Ivcelnaiv

vizită la muzeul expresiilor nefericite

nici nu începuse bine vizita
că s-a auzit acea explozie puternică.
noroc că nu erau speranțele mele cele spulberate,
ci ale unei doamne de lângă.
Domnul care mergea, concentrat la maxim,
pe o muchie de cuțit, a tresărit și dânsul, ba chiar
a sărit puțin calul care trecea pe lângă
și și-a băgat picioarele într-o
gălețică plină cu atmosferă incendiară.
Scena, de un dramatism incontestabil,
s-a petrecut sub ochii unui păianjen
a cărui viață atârna de un fir
ce cobora din tavanul muzeului.
Ce făcea păianjenul acolo?
Probabil facea sa fie bine,
pentru ca el n-a pățit nimic rău.
Am ajuns la urma urmei pe care o lăsasem
chiar în fața garderobei, când intrasem.
De acolo, am dat să ies într-un târziu
dar doamna cu speranțele spulberate
care între timp cred că facuse și o cadere
(avea genunchii foarte zdreliți)
mi-a zis că pot ieși doar peste cadavrul dânsei.
N-am văzut unde își ținea cadavrul,
(deși eram dispus să trec peste)
dar am convins-o să stea mai la dreapta,
în calea succesului. A fost fericită, mai ales că avea
o priveliște mai buna din punct de vedere moral.
În curte, mi-am suflecat un pic haina prea largă
pentru astfel de situații, și am trecut grăbit
de un grup de oameni care aveau părerile împărțite.
Brrr. Urât tablou. Mi s-a făcut milă de ei
așa că le-am dat ultima suflare.

lasă-mă mai gândesc

n-am chef să mă îndrăgostesc de tine,
de obicei chestia asta nu-mi face bine
am mai încercat-o de câteva ori,
știu cum e – la început mă ia cu fiori
apoi ne dăm tricourile jos,
să ne pipăim inimile, oau, ce frumos.
ne pipăim cu patimă, pe cord deschis,
până în dimineața când ne trezim din vis
tu ai plecat, ești demult la birou
ultima noastră ceartă umple camera, cu ecou
inima mea zace într-un pahar cu bere, ca în formol
autopsiat, mă ridic c-un cuvânt înfipt în cap – colesterol
îmi pun câteva lacrimi false în ochii de fost îndrăgostit
deschid mersul trenurilor și mă pun pe citit.
așa că înțelegi de ce n-am chef să mă îndrăgostesc.
în fine. lasă-mi numărul, mă mai gândesc.

sertarul închis cu cheia

există în fiecare dintre noi
un sertar închis cu cheia.
hm, chestia asta nu ne pică prea bine.
cum să n-am acces la ceva ce-i al meu?
ne întrebăm, așa că încercăm să forțăm încuietoarea
cu incontrolabilul levier al experiențelor de tot felul
sau s-o deschidem cu cheia autocunoașterii.
sertarul, de obicei, rezistă.
apoi, uităm de el, și, într-o bună zi, ne îndrăgostim
ajungând la acel loc ascuns și frumos din noi,
ținut sub cheie. se spune că dragostea ne transformă.
eu cred că de fiecare dată când ne îndrăgostim,
o facem pentru că vedem sau ni se pare că vedem
în palmă, în geantă, sau agățată de gâtul celuilalt,
cheia de care avem atâta nevoie.

sms 172

iubirea este o infinit de variabilă geografie/ deși, poate cel mai greu e s-o vedem ca pe o nesfârșită câmpie//

politica iubirii

iubirea nu e a mea, nu e a ta.
poți spune nu, poți spune da
când în ochii mei te oglindești
ca ceva ce, poate, nu ești.

iubirea e patrimoniu universal,
ne aparține tuturor, în mod egal,
(spun asta conștient că, normal
pot fi acuzat de comunism sentimental)

pe de altă parte, iubirea,
(o spun cu toată nepărtinirea)
e un fenomen profund democratic
ce ține de manifestarea eului, practic

cum împăcăm, deci, cele două noțiuni?
în niciun fel, trebuie că suntem nebuni
să le punem vreodată în vorbe sau pe hârtie.
doar, poate, într-un nefericit titlu de poezie.

tablou conjugal

la o margine de pat
zace o femeie tristă.
la cealaltă – un bărbat,
între ei stă o revistă

liniștea, pantof prea mic
pe cei doi prinde să-i strângă,
întreruptă de-un pitic
ce respiră-n camera de lângă

sub palma ei răsfirată
cu fața-n jos, un telefon
rușinat, clipește înc-o dată
fără să fi apăsat vreun buton

aerul din încăpere e greu de respirat
ca după o bătaie cu perne
sau, mai rău – ca după un acord ratat
între două belicoase guverne

el ridică privirea, spre telefon
privindu-l taios, ca pe un inamic,
apoi, negăsind potrivit niciun ton,
șopteste: îmi pare rău, iubito, pot să-ți explic

atenție la igiena personală

frica e o gripă
pe care o pasăm apropiaților
odată cu fiecare respirație.
cu cât sînt mai apropiați, cu atât
mai probabil le vom oferi, inconștient,
nemilosul virus al anxietății.
apoi, ne vom grăbi să le arătăm
întreaga noastră înțelegere
și milioane de sfaturi
pentru a scăpa de ea.
când, de fapt, ar trebui doar să
avem mai multă grijă la cum respirăm.

a fost odată o lume

care se învârtea
în jurul axei sale.
la unul dintre polii acestei axe
se afla, învăluit în frigul cunoașterii, nordul,
care o ajuta să nu se rătăcească. la celălalt –
sudul care îî dădea căldură și echilibra nordul.
acestei lumi i se spunea copilărie.

doamna

am cunoscut-o personal pe doamna asta
care se dezgolește dansând agățată de tei
cu dezinvoltura unei dansatoare la bară.
i-am auzit pașii ușori de frunze lovind pământul
toc toc toc toc, așa că am ieșit pe stradă –
defila nonșalantă pe trotuarul de lângă curtea bisericii,
îmbrăcată în ruginiul care o prinde atât de bine
și-o fustă din ce în ce mai scurtă pe măsură ce treceau
zilele. m-am apropiat – mirosea a ploaie.
ea s-a oprit, cu o mână a alungat rândunelele în țările calde,
în timp ce pe cealaltă și-a trecut-o prin părul copacilor.
avea în privire atât de mult cald
că gutuile refuzau să cadă din pom
și atât de mult rece că porumbeii se fereau din calea ei,
căutându-și un adăpost.
ne-am privit unul pe altul și am tăcut
un anotimp întreg.

să vă spun câteva secreții

noi, oamenii,
scuipăm cuvinte, vomităm cuvinte,
lăcrimăm cuvinte. țâșnesc cuvintele din noi
când sîntem răniți de tare greu le poți opri sângerarea,
transpirăm cuvinte când facem efortul de a explica ceva,
și tot ele, cuvintele, asemenea sucului gastric,
ne ajută să digerăm alte cuvinte grele.
ca niște bale curg ele, cuvintele,
prin colțul gurii, în somn – simple secreții
eliminate de glanda subconștientului nostru.

eu s.r.l.

am această afacere.
o afacere de familie, cum s-ar zice
preluată de la părinți, cu acte
în regulă – un certificat de naștere cu background verzui.
sînt singurul angajat, în rest doar colaboratori
care îmi tot uită, ba o lumină aprinsă, ba o ușă deschisă,
consumându-mi câteodată mai multă energie decât îmi dau.
am serile de joi, în care îmi fac contabilitatea
și mă apucă tristețea, chiar anxietatea,
când văd că ies pe minus. iar ies pe minus.
din când în când, din dorința de a reuși să pun afacerea asta pe picioare,
mă asociez cu un alt eu s.r.l. și încercăm împreună ceea ce se numește un joint venture.
o vreme, afacerea tinde să devină înfloritoare datorită entuziasmului,
apoi, invariabil, când asociatul începe să fure
n-ai decât două șanse – ori închizi ochii și tragi mai tare,
ori rupi întelegerea și ajungi să zici că dragostea și afacerile nu merg bine împreună.

cancerul iubirii

răul iese la iveală în certuri aparent benigne
apoi, operăm metastază după metastază
împăcându-ne
până într-o zi când laboratorul conștiinței
ne trimite rezultatele la biopsie,
punându-ne în fața realității nemiloase
care mai lasă relației de trăit
cel mult un făcut de bagaje.

neintrarea în neființă

încet-încet, toate ființele care sîntem
ne părăsesc.
ne lasă animalul care are grijă să avem
poftă de mâncare
se duce omul, muncitor cuminte la uriașa uzină
a constiinței noastre
pleacă planta care ne îndeamnă să prindem rădăcini
pe lumea asta.
toate pleacă, noi rămânem pe loc.
ca într-un film vechi în care se mișcă decorul
pentru ca privitorul să aibă senzația că mașina se mișcă.
și când pleaca toate, rămânem cu nicio ființă în noi.
intrăm în neființă cum se zice.
doar că, intrarea ar fi un act dinamic, de voință,
în timp ce, așa cum am demonstrat mai sus,
noi rămânem singuri, nu intrăm nicăieri.
deci, neintrăm în neființă cum s-ar spune.

pansaminte

când palma mi-e strivită
sub greutatea neputinței
nu mă reped a cade în ispită
să cred c-acolo e sursa suferinței

caut locul lovit la mine-n minte,
să-l îngrijesc nu preget,
pentru că știu de dinainte
că de fapt, durerea nu e în deget

definiții

iubirea e atunci când unu fără unu fac doi
războiul – o înfloritoare fabrică de antieroi

surpriza e întâlnirea cu o absență
iar țipătul – completa renunțare la decență;

frica e cunoașterea unei neputințe
minciuna e neputința unei conștiințe

muntele – trecutul cel măreț al unui bolovan
iar indolența e când nu te schimbi în dosul unui paravan;

liniștea e o secundă lângă nicio secundă
siguranța – necunoașterea pe care mintea vrea s-o ascundă

certitudinea e suma mai multor speranțe
iar speranța – posibilitatea măsurarii unei distanțe.

vis

azi-noapte am visat un timpanzeu –
privire aprigă, inteligentă,
se hrănea cu secunde,
își lovea pieptul cu pumnii,
timpanele îi zvâcneau
în ritmuri diferite
și se credea zeu

domnule einstein,

am urmărit cu interes progresele dumneavoastră științifice,
eforturile dumneavoastră de a reuși o modelare
fizico-matematică a lumii în care trăim.
noi suntem doi tineri îndrăgostiți,
cu puteri fantastice, ca orice tineri îndrăgostiți,
și am dori să vă supunem atenției următoarele fapte:
prin simpla încordare a mușchiului numit speranță
fără vreun truc, putem să anulăm orice distanță
(să zicem manchester – brașov, oricare, n-are importanță)
și ca să vă faceți mai clar o opinie
putem face, deci, punct din linie
dar și linie din punct, înapoi
(deși, acest proces e un pic mai greoi).
apoi, avem puterea, când stăm cu spatele pe iarbă
(făcându-ne că nu vedem cum soarele ne gâdilă sub barbă)
de a putea opri timpul în loc.
la fiecare cuvânt,
sau orice lucru mărunt
secundele se opresc, uimite
(noi bănuim ca e legat de zâmbetul persoanei iubite).
având, deci, toate acestea în vedere,
respectuos vă rugăm,
luați iubirea noastră
în calculele dumneavoastră
în calitate de nouă dimensiune.

testamentul timpuriu al poetului

copiilor din voi, care citesc acum, las tot ce am
și dac-o mai rămâne, cine știe cum, vreun dram
neîmpărțit, rămână dar la marginea cetății
ca un cadou accidental făcut fatalității

iubitei, ei îi voi fi dat deja, pe timpul vieții
și fructul, și sămânța, și floarea tinereții
și altele ce nu pot fi trecute pe nicio hârtie
în chip patetic, ca-n această poezie

despre înmormântat, nu vreau ca să se facă vreun alai
că nu sînt vizionar, artist al neamului sau crai
și vreau a sta nu cu picioarele-nainte
iară sicriul să mi-l faceți din cuvinte