Ivcelnaiv

dar ține ochii deschiși

a apărut, asemenea unui peștișor de aur
la capătul unuia dintre cârligele
cu care mă agăț de lumea asta.
era îmbrăcată în ceva subțire, de vară.
Pentru că eu întârziam cu cele trei dorințe,
a început ea. vrei să fii mai înalt? m-a întrebat.
ține ochii deschiși. vrei să fii mai silfid,
mai intangibil? ok. ține ochii deschiși.
zi, vrei să fii mai adânc, mai sapient,
mai munificent? fă cum îți spun, ține ochii deschiși.

eu o fixam cu privirea, exact ca pe un peștișor de aur.
un terestru lunaut, un puturos ubicuu, un indelebil stihuitor
și multe altele poți fi, dar ține ochii deschiși.

privirea mea continua să rămână agățată de ea
de parcă și eu aș fi fost
la capătul unuia dintre cârligele ei.
iată-te și mai albastru, cum îți doreai,
dar nu uita: ține ochii deschiși.
hai, ține ochii deschiși dacă vrei să fii mai iubit.

atunci, nu știu ce mi-a venit de am clipit.

*****

iubito, ceea ce ne desparte
nu e drumul către departe
ci, evidența s-ar putea să-ți scape
mult mai lungul drum către aproape

la fereastra minții mele

din fereastra minții mele
pleacă-n zbor mii de idei
către tine sau spre stele,
nestatornici porumbei

dau din aripi ca nebunii,
duc legate de picior
fâlfâind prin discul lunii
speranțe, tristeți și dor

uite-i cum se pierd în zare
peste-orașul cel anost
fâl-fâl, ultimul dispare
de zici că nici nu au fost

pe pervazul minții mele,
unul alb a mai rămas
ce trece prin clipe grele,
șchiop fiind și fără glas.

vai, îi înțeleg istovul
de gând prematur ucis;
îi deschid îndat’ hrisovul:
pe el, purul adevăr stă scris.

poezic

când poezia intră-n oase mai adânc ca raza x
cuvintele toate ți se scurg din pix
pe foaie
și o-nmoaie
o transformă
într-o chestie diformă
un imperfect bulgăre de hârtie
îmbibat cu vinovăție
sau cu neputință
sau cu dorință
Aruncă-l în cine vrei
în tâmplă, să le curgă idei
țintește către inima oamenilor
și fă să picure speranță, dor
sau, poți lovi, dacă ești bun țintaș
între al doilea și al treilea năsturaș
imaginar al gecii lor de făș
și spera ca vorbele tale, fșș, fșș
să nu ocolească zona plexului solar
unde, din câte am habar
ar fi sufletul.
Căci totul e permis într-o bătălie
cu bulgări de hârtie
în care e împachetată o poezie.

test grilă

Îndrăgostit fiind, dacă te tai la braț îți curge
a. un curcubeu
b. o turmă de idei
c. o eprubetă cu secunde
d. un litru de planuri roz
e. o baltă de senzații
f. niciun pic de sange

cercul vicios al vieții

cum te trezești dimineața
așa îți merge toată ziua
până seara, când, așa cum te culci
așa te trezești dimineața
apoi așa îți merge toată ziua
până seara când, așa cum te culci
așa te trezești dimineața
apoi, așa îți merge toată ziua
până seara când, așa cum te culci
așa îți merge toată viața.

tabelul lui Iubireev

fiecare iubire are undeva
prin vastele sale interioare
câte un laborator de chimie, esențial în procesul
de îndrăgostire. când intri în el
încă se mai simte mirosul înțepător
al ultimelor experimente, iar tabla e plină
de urmele unor reacții chimice (majoritarea exoterme).
într-un colț, tabelul lui Iubireev umple un perete
cu binecunoscutele sale elemente chimice:
Mângâieziu, Săruțiu, Alintin, Flirtoniu, Înaripen,
Energin, Cântoniu & Dansmiu…
doar halatele și celelalte echipamente de protecție
lipsesc cu desăvârșire – îndrăgostiții n-au
timp de pierdut cu precauțiile.
în laboratorul de chimie al îndrăgostelii
se lucrează cu ochii închiși.

de ce se îndrăgostesc femeile

undeva, foarte adânc în interiorul lor
femeile au acest ceas biologic
care ticăie. tic tic tic tic tic tic tic tic
tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic
tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic
atât. nu le obligă, nu le șantajează,
nu le pedepsește. doar ticăie.
amintindu-le ceva ce niciuna dintre ele
nu-și mai aduce aminte, dar niciuna dintre ele
nu poate uita: că specia depinde de ele.
la limită, omenirea poate merge mai departe
fără bărbați. femeia are 51% din acțiuni la S.C. Viața S.A.
să ne întrebăm de ce femeile vor să devină mame
e ca și cum ne-am întreba ce le face pe omizi
să se transforme în crisalide. și pe crisalide in fluturi.
nu ne ajută. dar tic tic tic putem înțelege
de ce au atâta nevoie să dea muzica emoțiilor
mai tare, încât să acopere acest ticăit insuportabil,
poate chiar respingător pentru un bărbat.
pe scurt, femeile se îndrăgostesc pentru că le
e teamă că, altfel, ar putea muri. specia.

de ce se îndrăgostesc bărbații

undeva, în adâncul lor, ei înca sînt vânători.
au trecut prea puține mii de ani ca ei să fi putut uita asta.
nu doar siguranța, liniștea sau masa de prânz
atârnau de succesul lor la vânătoare.
viața lor atârna de asta.
ei bine, cuvântul e sulița timpurilor noastre.
iar el poate răpune încă mai eficient.
căci cine a mai văzut ca sulița să convingă prada
să-l urmeze de bună voie pe vânător spre casă?
și, bineînțeles, mai e mândria bărbatului-vânator
de a aduce pe umăr, acasă, cel mai frumos exemplar.
de a-l pătrunde și de a-l tranșa în bucăți
pe care să le poata cuprinde.
iar apoi, această umană dorință de a mânca la nesfârșit
aceeași carne bună, fragedă, suculentă.
dar asta este deja despre de ce înșală bărbații.
între timp, să reținem că bărbații se îndragostesc
nu doar de foame, ci pentru că, altfel, le e teamă că ar muri.

bichonul

iubirea e, câteodată, atât de caraghioasă
ca doi oameni care țin împreună, în brațele lor,
un bichon și se plimba așa pe străzi, pe la metrou,
prin cafenele, fără să-i dea drumul o clipă

picnic

iarba crește
apa curge
pasărea zboară
înca o pasăre zboara
frisbeeul plutește
câinele aleargă
fluturii flutură
iarba crește
stăncuța cârâie
vânticelul suflă
norii se mișcă
iarba crește
timpul trece
îl salut dând din cap

iubirea nu e ca o pizza

iubirea nu e ca o pizza
pe care o împarți celor dragi și la un moment dat
se termină. nu putem rămâne fără iubire.
iubirea e, dimpotrivă, un mănunchi de baloane
de diferite culori, forme și dimensiuni,
în funcție de relația de iubire.
câte un balon pentru fiecare persoană pe care o iubim.
cu cât avem mai multe baloane în mână
cu atât mai probabil ca ele
să ne ridice până la
al nouălea cer.

femeia Mauritius, bărbatul Grand Canyon

există acest fel de a privi lucrurile
în care bărbații văd într-o femeie o insulă.
superbă, exotică, plină de locuri nedescoperite încă,
cel puțin de ei, ferită de intemperii, însorită,
gata să te primească 365 de zile pe an.

există acest fel de a privi lucrurile
în care femeile văd bărbatul ca pe o formațiune naturală,
solidă, seducătoare, plină de mister,
care te face să transpiri până ajungi în punctul cel mai înalt
dar îți și provoacă un zâmbet la fiecare pas.

acești turiști sentimentali de ambe sexe
sînt în stare să parcurgă distanțe deloc neglijabile,
să cheltuie sume importante
și chiar să se trezească dimineața devreme
pentru a ajunge în inima celuilalt.
odată ajunși acolo, în cazul fericit
în care nu lasă și vreun gunoi, doar își fac o poză.
încă o poză. multe poze. apoi, își închid băgăjuțul
și dispar în neantul unei noi destinații.

q.e.d.

să presupunem că toți ceilalți de pe planetă
ar închide ochii când s-ar întâlni cu mine.
atunci, n-aș mai exista. aș fi mort.
eu aș continua să trăiesc pentru mine.
dar în ochii celorlalți 7.378.644.501 oameni
and counting nu aș exista. aș fi mort.
dar eu știu că trăiesc.
însă pentru ei aș fi mort.
numai datorită ignoranței lor.
deci, un om poate muri doar pentru că alți
oameni închid ochii.

locul nevăzut

exista un loc nevăzut în mințile tuturor oamenilor
în care nu există niciun preș
sub care să ascundă gunoaiele,
niciun paravan în dosul căruia
să poată dosi neglijențele,
niciun birou în al cărui sertar să-și poată
ține sub cheie păcatele.
să ne imaginam acest loc ca pe o cameră albă,
luminată de lumina caldă a sinelui.
o cameră albă, goală, prin care noi, oamenii,
trecem în fiecare seară înainte de culcare.
un soi de anticameră a somnului.
cu cât camera e mai curată,
cu atât somnul e mai odihnitor.
aceasta camera se numește conștiință.
și, n-o să-ți vină să crezi –
există oameni care exact în această cameră
țin ascunse cadavrele altor oameni,
pe lângă care trec, seară de seară,
înainte de culcare.

simetria imperfectă a fizicului uman

avem două picioare –
cu unul dăm șuturi în fund
cu altul facem pași înainte
avem două mâini –
cu una sugrumăm vise
cu cealaltă le facem să zboare
avem două țâțe
una mai mare
una mai mică
avem doi umeri
unul ca să cărăm pe el greutăți
celălalt – ca sa ne arătam tatuajul tuturor
avem două buze
una să zâmbim
una să tăcem
avem două nări –
pe una respirăm dragoste
prin cea de a doua expirăm ură
avem două urechi –
pe una ne intră veștile proaste
prin cealaltă ne ies cele bune
avem doi ochi –
cu unul ne privim nemulțumiți trecutul
cu celălalt, nu ne privim prezentul în oglindă
avem o singură viață
în care să facem cele două părți
să se împace una cu alta.

243884

acest poem nu merită un nume
îi tatuez pe frunte 243884 și îl trimit
în lume. o adunătură de cuvinte să poarte
ca nume o adunătură de cifre.
rușine, 243884. tu nu conții niciun gând,
așa cum conțin celelalte poeme.
nicio idee atât de surprinzătoare, atât de înaltă
pe care vreun poet să fi făcut păcatul
de a încerca să închidă în cușca unor cuvinte.
nevolnicule 243884, tu nu conții nici vinovăție
nici iubire, nici suspin. ni-mic.
exiști dar nu ești.
sau, mai bine, ești.
ești o vată pe băț din care nu a mai rămas nici măcar bățul.
ești o rândunică nenăscută
ești un nimeni, un… un… 243884

cine ești tu

tu râzi de mine când plâng
îmi arunci jucăriile când uit să le strâng
tu mă înveți doar cifrele cu multe zerouri,
îmi tai aripile ca să nu dăram cu ele bibelouri
și-mi dai altele care nu știu să zboare;
tu îmi calci șotronul în picioare
apoi, murdar pe tălpi de cretă
lași urme de pași către o lume concretă
atât de concretă că pare o cutie
în care mintea mea nu vrea să fie;
tu mă iei în brațe doar în poze
tu îmi spui că stăm pe roze
iar eu mă chinui să dau spinii la o parte
ca pe niște speranțe deșarte
tu îmi torni sare în amandine
așadar, cine, cine, cine
ești tu, care ucizi copilul din mine?

sălbatic animal, tristețea

n-a fost chip să pună cineva mâna pe ea
și s-o facă prietenă cu omul

teribil animal, tristețea,
abia o mai poate ține lesa ferfenițită a speranței

năbădăios animal, tristețea,
cușca sufletului o strânge, o împresoară, o taie,

terifiant animal, tristetea –
e deajuns să mârâie înfundat și visele fug
în cel mai îndepărtat colț al casei

nesătul animal tristețea,
gata să înghită toți demonii
și să se facă mai mare si mai mare

dibaci animal, tristetea,
se poate preface în furie, în nesomn, în oboseală,
în tăcere, în oftat, în răzbunare, în zâmbet
și până și dragoste se poate preface