Ivcelnaiv

biletul de adio

sînt eu, statuia
alături de a cărei frumusețe ai făcut atâtea poze
asemenea unui turist într-o țara nouă
sînt eu, statuia
obosita de singurătatea
serilor în care tu nu ești
sînt eu, statuia
atât de ușor de cuprins în brațe
și totuși, atât de rece
sînt eu, statuia
uzată de mângâierile tale
dar cu sufletul neatins de ele
sînt eu, statuia
care aproape zâmbește imaginându-și
reacția ta în fața soclului gol

coșmarul poetului

m-am culcat pe la miezul nopții
în patul meu de aur. și am avut acest vis ciudat
după care nu mi-am revenit nici în ziua de azi.
se făcea că, asemenea lui midas, dar nu întocmai,
tot ce atingeam nu mai era din aur.
am pus mâna pe pat – devenea un fel de lemn.
am dat să aprind lumina – lampa mea
cu totul și cu totul din aur a devenit așa…
groaznic de argintie.
lumina nu mai era nici ea aurie, ci gălbuie.
am pus piciorul jos – nobila podea s-a făcut parchet.
pereții, ușile, robineții din baie,
periuța de dinți – toate s-au dezaurit.
miile de carate din toată casa au dispărut.
când m-am trezit, totul era atât de real…
am fost nevoit să scriu acest poem
cu un creion normal pe o foaie de hârtie!!!
și nici cuvintele parcă
nu mai sînt cum erau

trepanație de dragoste

și zilele de vacanțe
petrecute în argentine, mongolii sau franțe
și nopțile fără de stele
când construiam în beznă castele
și zâmbetul tău rogvaiv
de după ploile fără motiv
și ale tale idiosincrazii matinale
cât pe ce să-mi fie mie letale
și-ale mele reacții adverse
la tratamentele tale diverse
și gustul lacrimilor tale de bucurie
pentru ce a fost, pentru ce va să fie,
pe toate-am încercat să mi le extrag din cap,
separându-le de ființa mea,
dar degeaba.

peștera

de fiecare dată când intru într-o peșteră
am un sentiment amestecat
de frică, siguranță, fascinație și familiaritate.
mă uit mirat la câte s-au schimbat –
au apărut formațiuni noi de când
am mai fost aici. și luminițele
astea carghioase. îmi vine să râd
dar sfarșesc prin a fi gânditor.
și ies din peșteră cu o foame
de nedescris. revin în lumea
din afara peșterii cu un sentiment amestecat
de frică, siguranță, fascinație și familiaritate.
e ca atunci când recitești
ceva ce ai scris în copilărie.

mesaj de pe Zuma Ut

e atât de ridicolă
această zbatere a mormolocului
care a vrut să zboare și a reușit
atât de mărunt zborul,
atât de scurt evul,
întunecat și derizoriu e soarele nostru,
speranța e sub limita perceptibilului;
primii pași pe ce? pe lună?
pipernicit e succesul omului
cunoscut sub numele de progres
leonardo? cine e leonardo?
einstein, darwin, freud nu se văd
dacă te dai cu un pas în spate și ieși din
calea lactee.

la doctor

trandafirii îmi put,
aripile mi s-au făcut cu cinci degete,
sâmbetele îmi sînt luni,
cocorii au început să-mi evite
delta Sinelui,
soarele mi-e lună,
din urechea stângă nu mai pot scoate un
țipăt de albatros,
ochii mi s-au îmbolnăvit de întuneric,
pe prezent mi-au ieșit mari pete de ieri,
mă ține ceva în zona adâncă
a ființei,
îmi lipsește nu știu ce de nu știu de unde, doctore,
i-am spus.
doctorul a zâmbit.
sînteți bolnav de viață.
trece, nu vă faceți griji

sms 179

am ațipit cu gândul la tine, a fost de neînduplecat/ deci, să nu te sperii dacă îl găsești tolănit la tine în pat//

paleolitica iubire

iubito, nu ne-am întâlnit
de pe vremea când eram o mână de oameni
pe toată planeta,
nu te-am mai văzut de când am inventat focul
doar pentru că voiai să-ți aprinzi o țigară,
mai știi?
doamne ce păr frumos aveam amândoi
pe tot corpul, și cum ne iubeam între glaciațiuni…
hahaha, mai ții minte? ce-ai mai certat copiii când au
desenat mamuții aia pe pereții peșterii
de nu s-a mai luat niciodată cu nimic;
îmi amintesc perfect de tine. ești prima căreia i-am zis
u-bu-hu-buuu, bătându-mă cu pumnii în piept.

(ruga interioară) din fața casei ei

(scutură-mi pielea de frici
invizibile furnici
îmbracă-mi inima în șoapte
mătăsoși fluturi de noapte

introdu-mi, te rog, pe nări
buchete întregi de flori
sparge-mi singurătatea în bucăți
și hrănește câinii toți

pune-mi în ochi o sclipire
de licurici atins de nemurire
injectează-mi în buze
moliciunea unei meduze)

bine, ne auzim mâine, te pup și eu

puterea dragostei

pot umbla în picioarele goale pe lună
în costumul lui adam
pot face slacklining până la soare
pe raze
pot plânge de bucurie, fără motiv
și fără să taie ceapă
pot înota în ochii celuilalt
ca-ntr-o apă
pot scăpa fără nicio zgârietura
după un plonjon din al nouălea cer
pot învăța să zboare
păsările migratoare
pot improviza (daca le dai un dormitor)
mai ceva ca un actor
pot inventa atâtea cuvinte
că dexul s-ar simți sărac
pot vota ca președinte un fluture
de zi
pot supraviețui atomicei bombe
a rutinei,
ai naibii îndrăgostiți

magmă, dulce magmă sau reîntoarcerea la pământ

o, magmă, dulce magmă
de laptele tău de foc
ce mi se varsă pe fapte
mi-e poftă, deși nu e lapte

o, magmă, centrul universului meu
mi-e dor de limba ta fierbinte
ce le înmoaie pe cuvinte
amestecându-le până la comestibil

magmă, întâie, primordială materie
topită ești și tu de dorul meu;
moalele tău braț mă cheamă
în țărâna pântecului tău, înapoi

Asuferi

să fi fost oare marți când
Asuferi s-a aciuat asemeni unui câine de pripas
pe lângă sufletul meu?
era un pui când a venit.
drăgălaș foc, ca orice mică vietate
de nici nu puteai să te superi pe el. sau să-l dai
afara. l-am spălat, l-am hrănit,
l-am mângâiat. mi-a intrat la suflet.
în ceva vreme am devenit de nedespărțit.
Asuferi e acum mare și sănătos
dar nu mai e atât de drăgălaș ca atunci când era mic.
pentru că mă iubește nespus
colții lui se înfig în pulpa mea ades
labele lui îmi sfâșie multe dintre nopți
și puține secunde au rămas nepătate de balele lui.
cateodata merg și eu, ca omul, în vizită la Asebucura
sau la Afibine sau la Aiubi.
Asuferi, hop și el,
gata să îmi amintească
cum că fără el nu se poate.
Și, ce e mai curios – am aflat recent că
specia asta de Asuferi trăiește nici mai mult
nici mai puțin, decât o viață de om.

ora de zoonomie

nu sîntem nimic altceva
decât țepii de pe spinarea ariciului.
unul mai lung,
altul mai scurt,
toți diferiți, toți la fel. fiecare important,
niciunul esențial. trebuie doar
să nu uităm: sîntem pe planeta asta ca o spinare
de arici ca să protejăm ariciul,
nimic altceva.

urmirare

urmele pașilor tăi,
unu’ bun și patru răi
dup-un drum lung și anevoios
m-au dus într-un loc așa de

oximoronica iubire

ești făcută din gheață și foc,
dar ce noroc
că am un suflet călit
care poate iubi între minus
câteva zeci de atingeri
și plus câteva zeci de tandrețuri

ești polul meu nord și cel sud,
frigul din tine doar eu îl aud
măturând kilometri
și kilometri de suflet alb,
kilometri de trup imaculat
gată să cadă-n păcat

ai pene de înger și coarne de drac
dar o să-ți găsesc eu leac.
îmi pun aură și coadă
și-n vorbe ce înnoadă și deznoadă
o să te-njur cu o serenadă
să văd cum îți rezolvi tu propria șaradă

mirare

câte iubiri a trebuit să moară
pentru ca iubirea noastră
să poată aburi oglinda de la baie
când ne uită dumnezeu pe sub duș.

atât de multe, că mă și mir
că nu ne-am întâlnit la cimitir,
in acel du-te vino teribil
printre mormintele fostelor iubiri