nu ajung.
picături care marșăluiesc
pic pic pic pic
pic pic pic pic
câlcand în picioare
oameni, tancuri, gânduripic2
rânduri

s i n g u r ă t a t e

a m m i i d e i m a g i n i c u t i n e
c a r e f a c f i e c a r e c a t o m i e d e c u v i n t e
d a r c e f o l o s c a n i c i c u v i n t e l e
n u m a i s i n t c u v i n t e
a c u m c a n d n u m a i e s t i l a n g a m i n e.
m a s i m t a t a t d e s i n g u r
c a n u m a i p o t p u n e n i c i o l i t e r a
l a n g a a l t a l i t e r a

treizeci și opt de feluri de a ploua

2.

afară plouă zdravăn. chestia neplacută e că sînt afară.
e adevărat că m-am adăpostit, dar sînt deja ud fleașcă.
plouă cu găleata, cum s-ar zice. mda, parcă văd
cum de undeva din cer îngerii de serviciu
aruncă găleți după găleți.
pesemne că și pe ei i-a inundat cineva
de la etajul de sus al cerului
unde sînt alți îngeri care aruncă cu găleata
și tot așa pâna în al nouălea cer,
unde o perche de îndrăgostiți
prea ocupați să se iubeasca
au uitat deschisă apa la cadă.

lecturând un fag

era așa o tăcere în pădure, ca-ntr-o bibliotecă.
mirosea frumos, a istorie și a viu.
am citit din priviri un fag mai acătării
și i-am zis: măcar să ajungi într-o zi un asimov,
un sorescu, un saramago, puștiule.
și nu o știre despre zăvoranca.
n-am reușit să-l citesc din scoarță-n scoarță
așa că am îndoit o frunza în locul în care am rămas
și l-am lăsat la locul lui,
pe noptiera de mușchi.

treizeci și opt de feluri de a ploua

1.
sînt undeva între afară și înăuntru,
cu mâinile sprijinite pe pervaz.
ascult știrile și mă uit cum plouă.
ploua hipnotic, privirea îmi alunecă dinspre afara spre
înăuntrul meu. văd un copil înotând
într-un bazin olimpic. pe măsură ce copilul înoată,
se face din ce în ce mai mare,
iar bazinul din ce în ce mai mic. până când
nici nu mai e nevoie să dea din brațe
că a și ajuns în cealaltă parte a bazinului.
televizorul anunță inundații în partea de sud-est a țării.
afară plouă hipnotic. undeva, se aude o salvare.
nu-mi dau seama exact dacă afară sau înăuntru.

moartea nu are timp trecut

o viață întreagă conjugăm a muri
la timpul viitor implacabil.
a muri are doar o secundă de prezent,
o secundă de viață,
și dispare.
apoi, nimicul nu mai înseamnă nimic,
moartea pur și simplu nu mai e
și nu va mai fi și nici nu a fost
vreodată.

tu ești altfel

îmi place de tine pentru ca ești altfel
mâinile tale nu au nici șase, nici patru degete.
ci fix cinci, exact cum am visat.
tu nu te termini brusc, deasupra umerilor
tăi e acel rotund care face ca totul
să aibă sens.
sânii tăi au ceva foarte omenesc în ei – nu sînt egali,
de asemenea, ei indică direcții diferite.
doamne, cat de diferită ești.
și tot ca în visele mele ai în loc de
aripi – două picioare, ca să putem alerga
până la nori.
tu ești altfel, genele tale arată către cer.
tu pur și simplu ai pleoape și… clipesti.
oau! m-aș putea uita la tine între două glaciațiuni
și tot aș găsi ceva nou, ceva diferit.
tu chiar ești altfel, îmi place de tine.

iubita mea AK-47

te-am ținut în brațe ca pe o
mitralieră, mi-au transpirat mâinile
pe carnea ta rece, tot împroșcând metafore oarbe
care nu pot răni pe nimeni
dar pot atinge suflete.
te-am ținut în brațe
și am luptat în toate războaiele
importante pentru această planetă care sîntem.
tu-du-du-du-du-du-du-du-du-dum
așa torceai în brațele mele
împroșcând cu neliniște păsările, oamenii, cerul.
cum te mai strângeam la piept nopțile,
ca pe cel mai de preț lucru
pe care îl are un soldat pierdut în deșertul
luptei cu sinele.
iubita mea, doamna mea de fier,
balaurul meu oțelit,
până la tine n-am mai pus mâna pe nicio armă
adevarată, n-am mai sărutat
o gură de foc
ca a ta.

biletul de adio

sînt eu, statuia
alături de a cărei frumusețe ai făcut atâtea poze
asemenea unui turist într-o țara nouă
sînt eu, statuia
obosita de singurătatea
serilor în care tu nu ești
sînt eu, statuia
atât de ușor de cuprins în brațe
și totuși, atât de rece
sînt eu, statuia
uzată de mângâierile tale
dar cu sufletul neatins de ele
sînt eu, statuia
care aproape zâmbește imaginându-și
reacția ta în fața soclului gol

la doctor

trandafirii îmi put,
aripile mi s-au făcut cu cinci degete,
sâmbetele îmi sînt luni,
cocorii au început să-mi evite
delta Sinelui,
soarele mi-e lună,
din urechea stângă nu mai pot scoate un
țipăt de albatros,
ochii mi s-au îmbolnăvit de întuneric,
pe prezent mi-au ieșit mari pete de ieri,
mă ține ceva în zona adâncă
a ființei,
îmi lipsește nu știu ce de nu știu de unde, doctore,
i-am spus.
doctorul a zâmbit.
sînteți bolnav de viață.
trece, nu vă faceți griji

femeile nu uită

ne-am cunoscut într-o noapte.
ne-am despărțit într-o noapte.
din păcate, a fost acceași.
ai reușit totuși, într-adevăr
să intri în istoria mea personală.
nu cu poză, că n-a fost timp de poze,
dar undeva în mijlocul unei pagini,
în mijlocul unui paragraf e pomenit numele tău.
așadar, vei fi ținut minte
ca un infractor care a furat o inimă
și, asemenea acelor români care au făcut focul
cu picasso, matisse, monet și gaugain,
ai folosit-o doar ca s-o pui pe jar
să mai încălzești mica locuință
a sufletului tău încă o noapte.
ai reușit, deci, ce ți-ai dorit – să mă
faci să nu te uit niciodată.

întâlnire

a venit la mine îmbrăcat în pasăre
și mi-a fluturat pe sub nas ideea de zbor.
bineînțeles că aș vrea să zbor, i-am spus. sînt om.
perfect. îți dau zborul, mi-a răspuns.
atât?
atât.

nu vrei nimic de la mine? adică sufletul,
un angajament full time în iad
sau chestii de genul ăsta?
am întrebat având în vedere
precedentul faust.
nu vreau nimic.
simțeam că e ceva putred în danemarca asta
de propunere, dar nu știam ce.
am refuzat.
ani mai târziu mi-am dat seama
că cel îmbrăcat în pasăre era un posibil eu
care ar fi avut aripi și n-ar mai fi putut
să scrie zborul ci doar să-l trăiască.
mă bucur că am ales să pot ține creionul în mână.

ziua norocoasă

mai ții minte ziua
când ți-ai dus inima la curtea sticlarilor
și ai topit-o, rugându-i apoi să faca din ea
bibelouri de diverse forme și mărimi?
da, da, atunci când voiai
să mai păstrezi cocoșelul și văzuța
dar apoi ai revenit și ai zis că
regula e regulă – tot ce se naște din inima de sticla
va trebui să fie răspândit în cele patru vânturi.
cum ai umblat tu prin anticariate, prin centrul vechi
pe la bucurobor, pe unde n-ai fost, tot lăsând la vânzare
cocoșei, stele de mare, cruele, albecazăpada, hepifiți,
stanișibrani, și câte și mai câte.
norocoasă zi, o mai ții minte?
ce bine te-ai simțit dup’aia
când ai putut și tu să te cutremuri
fără teama că o să-ți cadă inima de pe raftul sufletului.
hai că ai avut noroc, că dacă te prindea cu inima de sticlă
cutremurul din 2013, când ne-am cunoscut,
nu știu ce s-ar fi întâmplat.

doamna

am cunoscut-o personal pe doamna asta
care se dezgolește dansând agățată de tei
cu dezinvoltura unei dansatoare la bară.
i-am auzit pașii ușori de frunze lovind pământul
toc toc toc toc, așa că am ieșit pe stradă –
defila nonșalantă pe trotuarul de lângă curtea bisericii,
îmbrăcată în ruginiul care o prinde atât de bine
și-o fustă din ce în ce mai scurtă pe măsură ce treceau
zilele. m-am apropiat – mirosea a ploaie.
ea s-a oprit, cu o mână a alungat rândunelele în țările calde,
în timp ce pe cealaltă și-a trecut-o prin părul copacilor.
avea în privire atât de mult cald
că gutuile refuzau să cadă din pom
și atât de mult rece că porumbeii se fereau din calea ei,
căutându-și un adăpost.
ne-am privit unul pe altul și am tăcut
un anotimp întreg.

lecția de poezie

să zicem că vrei să spui un fapt simplu:
pasărea a țipat și, zburând, a ajuns la cer

deschizi dicționarul poetic
și cauți definiția păsării; aha, uite:
pasăre = un suflet mai ușor decât aerul

apoi cauți a țipa
a țipa = a-și împlini nevoia de vocale

găsești imediat și
a zbura = a împinge pământul în jos cu piciorul

și, bineințeles, în susul altei pagini
cer = cimitirul neliniștilor noastre

avem acum un fapt simplu, enunțat poetic:
un suflet mai ușor decât aerul
și-a împlinit nevoia de vocale
și, împingând pământul în jos cu piciorul,
a ajuns în cimitirul neliniștilor noastre