Ivcelnaiv

a fost odată o lume

care se învârtea
în jurul axei sale.
la unul dintre polii acestei axe
se afla, învăluit în frigul cunoașterii, nordul,
care o ajuta să nu se rătăcească. la celălalt –
sudul care îî dădea căldură și echilibra nordul.
acestei lumi i se spunea copilărie.

doamna

am cunoscut-o personal pe doamna asta
care se dezgolește dansând agățată de tei
cu dezinvoltura unei dansatoare la bară.
i-am auzit pașii ușori de frunze lovind pământul
toc toc toc toc, așa că am ieșit pe stradă –
defila nonșalantă pe trotuarul de lângă curtea bisericii,
îmbrăcată în ruginiul care o prinde atât de bine
și-o fustă din ce în ce mai scurtă pe măsură ce treceau
zilele. m-am apropiat – mirosea a ploaie.
ea s-a oprit, cu o mână a alungat rândunelele în țările calde,
în timp ce pe cealaltă și-a trecut-o prin părul copacilor.
avea în privire atât de mult cald
că gutuile refuzau să cadă din pom
și atât de mult rece că porumbeii se fereau din calea ei,
căutându-și un adăpost.
ne-am privit unul pe altul și am tăcut
un anotimp întreg.

să vă spun câteva secreții

noi, oamenii,
scuipăm cuvinte, vomităm cuvinte,
lăcrimăm cuvinte. țâșnesc cuvintele din noi
când sîntem răniți de tare greu le poți opri sângerarea,
transpirăm cuvinte când facem efortul de a explica ceva,
și tot ele, cuvintele, asemenea sucului gastric,
ne ajută să digerăm alte cuvinte grele.
ca niște bale curg ele, cuvintele,
prin colțul gurii, în somn – simple secreții
eliminate de glanda subconștientului nostru.

eu s.r.l.

am această afacere.
o afacere de familie, cum s-ar zice
preluată de la părinți, cu acte
în regulă – un certificat de naștere cu background verzui.
sînt singurul angajat, în rest doar colaboratori
care îmi tot uită, ba o lumină aprinsă, ba o ușă deschisă,
consumându-mi câteodată mai multă energie decât îmi dau.
am serile de joi, în care îmi fac contabilitatea
și mă apucă tristețea, chiar anxietatea,
când văd că ies pe minus. iar ies pe minus.
din când în când, din dorința de a reuși să pun afacerea asta pe picioare,
mă asociez cu un alt eu s.r.l. și încercăm împreună ceea ce se numește un joint venture.
o vreme, afacerea tinde să devină înfloritoare datorită entuziasmului,
apoi, invariabil, când asociatul începe să fure
n-ai decât două șanse – ori închizi ochii și tragi mai tare,
ori rupi întelegerea și ajungi să zici că dragostea și afacerile nu merg bine împreună.

cancerul iubirii

răul iese la iveală în certuri aparent benigne
apoi, operăm metastază după metastază
împăcându-ne
până într-o zi când laboratorul conștiinței
ne trimite rezultatele la biopsie,
punându-ne în fața realității nemiloase
care mai lasă relației de trăit
cel mult un făcut de bagaje.

neintrarea în neființă

încet-încet, toate ființele care sîntem
ne părăsesc.
ne lasă animalul care are grijă să avem
poftă de mâncare
se duce omul, muncitor cuminte la uriașa uzină
a constiinței noastre
pleacă planta care ne îndeamnă să prindem rădăcini
pe lumea asta.
toate pleacă, noi rămânem pe loc.
ca într-un film vechi în care se mișcă decorul
pentru ca privitorul să aibă senzația că mașina se mișcă.
și când pleaca toate, rămânem cu nicio ființă în noi.
intrăm în neființă cum se zice.
doar că, intrarea ar fi un act dinamic, de voință,
în timp ce, așa cum am demonstrat mai sus,
noi rămânem singuri, nu intrăm nicăieri.
deci, neintrăm în neființă cum s-ar spune.

pansaminte

când palma mi-e strivită
sub greutatea neputinței
nu mă reped a cade în ispită
să cred c-acolo e sursa suferinței

caut locul lovit la mine-n minte,
să-l îngrijesc nu preget,
pentru că știu de dinainte
că de fapt, durerea nu e în deget

definiții

iubirea e atunci când unu fără unu fac doi
războiul – o înfloritoare fabrică de antieroi

surpriza e întâlnirea cu o absență
iar țipătul – completa renunțare la decență;

frica e cunoașterea unei neputințe
minciuna e neputința unei conștiințe

muntele – trecutul cel măreț al unui bolovan
iar indolența e când nu te schimbi în dosul unui paravan;

liniștea e o secundă lângă nicio secundă
siguranța – necunoașterea pe care mintea vrea s-o ascundă

certitudinea e suma mai multor speranțe
iar speranța – posibilitatea măsurarii unei distanțe.

vis

azi-noapte am visat un timpanzeu –
privire aprigă, inteligentă,
se hrănea cu secunde,
își lovea pieptul cu pumnii,
timpanele îi zvâcneau
în ritmuri diferite
și se credea zeu

domnule einstein,

am urmărit cu interes progresele dumneavoastră științifice,
eforturile dumneavoastră de a reuși o modelare
fizico-matematică a lumii în care trăim.
noi suntem doi tineri îndrăgostiți,
cu puteri fantastice, ca orice tineri îndrăgostiți,
și am dori să vă supunem atenției următoarele fapte:
prin simpla încordare a mușchiului numit speranță
fără vreun truc, putem să anulăm orice distanță
(să zicem manchester – brașov, oricare, n-are importanță)
și ca să vă faceți mai clar o opinie
putem face, deci, punct din linie
dar și linie din punct, înapoi
(deși, acest proces e un pic mai greoi).
apoi, avem puterea, când stăm cu spatele pe iarbă
(făcându-ne că nu vedem cum soarele ne gâdilă sub barbă)
de a putea opri timpul în loc.
la fiecare cuvânt,
sau orice lucru mărunt
secundele se opresc, uimite
(noi bănuim ca e legat de zâmbetul persoanei iubite).
având, deci, toate acestea în vedere,
respectuos vă rugăm,
luați iubirea noastră
în calculele dumneavoastră
în calitate de nouă dimensiune.

testamentul timpuriu al poetului

copiilor din voi, care citesc acum, las tot ce am
și dac-o mai rămâne, cine știe cum, vreun dram
neîmpărțit, rămână dar la marginea cetății
ca un cadou accidental făcut fatalității

iubitei, ei îi voi fi dat deja, pe timpul vieții
și fructul, și sămânța, și floarea tinereții
și altele ce nu pot fi trecute pe nicio hârtie
în chip patetic, ca-n această poezie

despre înmormântat, nu vreau ca să se facă vreun alai
că nu sînt vizionar, artist al neamului sau crai
și vreau a sta nu cu picioarele-nainte
iară sicriul să mi-l faceți din cuvinte

fiică-mii

copilă, plânsul tău e foarte sănătos,
ca o arteziană care împroașcă norii
dar vezi tu, mă întorci un pic pe dos –
când plouă ochii tăi, mi se deschid toți porii

timp

sentimentul nostru e că trăim într-un spațiu
când, de fapt, trăim într-un timp.
totul e timp: clădirile orașului sînt măcinate de timp
ceasurile, clepsidrele, orologiile ne amintesc
de trecerea timpului, televiziunile cronometrează
timpul, există un timp al berzelor,
un timp al dinților de lapte, până și un timp al țânțarilor,
ne umplem nările cu un vânticel de ploaie – e timpul probabil,
frunzele fac timpul din ce în ce mai galben,
muzica, motoarele, verbele, toate au timpi,
până și versurile astea sînt timp

să nu uit

sînt melcul care-aleargă
atins de un blestem
visând să-și depășească
condiția de melc

sînt frunza ce nu cade
toamnă, nu-i faci de hac!
în loja crengii, comodă dânsa șade
dorind să vada iarna din copac

oh, da. sînt firul de nisip,
materie primordială a visării,
ce s-a lipit de suflet, pe sub slip,
odată cu acea secundă de pe malul mării

dubla 1 tras1

cum în fața furtunii, marinarii coboară velele corabiei,
lasă tot ce ai pe tine să cadă la picioarele tale
în timp ce deschizi fereastra,
să poata vedea și vecinii de vizavi
cea mai recentă ecranizare
după toate pânzele jos

de sus

lumea e un patchwork,
bucăți de cer și pământ
într-o superbă juxtapunere.
noi, oamenii, sîntem cusătura
care le unește.

soarele tău

nu știu să fac diferența între
cei doi ochi ai tăi
așa cum nu știu să fac diferența între două stele
două lebede
doua suspine
sau două pahare pline

te privesc ca pe un întreg,
nu ca pe suma unor părți
ce te compun cum compun țările – hărți.

ești o planetă care se învârte în jurul sinelui,
făcând cu zâmbetul tău zi,
cu tristețile tale – noapte,
iar sinele tău, la rândul lui, se rotește în jurul meu –
un soare indiferent care îți luminează
când bunele, când relele
fără a ști să facă diferența
între cei doi ochi ai tăi