Ivcelnaiv

ziua norocoasă

mai ții minte ziua
când ți-ai dus inima la curtea sticlarilor
și ai topit-o, rugându-i apoi să faca din ea
bibelouri de diverse forme și mărimi?
da, da, atunci când voiai
să mai păstrezi cocoșelul și văzuța
dar apoi ai revenit și ai zis că
regula e regulă – tot ce se naște din inima de sticla
va trebui să fie răspândit în cele patru vânturi.
cum ai umblat tu prin anticariate, prin centrul vechi
pe la bucurobor, pe unde n-ai fost, tot lăsând la vânzare
cocoșei, stele de mare, cruele, albecazăpada, hepifiți,
stanișibrani, și câte și mai câte.
norocoasă zi, o mai ții minte?
ce bine te-ai simțit dup’aia
când ai putut și tu să te cutremuri
fără teama că o să-ți cadă inima de pe raftul sufletului.
hai că ai avut noroc, că dacă te prindea cu inima de sticlă
cutremurul din 2013, când ne-am cunoscut,
nu știu ce s-ar fi întâmplat.

Comentarii

  1. :)

    Anotimpul ochilor tai

    copacii se catarasera unul cate unul pana la cer
    printre bratele lor
    soarele insiruia in stanga si-n dreapta
    buchete aurite de frunze.
    la umbra unui pumn de ganduri
    un domn bine isi savureaza cafeaua;
    tine in mana un boboc de trandafir alb
    si din cand in cand isi arunca privirea in zare.
    era atata liniste, ca as fi putut cu siguranta sa jur
    ca in acea zi
    n-are sa se intample nimic iesit din comun.
    copacii isi vorbeau in liniste
    soarele respira in liniste
    domnul acela bine astepta in liniste
    tic-tacul inimii mele pasea in liniste
    eu ma uitam, in liniste, la inima mea
    si zambeam.
    nu ma intreba de ce zambeam
    ca nu stiu sa-ti spun
    pur si simplu, zambeam.
    asa m-a si gasit
    momentul acela, indefinit, in care
    pamantul a inceput sa-mi fuga cu totul de sub picioare.
    cutreeeeemur!!! cutreeeeemur!!! s-a auzit
    ca dintr-un vis, tipand intruna un glas ragusit.
    si voi, frunzelor, unde plecati?
    frematau cu neliniste-n crengi bietii copaci
    fii ingaduitoare cu mine si nu ma uita
    preabuna doamna,
    se ruga si soarele, aproape stins
    sarutand mana intinsa de toamna.

    se declansase o agitatie generala
    (dupa cum cred ca deja banuiesti).
    doar inima mea, nedumerita
    urmarind totul de undeva, de foarte sus
    cu un boboc de trandafir alb in mana,
    zambeste. ajunsese intr-un loc
    depre care mai tarziu mi-a spus
    ca s-ar numi anotimpul ochilor tai.

    …in acea zi norocoasa
    cineva a apasat butonul de la al noualea cer.

    p.s. iti multumesc pentru plimbarile prin universul tau, mi-au placut mult.
    o seara minunata,
    la cat mai multe alte povesti frumoase
    si Nu! Nu Te Fa Mare!
    vreau sa te citesc cu aceeasi placere
    si in continuare!
    noapte buna.

  2. ioana

    Chiar asa a fost!

  3. mihaela

    ar fi frumos sa existe un butonel unde sa putem da like si la unele comentarii 🙂

Comentează