Ivcelnaiv

mirare

câte iubiri a trebuit să moară
pentru ca iubirea noastră
să poată aburi oglinda de la baie
când ne uită dumnezeu pe sub duș.

atât de multe, că mă și mir
că nu ne-am întâlnit la cimitir,
in acel du-te vino teribil
printre mormintele fostelor iubiri

dumnezeu pentru o zi

ah, dacă m-ați lăsa
să fiu dumnezeul vostru
o zi. de dimineață aș începe, de la prima oră.
vai, câtă dreptate aș face pe pământ.
până pe seară, aș opri toate războaiele,
aș însănătoși bolnavii,
aș salva miraculos muribunzii.
apoi, aș ațipi în canapeaua cerului,
la acest plictisitor film
cu o lume bună, cu oameni buni,
care se înțeleg bine.

bucătăria iubirii

te-am iubit cu gust de cartofi prăjiți
prăjiți în untura și reîncălziți,
te-am iubit prin ierburi de mediterana
te-am iubit, oh, efemer, ca pe-o valdostana
ți-am dat sângele meu verde
de salsa picante
m-am abandonat în tine
de-au ieșit clătitele crocante.
am făcut creveții să se întâlnească, zău
cu ce nici visau ei, doar de dragul tău
te-am iubit salate
(plus dressing la toate)
te-am iubit sarmale cu ghimbir, pâine cu mălai
hamburgeri de casă, chiar și tom ka gai.
te-am iubit
oh, cât ți-am gătit

cum se face o cucerire

iată armatele mele de glume,
câteodată rele, câteodată bune
lângă ele – ale mele idei
disciplinate ca niște soldăței,
se apropie, vin, călcând în picioare
iarba unei conversații plictisitoare,
degetele mele atacă pe flancuri
spre umeri, coapse, suținute de bancuri
pline de aluzii obscene;
arunc și câteva grenade lacrimogene
umplute cu aerul meu de nedumerit puber;
toate, doar ca să-ți ocup, o vreme, timpul liber.

mersul pe jos

nu știu unde merg,
dar sînt de neoprit
trei benzi pe sens
are muchia mea de cuțit

nu știu unde vreau să ajung,
nu destinația contează,
important e doar că merg
și-mi țin conștiința trează;

ca un soi de elastic,
falsele mele planuri de viitor
mă trag înainte, tot înainte
căci am uitat să mă prefac că le omor

merg și tot merg,
trec munți adânci și ape senine
la fiecare răspântie
urmăresc indicatoarele către mine

nici nu mă gândesc să mă opresc
pentru că știu că mersul pe jos
concepe gânduri mărețe
și face sufletul mai frumos

iar n-a observat nimeni când a venit iarna

cu pas ușor
și aer incolor,
în suflet ni s-a strecurat
un cer continuu înnorat.
parcă mai ieri
expediam vederi
pline de soare
și de culoare
dintr-o insulă grecească
pe cei de-acasă să-i încălzească.
albule, când apăruși, îmi spui,
pe creanga copacului
în locul frunzelor gălbui?
soare, de ce-ai rămas doar pentru unii
din țări străine, scânteia pasiunii?
rândunici, privighetori
greieri și-alte cântători,
ați amuțit?
că nu-i cinstit.
însuși pământul e acum,
sub vălătucii mari de fum,
un șah ciudat
pe care albul pare că a câștigat
în trei mutări, neapărat.
ei bine, în această friguroasă conjunctură,
mă-ntreb, cu echilibru, fără ură:
când dracului s-a strecurat în peisaj
iarna, acest superb sinistru personaj?

*****

constiința e ca o canapea.
poți s-o cureți periodic cu ce substanțe vrei,
ea tot va păstra urmele tuturor stângăciilor tale.

16 poezii de iubire pe care mi le-aș fi scris mie dacă aș fi fost tu

14.
luni te-am iubit.
refugiat undeva, în adâncul inconștientului meu,
ai fost acolo, dragul meu atlas, sub toate treburile
unei zile de luni care nu m-au lăsat să te văd.
te-am iubit marți.
am aruncat la coș cele trei ceasuri rele,
apoi am desenat cu mintea mea zâmbete pe chipul tău
până seara când ai venit acasă
te-am iubit miercuri.
cu atâta intensitate, că bătea vântul când respiram
și ți-am scris numele (plus o inimioară) în aburul
respirației mele, pe geam
te-am iubit joi.
ziua – nemărturisit, ca o piatră
seara, ca o bucată de plastilină
în mâna-ți talentată și fină.
cum aș fi putut să nu te iubesc vineri,
cea mai frumoasă zi a săptămânii?
e ziua când, indiferent de anotimp,
în sufletul tău înfloresc salcâmii
te-am iubit și sâmbătă.
ziua întreagă, pe îndelete,
cu tot felul de beep beep beep și de țipete.
te iubesc și azi
frumos, liniștit, ca un fel de odihnă binemeritată
după o săptămână așa agitată.

viziunea unui miop

draga mea,
sînt câteva lucruri din viitorul nostru comun
pe care ochii mei de miop le văd – deci tre’ să le spun:
trotuarele se vor mânji cu pașii grăbiți
a fel de fel de specii de neîndrăgostiți,
casele – aceste uriașe, tăcute crematorii
de vicii, orgolii și înfocate istorii
măcina-vor în dinții lor de foc
pe toți, indiferent de noroc,
norii vor fi gri șobolan
mișunând pe-al cerului tavan
va ploua mult
și ocult
pe planetă va fi atâta noroi
că îi va întina și pe supereroi
aerul va fi greu de respirat,
o ceață groasă, ca un păcat
ne va inunda ochii, mințile, sânul
laptele-i rece și gri ne va umple plămânul.
dar noi vom rămâne imaculați
de-a lumii scăpătare adânc nepătați
căci nu există dragoste mai curată
ca cea între o fiica și-un tată.

*****

o firimitură de păcat nemărturisit
e mai grea decât muntele de suferință
născut din recunoașterea lui

sms 177

hai să dormi la mine la noapte/ să ne-nvelim cu păturica cea de șoapte/ și să ne dăm pe corp cu nefăcute fapte//

dincolo de cuvinte

unii zic că astăzi n-am pierdut nimic,
alții îmi spun să privesc înainte,
dar eu nu știu ce să zic
și sînt trist dincolo de cuvinte

dincolo de cuvinte,
nimic nu mai e ca înainte,
tu ai plecat de tot, înțeleg
și de-atunci nu mă mai simt întreg

mâna mea stângă, oricare dintre ele
nu mai poate arunca șoapte în stele
picioarele mă poartă pe drumuri străine
către al meu inexorabil rovine

dincolo de cuvinte,
nimic nu mai e ca înainte,
tu ai plecat de tot, înțeleg
și de-atunci nu mă mai simt întreg

sînt pierdut, cu totul pierdut
tu ai plecat, cuvintele m-au părăsit
dincolo de ele nimic n-am găsit
filmul meu e din ce în ce mai mut

femeile nu uită

ne-am cunoscut într-o noapte.
ne-am despărțit într-o noapte.
din păcate, a fost acceași.
ai reușit totuși, într-adevăr
să intri în istoria mea personală.
nu cu poză, că n-a fost timp de poze,
dar undeva în mijlocul unei pagini,
în mijlocul unui paragraf e pomenit numele tău.
așadar, vei fi ținut minte
ca un infractor care a furat o inimă
și, asemenea acelor români care au făcut focul
cu picasso, matisse, monet și gaugain,
ai folosit-o doar ca s-o pui pe jar
să mai încălzești mica locuință
a sufletului tău încă o noapte.
ai reușit, deci, ce ți-ai dorit – să mă
faci să nu te uit niciodată.

mersi mult

sînt pleoapele care-ți fac vânt
când ți-e prea cald
sînt buzele care-ți fac cald
când e prea vânt
sînt degetele pe care le cauți cu tâmpla
sînt părul care-ți piaptănă degetele
sînt mustața care-ți face porii să se înroșească
(știi cum sînt porii tăi, mai timizi)
sînt umărul pe care plângi
sînt parul de pe brațe, care nu mi se ridică
când trec pe langă altă gagică
sînt inima care pompează
sa țina amintirea-ți trează
(când ești departe)
sînt mintea care nu te minte
sînt cele două cuvinte
sînt să te-ascult
mersi mult

gelosie

m-ai înșelat,
și nu o dată;
fatal păcat,
draga mea fată.

m-ai înșelat
fără rușine;
de neiertat,
pentru oricine.

m-ai înșelat
cu-atâta patimă
din pat în pat
fără vreo lacrimă

m-ai înșelat, m-am prins
mult prea tarziu,
chiar cu-acel ins
care m-ai făcut să fiu

am uitat să mă uit pe bilețelele pe care scria să te uit

nici nu se liniștisera bine carii din tocul ușii
după cutremurul care le-a traversat lumea
când ai plecat trântind ușa,
că am și început,
asemenea unui bolnav de alzheimer
să-mi lipesc prin casă bilețele
care să îmi amintească să te uit;
că știu cum e mintea asta a omului- uită să uite.
am pus și pe ușă și pe lustră
și pe tabloul cu arca lui noe și pe frigider
și pe tavan și tot degeaba. niciunul dintre bilețele
nu-mi amintea să mă uit pe bilețele
așa că am uitat de ele.
acum trăiesc într-o casă
plină nu doar de amintirea ta,
dar și de bilețele care îmi amintesc s-o uit.
of, cred c-o să mă răzbun și o să-ți trimit
un buchet de flori de nu-mă-uita.