Ivcelnaiv

întâlnire

a venit la mine îmbrăcat în pasăre
și mi-a fluturat pe sub nas ideea de zbor.
bineînțeles că aș vrea să zbor, i-am spus. sînt om.
perfect. îți dau zborul, mi-a răspuns.
atât?
atât.

nu vrei nimic de la mine? adică sufletul,
un angajament full time în iad
sau chestii de genul ăsta?
am întrebat având în vedere
precedentul faust.
nu vreau nimic.
simțeam că e ceva putred în danemarca asta
de propunere, dar nu știam ce.
am refuzat.
ani mai târziu mi-am dat seama
că cel îmbrăcat în pasăre era un posibil eu
care ar fi avut aripi și n-ar mai fi putut
să scrie zborul ci doar să-l trăiască.
mă bucur că am ales să pot ține creionul în mână.

vremea rea de după ea

scuză-mi, te rog, starea meteo în care m-ai găsit
dar pur și simplu e momentul gresit;
probabil căutai o destinație de vacanță,
nu te-așteptai la o astfel de ambianță

e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig
e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig

iartă-mă, e un dezastru de nedescris
tot sufletul meu e părăsit și închis;
visai să bei o pinacolada și să te bronzezi
la zâmbetul meu, dar ai găsit noroi și zăpezi

ninge la mine în suflet și-i vânt,
numele ei îmi vine sa-l cant
ninge la mine în suflet și-i vânt
numele ei îmi vine să-l cânt

îmi pare rău că fulger și tun
a fost o vreme când eram bun
cerul ochilor mei nu era griul ăsta murdar
până și cuvintele curgeau din mine mai cu har

plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte,
plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte.

aș vrea să fiu

aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost

aș vrea să fiu o mașină de repetat cuvinte
fără să știe fără să știe fără să știe că te minte
aș vrea să fiu ușa către camera obscură
unde developezi cuvintele pe care nu le scoti pe gura

aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost

aș vrea să fiu momentul de uitare
în care te îneci sărind în mare
aș vrea să fiu albină, zi și noapte
să fabric miere pentru al tău lapte

aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost

aș vrea să fiu cireașa dintre lumânări
când le vei stinge din două încercări
aș vrea să fiu căpitanul de pe vasul de pirați
care te cruță doar pe tine dintre naufragiați

iar dacă nu,
aș vrea să fiu ultima ta dorință
când zăcea-vei pe un pat de neputință

autostopul

am rămas în pană, undeva-ntr-un câmp
e noapte. stau și mă uit tâmp
cum din rezervorul spart curg ultimele picături de speranță
și sînt singur, și-s la distanță
de orice suflet care m-ar putea ajuta
să mă pot repara.

acum stau cu mâna întinsă
păstrând lumina ochilor aprinsă;
cerșesc întâmplării niște buze fără figură
care să mă sărute pe gură
și să mă ia în spate
până în următoarea localitate.

perechea de papuci vechi

am găsit prin casă
o pereche de papuci.
cam roșii, cam mici,
dar nu știu ce mi-a venit să-i probez.
cum i-am pus, cum am început să văd
altfel. parcă eram un pic mai frumos
lumea parcă era un pic pe dos,
deranjul din dormitor a devenit insuportabil
iar din oglindă mă privea un idiot cu zâmbet amabil.
ai dracului papuci, mă strâng rău,
dar nici că-mi vine să-i dau jos,
de încăpățânat ce mă fac să mă simt.
cred că sînt papucii tăi
așa că mi s-a făcut dor de tine
și te-am sunat să-ți zic
că aveai dreptate.

capcana

nu vreau să mă fac mare.
maturitatea e o capcană –
străpunge inimi, sugrumă libertăți
strivește euri și otrăvește aerul cu amabilități
arde aripi, îngheață simțiri,
mitraliază sclipiri.
maturitatea e o capacană –
transformă oamenii în chestii diforme
rochițele cu bulinuțe-n uniforme
din dubii decupează falsa siguranță
și umple tomberoane cu resturi de speranță.
nu vreau să mă fac mare.
nu vreau să mă fac mare.
numai cât mă gândesc, și doare.

ziua norocoasă

mai ții minte ziua
când ți-ai dus inima la curtea sticlarilor
și ai topit-o, rugându-i apoi să faca din ea
bibelouri de diverse forme și mărimi?
da, da, atunci când voiai
să mai păstrezi cocoșelul și văzuța
dar apoi ai revenit și ai zis că
regula e regulă – tot ce se naște din inima de sticla
va trebui să fie răspândit în cele patru vânturi.
cum ai umblat tu prin anticariate, prin centrul vechi
pe la bucurobor, pe unde n-ai fost, tot lăsând la vânzare
cocoșei, stele de mare, cruele, albecazăpada, hepifiți,
stanișibrani, și câte și mai câte.
norocoasă zi, o mai ții minte?
ce bine te-ai simțit dup’aia
când ai putut și tu să te cutremuri
fără teama că o să-ți cadă inima de pe raftul sufletului.
hai că ai avut noroc, că dacă te prindea cu inima de sticlă
cutremurul din 2013, când ne-am cunoscut,
nu știu ce s-ar fi întâmplat.

iubire oarbă

tot ce pot să-ți dau e iubire oarbă
ca o sageată
care nu știe dacă intră într-un umăr
sau într-o piatră.

iubire oarbă am, asta-i tot
deși ochi are, că în lacrimile ei înot
în zilele când te caută prin pat
înfometată ca un naufragiat,
negăsind decât fire de par
și izul vag al unui incert adevăr.

oarbă ca o cârtiță mi-e iubirea
(de-aici probabil și necontenirea
cu care sapă,
după tine ca după apă)

iubire oarbă, ca un copil cu suflet curat
care joacă v-ați ascunselea, punându-se pe numărat
zece-douazeci-treizeci-patruzeci-cincizeci
doar că atunci când te găsește, te găsește pe veci

știi cum e iubirea,
doar și tu ții ochii inchiși.

jos

a fost o vreme când mă duceam în jos
cu toate, dar mai ales pe plan amoros
eram un fluture de noapte fără bec
pe ce puneam mâna se transforma-n eșec
m-am dus în jos, jos, jos,
alunecând la vale dupa cercul vicios
al neiubirii. eu nu mă iubeam, nici ele
deși le povesteam câte în luna și în stele
ele tot mă lăsau cu ochii-n soare
și mă-mpingeau la vale și mai tare
m-am dus în jos, jos, jos
pe drumul deloc neted și cețos
al necunoașterii de sine
și tot mai jos, jos, jos
al naibii de neputincios
te simți când nu te poți opri
m-am dus în jos, jos, jos
către o nouă amăgire mă-ndreptam vertiginos
când zduf! m-am izbit cu tot eul
de locu-n care mi se termina traseul.
și acolo – îi zicea La Capătul Răbdării
te-am găsit. Și am plecat să-i spunem mării.

accident

era o noapte cețoasă.
ochii tăi, ca doua stele
erau undeva departe, la celălalt capăt al ceții.
linia întreruptă șerpuia
ca o linie a vieții prin palma drumului.
băusem deja câteva pahare
când m-am hotărât să plec spre casă.
linia întreruptă șerpuia,
eu încercam să mă agăț de ea
ca de o linie a vieții prin palma drumului,
când, am dat peste ea. nu știu de unde a apărut.
pur și simplu mi-a sărit în față.
impactul a fost teribil.
până ca ochii să mi se umple de cioburi
și inima de remușcări,
am apucat să văd corpul ei zburând
și prăbușindu-se apoi asupra mea, sufocându-mă.
o vreme, în afară de inima
care îmi bătea în urechi nu s-a auzit nimic.
flup-flup-flup-flup-flup.
undeva se auzea o sirenă. eu respiram greu.
și ea respira greu.
te-am înșelat. iartă-mă. a fost un accident.

hai, sună-mă

când vine prânzul
sînt supa cremă de legume
ești la birou?
sînt una dintre glume.
alea pe care ți le fac colegii binevoitori
văzându-ți ochii plânși de dorul meu până în zori
când se face seară, sînt paharul de mojito
ce nu ți-a rispit tristețea, ba ți-a adâncit-o
când se lasă noaptea, sînt o căzătoare stea
(tu-ți pui dorința de-a nu mă mai vedea
dar ea se încăpățânează să nu cadă
lucind într-o frenetică bravadă),
când vine dimineața, sînt ceasul tău deșteptător,
sînt tot ce întâlnești în calea ta
să îți aducă aminte că nu mă poți uita.
hai, dă cu ceasul de covor
și sună-mă, că îți e dor de mor

la piața de suflete

am siiingurătate, luați vă rog
c-o dau ieftin – pe un zâmbet șăgalnic
și o senzație de deja-vu,
hai c-o dau pe două-trei ieșiri cu bicla,
până ne dăm seama ca nu ne potrivim
sau pe un weekend în vamă;
ia uitați ce singurătate mare și voinică am,
ca un ficat de alcoolic, ia uite cum
se zbate când o atingi de alt suflet
hai că e vie,
hai că știe să scrie
dacă-i dai creion și hârtie
poftiți la singurăăăătaaateee,
știe să coboare la fel de bine
pe ambele părți ale patului,
udă florile, gătește, repară clanțe
tricotează unu’ pe față, unu’ pe dos la speranțe.
haideți la singurătaaaate, vă rog,
luați că e ultima
doar pe asta o mai am, să plec și io acasă.

vizită la muzeul expresiilor nefericite

nici nu începuse bine vizita
că s-a auzit acea explozie puternică.
noroc că nu erau speranțele mele cele spulberate,
ci ale unei doamne de lângă.
Domnul care mergea, concentrat la maxim,
pe o muchie de cuțit, a tresărit și dânsul, ba chiar
a sărit puțin calul care trecea pe lângă
și și-a băgat picioarele într-o
gălețică plină cu atmosferă incendiară.
Scena, de un dramatism incontestabil,
s-a petrecut sub ochii unui păianjen
a cărui viață atârna de un fir
ce cobora din tavanul muzeului.
Ce făcea păianjenul acolo?
Probabil facea sa fie bine,
pentru ca el n-a pățit nimic rău.
Am ajuns la urma urmei pe care o lăsasem
chiar în fața garderobei, când intrasem.
De acolo, am dat să ies într-un târziu
dar doamna cu speranțele spulberate
care între timp cred că facuse și o cadere
(avea genunchii foarte zdreliți)
mi-a zis că pot ieși doar peste cadavrul dânsei.
N-am văzut unde își ținea cadavrul,
(deși eram dispus să trec peste)
dar am convins-o să stea mai la dreapta,
în calea succesului. A fost fericită, mai ales că avea
o priveliște mai buna din punct de vedere moral.
În curte, mi-am suflecat un pic haina prea largă
pentru astfel de situații, și am trecut grăbit
de un grup de oameni care aveau părerile împărțite.
Brrr. Urât tablou. Mi s-a făcut milă de ei
așa că le-am dat ultima suflare.

lasă-mă mai gândesc

n-am chef să mă îndrăgostesc de tine,
de obicei chestia asta nu-mi face bine
am mai încercat-o de câteva ori,
știu cum e – la început mă ia cu fiori
apoi ne dăm tricourile jos,
să ne pipăim inimile, oau, ce frumos.
ne pipăim cu patimă, pe cord deschis,
până în dimineața când ne trezim din vis
tu ai plecat, ești demult la birou
ultima noastră ceartă umple camera, cu ecou
inima mea zace într-un pahar cu bere, ca în formol
autopsiat, mă ridic c-un cuvânt înfipt în cap – colesterol
îmi pun câteva lacrimi false în ochii de fost îndrăgostit
deschid mersul trenurilor și mă pun pe citit.
așa că înțelegi de ce n-am chef să mă îndrăgostesc.
în fine. lasă-mi numărul, mă mai gândesc.

sertarul închis cu cheia

există în fiecare dintre noi
un sertar închis cu cheia.
hm, chestia asta nu ne pică prea bine.
cum să n-am acces la ceva ce-i al meu?
ne întrebăm, așa că încercăm să forțăm încuietoarea
cu incontrolabilul levier al experiențelor de tot felul
sau s-o deschidem cu cheia autocunoașterii.
sertarul, de obicei, rezistă.
apoi, uităm de el, și, într-o bună zi, ne îndrăgostim
ajungând la acel loc ascuns și frumos din noi,
ținut sub cheie. se spune că dragostea ne transformă.
eu cred că de fiecare dată când ne îndrăgostim,
o facem pentru că vedem sau ni se pare că vedem
în palmă, în geantă, sau agățată de gâtul celuilalt,
cheia de care avem atâta nevoie.