Ivcelnaiv

biletul de adio

sînt eu, statuia
alături de a cărei frumusețe ai făcut atâtea poze
asemenea unui turist într-o țara nouă
sînt eu, statuia
obosita de singurătatea
serilor în care tu nu ești
sînt eu, statuia
atât de ușor de cuprins în brațe
și totuși, atât de rece
sînt eu, statuia
uzată de mângâierile tale
dar cu sufletul neatins de ele
sînt eu, statuia
care aproape zâmbește imaginându-și
reacția ta în fața soclului gol

Comentarii

  1. instcris

    Ai insufletit-o deoarece ai atins-o!! 🙂

  2. prenume

    statu’ia statuia, dar poetul striga mereu :”iubire bibelou de portelan/ obiect cu existenta efemera”…

  3. șoricel

    și dacă
    mă nimeresc o flacără vie
    pentru-al tău soclu?
    la 20.000 de leghe depărtare
    dar nu sub, ci în lumea asta mare.
    cu tot atâția lucși cât un soare,
    și celsiuși cât să-ți fur
    răceala cea de marmură.
    iar cum foc
    fără cremene nu iese,
    merg la căutat de pietre
    și îți spun
    adio, dar rămân cu tine.

  4. un a

    — biletul-cu-nu-deranjaţi —
    cine sînt eu? statuia
    care te-a înlocuit
    atunci când de pe soclu
    zâmbind, ai fugit.
    ştiu, era soclul tău special,
    dar după ce-a stat părăsit o vreme
    a obosit să te tot cheme
    şi m-a rugat să îl ocup oficial.

  5. Ra

    Deci sa vorbesc cu soclul îmi rămâne 🙂
    Statuia a plecat zâmbind in lume,
    Și-a luat cu ea frumusețea incrustata
    Rece si obosit in nobila piatra.
    Soclule spune-mi tu – ca o știi prea:
    Ce culoare de suflet avea?
    Inca nu mi-am dat seama din pozele color cu ea….

  6. doar un oarecare turist

    NiciodataNoi

    Sunt ultimele randuri pe care ti le scriu,
    Pe umbre de-amintire din NiciodataNoi,
    Raspunsul nu-l astept, oricum e prea tarziu,
    Cararile s-au sters de neumblari in doi.

    Ma uit in ochii tai, frumos esti, dar smintit,
    Din dragoste-ti faci jocuri, dar juri ca-ti este tel,
    Smintita-am fost si eu, sa cred c-am reusi,
    Privind spre ideal sa il vedem la fel.

    De-ar fi sa ma intrebi cum tin la tine-acum,
    Mintind, as putea zice „la fel ca-ntotdeauna”,
    Si dac-ar fi s-alegi, prieteni sa ne fim, ai spune „da”?
    sau „nu, vreau sa salvez minciuna”?!

    Raspunsul nu-l astept, oricum e prea tarziu,
    Cararile s-au sters de neumblari in doi,
    Sunt ultimele randuri pe care ti le-am scris,
    Pe umbre de-amintire din NiciodataNoi.

  7. umbra norilor

    ești un papagal.
    care te iei după țignal.
    și, în plus, ești dus, nu ești nici de pluș.
    paralelipipeduș.

  8. umbra norior

    🙂 indeed.

  9. umbra norilor

    de fapt, amvăzut acum, într-o zi
    două lopățele gri
    și două gășetușe cu ploi
    la baza statuilor – pietre moi.
    Erai tu sau biata ta umbră
    cu vene șiroi?
    Cum devin viața și statuile
    din adânc mușuroi?

  10. poate era o statuie vie

    Am văzut-o pentru prima dată în piaţa mare,
    în plin spectacol stradal, într-o vară fierbinte,
    în jurul ei se strânseseră oamenii ca la adunare,
    aşa că m-am apropiat şi eu, curios ce se vinde.

    Stătea pe un soclu de piatră, în picioare,
    pictată în argintiu, şi nu mişca.
    Statuie vie, murmurau trecătorii,
    iar câte unul o tot provoca.
    Degeaba! Nimic nu a schiţat, nici un gest
    când o muscă i s-a plimbat pe obraz îndelung
    sau când, de parcă nimic mai firesc,
    un puştan i-a pus mâna pe fund.
    A rămas insensibilă până şi la vânt
    care, ofticat, a mituit repede o adiere
    să-i dea în ochi câteva fire de păr rebele.
    Nici măcar de soare nu s-a sinchisit
    când acesta, şi el cătrănit,
    a început să o zgârie cu o rază pe frunte
    doar-doar îi face nişte riduri să se-ncrunte.
    Un nor şi-a stors pe gâtul ei o lacrimă rotundă
    s-a scurs de acolo pe umeri, la vale, încet,
    ea nu s-a clintit o secundă
    nici când picătura i-a ajuns pe piept.
    Stătea atât de nemişcată încât pe lângă ea
    eroii patriei, sculptaţi alături, în granit,
    păreau mai degrabă a dansa
    iar statuia lui Eminescu parcă a zâmbit.

    Dar atunci m-a văzut.
    A făcut ochii aşa de mari că m-am pierdut,
    şi-a muşcat buza de jos de şi pe mine m-a durut,
    a ţâşnit dintr-odată
    de pe soclul ei de piatră,
    m-a apucat de mână
    şi am luat-o la fugă împreună.
    Nu a mai stat locului deloc,
    după era de piatră a urmat epoca de foc.

    Mi-a spus mai târziu că şi stană de piatră de-ar fi fost
    ochii mei ar fi cioplit-o până când i-ar fi ajuns la os.

  11. parbrize

    hmm cam greu de inteles pozeziile sau mi se pare doar mie

  12. Ra

    Sufletul asta de statuie e ametitor
    Iar răspunsul elegantei albe deloc întâmplător :).
    Prin ochi de geam priveste practic visator
    Pe cei din jur (din interiorul camerei inimii lor).
    Cu aceeasi culoare de adevăr însuflețitor
    Si-n pozele alb-negru si color!

  13. Valchilia

    Si atat de mult doream sa nu fiu statuie. Iata ca s-a gasit cine sa spuna EXACT ce nu vroiam sa stiu.
    Timid poate in visele tale!

Comentează