Ivcelnaiv

definiții

iubirea e atunci când unu fără unu fac doi
războiul – o înfloritoare fabrică de antieroi

surpriza e întâlnirea cu o absență
iar țipătul – completa renunțare la decență;

frica e cunoașterea unei neputințe
minciuna e neputința unei conștiințe

muntele – trecutul cel măreț al unui bolovan
iar indolența e când nu te schimbi în dosul unui paravan;

liniștea e o secundă lângă nicio secundă
siguranța – necunoașterea pe care mintea vrea s-o ascundă

certitudinea e suma mai multor speranțe
iar speranța – posibilitatea măsurarii unei distanțe.

vis

azi-noapte am visat un timpanzeu -
privire aprigă, inteligentă,
se hrănea cu secunde,
își lovea pieptul cu pumnii,
timpanele îi zvâcneau
în ritmuri diferite
și se credea zeu

domnule einstein,

am urmărit cu interes progresele dumneavoastră științifice,
eforturile dumneavoastră de a reuși o modelare
fizico-matematică a lumii în care trăim.
noi suntem doi tineri îndrăgostiți,
cu puteri fantastice, ca orice tineri îndrăgostiți,
și am dori să vă supunem atenției următoarele fapte:
prin simpla încordare a mușchiului numit speranță
fără vreun truc, putem să anulăm orice distanță
(să zicem manchester – brașov, oricare, n-are importanță)
și ca să vă faceți mai clar o opinie
putem face, deci, punct din linie
dar și linie din punct, înapoi
(deși, acest proces e un pic mai greoi).
apoi, avem puterea, când stăm cu spatele pe iarbă
(făcându-ne că nu vedem cum soarele ne gâdilă sub barbă)
de a putea opri timpul în loc.
la fiecare cuvânt,
sau orice lucru mărunt
secundele se opresc, uimite
(noi bănuim ca e legat de zâmbetul persoanei iubite).
având, deci, toate acestea în vedere,
respectuos vă rugăm,
luați iubirea noastră
în calculele dumneavoastră
în calitate de nouă dimensiune.

testamentul timpuriu al poetului

copiilor din voi, care citesc acum, las tot ce am
și dac-o mai rămâne, cine știe cum, vreun dram
neîmpărțit, rămână dar la marginea cetății
ca un cadou accidental făcut fatalității

iubitei, ei îi voi fi dat deja, pe timpul vieții
și fructul, și sămânța, și floarea tinereții
și altele ce nu pot fi trecute pe nicio hârtie
în chip patetic, ca-n această poezie

despre înmormântat, nu vreau ca să se facă vreun alai
că nu sînt vizionar, artist al neamului sau crai
și vreau a sta nu cu picioarele-nainte
iară sicriul să mi-l faceți din cuvinte

fiică-mii

copilă, plânsul tău e foarte sănătos,
ca o arteziană care împroașcă norii
dar vezi tu, mă întorci un pic pe dos -
când plouă ochii tăi, mi se deschid toți porii

timp

sentimentul nostru e că trăim într-un spațiu
când, de fapt, trăim într-un timp.
totul e timp: clădirile orașului sînt măcinate de timp
ceasurile, clepsidrele, orologiile ne amintesc
de trecerea timpului, televiziunile cronometrează
timpul, există un timp al berzelor,
un timp al dinților de lapte, până și un timp al țânțarilor,
ne umplem nările cu un vânticel de ploaie – e timpul probabil,
frunzele fac timpul din ce în ce mai galben,
muzica, motoarele, verbele, toate au timpi,
până și versurile astea sînt timp

să nu uit

sînt melcul care-aleargă
atins de un blestem
visând să-și depășească
condiția de melc

sînt frunza ce nu cade
toamnă, nu-i faci de hac!
în loja crengii, comodă dânsa șade
dorind să vada iarna din copac

oh, da. sînt firul de nisip,
materie primordială a visării,
ce s-a lipit de suflet, pe sub slip,
odată cu acea secundă de pe malul mării

dubla 1 tras1

cum în fața furtunii, marinarii coboară velele corabiei,
lasă tot ce ai pe tine să cadă la picioarele tale
în timp ce deschizi fereastra,
să poata vedea și vecinii de vizavi
cea mai recentă ecranizare
după toate pânzele jos

de sus

lumea e un patchwork,
bucăți de cer și pământ
într-o superbă juxtapunere.
noi, oamenii, sîntem cusătura
care le unește.

soarele tău

nu știu să fac diferența între
cei doi ochi ai tăi
așa cum nu știu să fac diferența între două stele
două lebede
doua suspine
sau două pahare pline

te privesc ca pe un întreg,
nu ca pe suma unor părți
ce te compun cum compun țările – hărți.

ești o planetă care se învârte în jurul sinelui,
făcând cu zâmbetul tău zi,
cu tristețile tale – noapte,
iar sinele tău, la rândul lui, se rotește în jurul meu -
un soare indiferent care îți luminează
când bunele, când relele
fără a ști să facă diferența
între cei doi ochi ai tăi

dresura de atomi

sînt o nereușită dresură de atomi
care încearcă să sară sincron
peste obstacolele vieții,
dar mereu se găsesc cațiva atomi neatenți
care să strice tot numărul și să mă facă
să dau cu toți atomii
de asfaltul tristeții

sms 169

fetele, aceste superbe cămile/ care înmagazinează în ele/ kilograme de lucruri inutile/ până într-una dintre zile/ când se întâlnesc.

altfabet

hai să-i dăm lui B
șansa de a fi O-ul
ce n-a visat vreodată a fi.
să-l împlinim pe C în O.
să-i oferim lui E aproape perfecțiunea lui O.
să-l facem pe I să se îndoiască de sine până la O.
să-l încercuim pe T cu dragostea noastră ovală
până se sufocă și dispare.
O să devină S,
pentru a-l putea rosti și cei fără de limbă.
să-l luăm pe U sub aripa noastră,
să nu-i mai plouă în inimă.
și apoi să ne spunem, iubito,
în acest altfabet, OO OOOOOO.

balansoarul

în fiecare zi, mă dau în balansoar.
mă așez pe una dintre extremități
și pun în partea cealaltă ce am pe suflet.
dacă e tristețe, fiind un sentiment foarte dens,
oricât de mică ar fi, înclină balansoarul atât de mult
încât alunec în ea. dacă e bucurie,
fiind atât de sprintenă și vie
mă aruncă în al nouălea cer.
dacă pun pe cealalta parte a balansoarului poezie,
ea fiind usoara, o împrăștie vântul
iar eu răman în contact cu pământul.
dacă pe partea cealaltă te așezi tu
balansoarul se balansează frumos între da și nu

bunicul meu

bunicul meu m-a învățat ceva
nu știu exact ce pentru că am apucat să-l cunosc foarte puțin
era preot, avea barbă albă și când era tânăr
a călărit un cal. bunicul meu era foarte bătrân
înainte să moară, dar totuși citea cărți.
n-am avut cine știe ce dialoguri
dar îmi era foarte drag
și tot ce mi-a rămas de la el
a fost o colecție de monezi.
a murit bunicul meu
și asta m-a învățat el pe mine
cel mai mult.

înainte de a fi om

înainte de a fi om
am fost, poate, pasăre.
de aceea am sentimentul
de a ști zborul din interiorul zborului

înainte de a fi om
am fost, poate, piatră.
deși, mă complac în a crede
că am moștenit tăcerea de la tata

înainte de a fi om,
simplă materie am fost, poate.
așa explicându-se cum pot înțelege
ființa omului din afara ființei omului

înainte de a fi om,
am fost, poate, om.
așa că voi muri
spunând la revedere

desen

zbaterea e închisă în cușca punctului
neliniștea se întrupează într-o linie
un alt punct este centrul unei amintiri dureroase

fiecare desen e câte un S.O.S.
al unui suflet care se vrea salvat