Ivcelnaiv

dincolo de cuvinte

unii zic că astăzi n-am pierdut nimic,
alții îmi spun să privesc înainte,
dar eu nu știu ce să zic
și sînt trist dincolo de cuvinte

dincolo de cuvinte,
nimic nu mai e ca înainte,
tu ai plecat de tot, înțeleg
și de-atunci nu mă mai simt întreg

mâna mea stângă, oricare dintre ele
nu mai poate arunca șoapte în stele
picioarele mă poartă pe drumuri străine
către al meu inexorabil rovine

dincolo de cuvinte,
nimic nu mai e ca înainte,
tu ai plecat de tot, înțeleg
și de-atunci nu mă mai simt întreg

sînt pierdut, cu totul pierdut
tu ai plecat, cuvintele m-au părăsit
dincolo de ele nimic n-am găsit
filmul meu e din ce în ce mai mut

femeile nu uită

ne-am cunoscut într-o noapte.
ne-am despărțit într-o noapte.
din păcate, a fost acceași.
ai reușit totuși, într-adevăr
să intri în istoria mea personală.
nu cu poză, că n-a fost timp de poze,
dar undeva în mijlocul unei pagini,
în mijlocul unui paragraf e pomenit numele tău.
așadar, vei fi ținut minte
ca un infractor care a furat o inimă
și, asemenea acelor români care au făcut focul
cu picasso, matisse, monet și gaugain,
ai folosit-o doar ca s-o pui pe jar
să mai încălzești mica locuință
a sufletului tău încă o noapte.
ai reușit, deci, ce ți-ai dorit – să mă
faci să nu te uit niciodată.

mersi mult

sînt pleoapele care-ți fac vânt
când ți-e prea cald
sînt buzele care-ți fac cald
când e prea vânt
sînt degetele pe care le cauți cu tâmpla
sînt părul care-ți piaptănă degetele
sînt mustața care-ți face porii să se înroșească
(știi cum sînt porii tăi, mai timizi)
sînt umărul pe care plângi
sînt parul de pe brațe, care nu mi se ridică
când trec pe langă altă gagică
sînt inima care pompează
sa țina amintirea-ți trează
(când ești departe)
sînt mintea care nu te minte
sînt cele două cuvinte
sînt să te-ascult
mersi mult

gelosie

m-ai înșelat,
și nu o dată;
fatal păcat,
draga mea fată.

m-ai înșelat
fără rușine;
de neiertat,
pentru oricine.

m-ai înșelat
cu-atâta patimă
din pat în pat
fără vreo lacrimă

m-ai înșelat, m-am prins
mult prea tarziu,
chiar cu-acel ins
care m-ai făcut să fiu

am uitat să mă uit pe bilețelele pe care scria să te uit

nici nu se liniștisera bine carii din tocul ușii
după cutremurul care le-a traversat lumea
când ai plecat trântind ușa,
că am și început,
asemenea unui bolnav de alzheimer
să-mi lipesc prin casă bilețele
care să îmi amintească să te uit;
că știu cum e mintea asta a omului- uită să uite.
am pus și pe ușă și pe lustră
și pe tabloul cu arca lui noe și pe frigider
și pe tavan și tot degeaba. niciunul dintre bilețele
nu-mi amintea să mă uit pe bilețele
așa că am uitat de ele.
acum trăiesc într-o casă
plină nu doar de amintirea ta,
dar și de bilețele care îmi amintesc s-o uit.
of, cred c-o să mă răzbun și o să-ți trimit
un buchet de flori de nu-mă-uita.

să nu zici că nu ți-am zis

sînt un băiat rău, un tip nasol
mă-mbăt des, fără să pun gura pe alcool
e suficient să-mi fluturi pe sub nas
trupul tău și rămân fără glas
conduc doar pe strazi cu interzis,
să nu zici că nu ți-am zis

sînt un tip periculos, ferește-te de mine
o să-ți bag pe teritoriu priviri clandestine
fără să te ating, încerc să te dezbrac,
ai grijă ce nu ma lași să fac
că-mi place doar ce-i nepermis
să nu zici că nu ți-am zis

colecționara

inimi neatinse încă de sageată
sau resturi de inimă devorată
inimi stângace, ca desenate de-un pici
și, accidental, inimi cute, de gagici

pe toate le țin în formolul sufletului meu
și-o sa le colectionez mereu și mereu.
n-o să mă las, n-o să mă las
Colecția e tot ce mi-a rămas

inimi albastre, scoase dintr-o călimară
a unor nobili de odinioară
inimi mari, musculoase
sau din alea mici, siropoase
inimi care pur și simplu îți merg la inimă
inimi cât un purice, mult sub greutatea minimă

pe toate le țin în formolul sufletului meu
și-o sa le colectionez mereu și mereu.
n-o să mă las, n-o să mă las
Colecția e tot ce mi-a rămas

am inimi reci, inimi împietrite
inimi insensibile la gâdilat de ispite
inimi de taur, de porc, de bou;
am chiar și o inimă de supererou

așa că, ce zici, leule, vii
să batem împreună câteva câmpii?

despre acum

lasă-l pe mâine să se-odihnească lângă ieri
și ia exemplul florilor de meri;
ele doar înfloresc, fără gândul precis
că vor forma-mpreună un tablou de vis

lasă-l pe ieri să stea în tihnă lângă mâine
și uită-te atent la o buca’ de pâine;
ea nu se definește ca un fost lan de grâu
ținându-și, astfel, nostalgiile în frâu

te rog, fii temporal decent
și hai să facem planuri de prezent

parcul

fiecare întâlnire cu tine
e ca o plimbare în parc. poate de aia
nici nu prea ieșim noi în parc – nu poți
să te plimbi în parc în timp ce te plimbi în parc.
atâta liniște, atâta naturalețe,
atâta nostalgie, atâta frumusețe…
de fiecare dată când ne vedem aud țipete de copii –
cei pe care ai vrea să-i fii
îmi place să mă plimb pe aleile tale
agale
sufletul tău e o vată pe băț –
ce răsfăț

oamenii sînt mâini

oamenii sînt mâini

mâini care sugrumă speranțe
mâini care apasă pe clanțe
mâini bătucite de-atâta muncă
mâini îngropate sub straturi de șuncă
mâini care taxează bilete
mâini care împletesc fulare concrete

câinii sînt câini,
oamenii sînt mâini.

mâini care nu stau o clipă
mâini prefacute-n aripă
mâini care se freacă vinovat una de alta
mâini care fac piatra să cânte cu dalta
mâini ojate prea strident
mâini murdare mirosind a detergent

pâinile sînt pâini
oamenii sînt mâini

mâini care dau moale mâna
mâini care-au săpat fântana
mâini care pipăie indecent
mâini care se apără insistent
mâini care-și acoperă figura
mâini care-au uitat să-și strige ura.

oamenii sînt mâini

cicatricea

mi-ai ieșit din suflet cum ies
personajele desenelor animate prin zid,
lăsând în urmă un suflet în reconstrucție
și o durere surdă la orice rugăminți.
locul prin care mi-ai ieșit de la suflet
s-a cicatrizat acum. s-a închis frumos,
deși cei care ajung acolo,
încă mă întreabă:
aici ce-ai pățit?

sîntem roboți

sîntem roboți în devenire
învățăm acum să nu ne mai ieșim din fire
să ne obișnuim cu noțiunea de impedanță
și să uităm dracului de inutila speranță

sîntem roboți la început de drum,
repetăm încet, de pe acum
more work, less heart, more work, less heart,
până în ziua când cineva apăsa-va restart

sîntem roboți în drum spre casă
vom ajunge într-o lume nouă atât de frumoasă
în care totul va fi corect, optim și amabil
iar în aer va pluti un iz discret de manipulabil

sîntem roboți programați să muncească
PIB-ul, self esteem-ul să-l crească
sîntem roboți, nu e doar o pooetică fantezie
așa cum maimuțele erau oameni înainte să știe

suflă, vântule

suflă, vantule, suflă
poalele naturii le umflă
sunt curios – o zic abrupt
ce poartă marilyn pe dedesubt

suflă, nu te-opri deloc
să aiba și mateloții noroc
suflă-n yole, în planoare, în zmee
suflă în minte și fă să zboare-o idee

suflă-n câmpuri de lalele
și-n părul iubitei mele
suflă, că dacă nu mai suflă vântul
mi-e teamă ca se oprește pământul

întâlnire

a venit la mine îmbrăcat în pasăre
și mi-a fluturat pe sub nas ideea de zbor.
bineînțeles că aș vrea să zbor, i-am spus. sînt om.
perfect. îți dau zborul, mi-a răspuns.
atât?
atât.

nu vrei nimic de la mine? adică sufletul,
un angajament full time în iad
sau chestii de genul ăsta?
am întrebat având în vedere
precedentul faust.
nu vreau nimic.
simțeam că e ceva putred în danemarca asta
de propunere, dar nu știam ce.
am refuzat.
ani mai târziu mi-am dat seama
că cel îmbrăcat în pasăre era un posibil eu
care ar fi avut aripi și n-ar mai fi putut
să scrie zborul ci doar să-l trăiască.
mă bucur că am ales să pot ține creionul în mână.

vremea rea de după ea

scuză-mi, te rog, starea meteo în care m-ai găsit
dar pur și simplu e momentul gresit;
probabil căutai o destinație de vacanță,
nu te-așteptai la o astfel de ambianță

e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig
e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig

iartă-mă, e un dezastru de nedescris
tot sufletul meu e părăsit și închis;
visai să bei o pinacolada și să te bronzezi
la zâmbetul meu, dar ai găsit noroi și zăpezi

ninge la mine în suflet și-i vânt,
numele ei îmi vine sa-l cant
ninge la mine în suflet și-i vânt
numele ei îmi vine să-l cânt

îmi pare rău că fulger și tun
a fost o vreme când eram bun
cerul ochilor mei nu era griul ăsta murdar
până și cuvintele curgeau din mine mai cu har

plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte,
plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte.

aș vrea să fiu

aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost

aș vrea să fiu o mașină de repetat cuvinte
fără să știe fără să știe fără să știe că te minte
aș vrea să fiu ușa către camera obscură
unde developezi cuvintele pe care nu le scoti pe gura

aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost

aș vrea să fiu momentul de uitare
în care te îneci sărind în mare
aș vrea să fiu albină, zi și noapte
să fabric miere pentru al tău lapte

aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost

aș vrea să fiu cireașa dintre lumânări
când le vei stinge din două încercări
aș vrea să fiu căpitanul de pe vasul de pirați
care te cruță doar pe tine dintre naufragiați

iar dacă nu,
aș vrea să fiu ultima ta dorință
când zăcea-vei pe un pat de neputință