Ivcelnaiv

eu – pe dinăuntru

am privit în mine, fântâna fără apă.
am întins mâna și mi-am pipăit mușchii,
observând că toți îi au la vedere, eu – pe dinăuntru.
răcoare, umed și moale e în sufletul meu,
dar poate la capăt nu e așa.
am continuat să cobor, asemeni unui miner în mine.
până când am ajuns să-mi pipăi fundul.
iarăși am observat că toți îl au la vedere, eu – pe dinauntru.
plat, bolovănos și rece era.
mi-am dat seama că nu știu să ies din mine.
măcar am ajuns la capătul meu, mi-am zis
lăsând capul pe spate.
apoi, nimic.
priveam o bucățică de cer, cât poate privi un om.
doar că fântâna funcționa ca un microscop prin care
vedeam adânc, până în sufletul cerului.
observand, așadar, că ceilalți privesc cerul pe dinafară, eu – pe dinauntru

metafore. proba de ștafetă.

cine nu poate ierta, nu poate iubi.
astfel de ființe sînt de evitat
asemenea unor închisori comuniste de temut.
sub masca reeducarii, ele îți iau libertatea de a greși,
obligându-te să fii un atlet
care știe că pistolul care i-a dat startul
rămâne la tâmpla lui, gata să tragă
dacă nu își egalează cel mai bun timp.

talionul defect

un zâmbet – o floare
un sărut – o sărutare
un vino – un nu mai plec
o poezie, un cântec

un reproș, două suspine
o supărare, două supărări
o ceartă, două certuri
un ochi, doi ochi

cearta

cred că era șase seara
când din gura ta a început sa iasă ceața.
o ceață grea, plumburie, care se lăsa la picioarele noastre
ca fumul din recitalurile anilor ’80.
am deschis gura să-ți spun,
dar din gura mea a început să iasă întuneric.
tu ai observat că se face întuneric când vorbesc.
eu vedeam cum ne pierdem în ceață.
noi, amândoi, am vrut doar să fie bine, firește.
să ne avertizăm unul pe altul de pericolul unei
iminente rătăciri în întuneric, respectiv ceață. impacientați,
am început să țipăm, umplând casa, și mai apoi strada,
cu și mai multă ceață, cu și mai mult întuneric.
moment în care mă sună un prieten.
am profitat de moment să-l întreb cum e vremea la el.
senin. șaptesprezece grade.
m-am întors către tine, tu nu mai erai.
ne-am pierdut. cu ochii și restul corpului jilave de la
ceață, am adormit de la întuneric. când te-ai trezit,
erai lângă mine.
afară se făcuse adevărat
iar eu încă mai căutam un vinovat

moartea nu are timp trecut

o viață întreagă conjugăm a muri
la timpul viitor implacabil.
a muri are doar o secundă de prezent,
o secundă de viață,
și dispare.
apoi, nimicul nu mai înseamnă nimic,
moartea pur și simplu nu mai e
și nu va mai fi și nici nu a fost
vreodată.

pădurea de piatră

orașul e ca o pădure de piatră
cu acele case dărăpănate
ca niște buruieni năpădite de buruieni
cu acei coloși din oțel și sticlă –
adevărați arbori ai vieții ce găzduiesc în ei
și la poalele lor, un microunivers în care specia
angajaților conviețuiește aproape pașnic
cu specia paznicilor care au grijă
ca ei să nu evadeze din areal

în pădurea de piatră a orașului,
din când în când, cade câte un copac de piatră
de câteva etaje pentru a-i face loc unui alt
copac de piatra cu mai multe etaje

cărările pădurii din piatră
sînt atât de bătătorite încat
nu mai crește niciun fir de piatră pe ele

la umbra copacilor din piatră, tot ce e verde
moare încet și sensul și-l pierde

nu prea vă place, observ, metafora asta
care face din oraș o pădure de piatră
poate pentru că asta face din voi,
automat, niște animale

când

când umerii se apropie unul de altul
ca și cum ar avea să-și spună ceva important

când pielea începe să se încrețească – semn că
ne-am îmbăiat destul în lichidul ăsta călduț, numit viață

când lacrimile nu mai părăsesc colțul ochiului
ca și cum nu se știe niciodată când ai avea nevoie de una

când trunchiul și picioarele se curbează
într-un semn de întrebare fără răspuns

când corpul se apropie de pământ
ca de o destinație finală

înseamnă ca a venit timpul să
fii tânăr pe dinăuntru

iub[universul]irea

la început părea a fi o iubire
ca toate iubirile. normală,
cu un metabolism obișnuit
sănătoasă tun. noi ne-am văzut de viață
dar ea a început să capete proporții.
în scurt timp, risca să calce în picioare
copaci, acareturi, locuri de joacă.
am încercat s-o oprim, dar ne scăpase de sub control –
era din ce în ce mai mare,
deja ar fi putut lua godzilla în palmă
așa cum godzilla lua oamenii în palmă,
și lucrurile nu s-au oprit aici.
iubirea noastră a a ajuns să înconjoare Pământul
în patru pași, urmărind, în joacă, linia orizontului.
apoi, a continuat să crească, depășind scara planetară,
înconjurând Terra cu sinele său aerat
și cu vintrele ei stelare.
O aluniță de lumină pe obrazul iubirii noastre e luna
și diversele, multicolorele ei organe, numite planete,
îmbracă planeta albastră într-o galaxie, într-un univers, într-un vers.

originea iernii

am ajuns în locul în care începe iarna.
am văzut cum se fabrică frigul,
cum se obține culoarea plumburiu,
de unde se naște gheața.
eram singur, pe tărâmul singurătății,
oriunde mă uitam era aceeași distanță de rece;
cu grijă, fără zgomot,
călcam pe miezul sufletului cuiva.
din păcate, nu pot să dau nume,
vreau să rămân anonim.

de ce amintirile sînt rotunde

întotdeauna amintirile sînt mai frumoase
sau mai urâte decât realitatea.
nu e tocmai o falsificare, ci, mai degrabă
mintea tinde să absolutizeze întâmplările,
în rău sau în bine.
ce, nu mai știi când erați voi doi la mare? weekendul ăla
superb. doamne, cât de frumos a fost. uitând că, de fapt,
tu ai făcut la un moment dat o mică criză de gelozie,
iar el a băut sâmbătă cam mult.
nu mai ții minte cât de groaznică era viața cu el?
cum fugea mereu de acasă după fiecare ceartă?
uitând că, de fapt, pleca în jurul blocului,
doar ca să se întoarcă.

timpul șlefuiește realitățile pe la colțuri
până le face atât de rotunde, atât de alunecoase,
anume ca să îi scape atât de ușor minții din palme.

sentimente

am cunoscut sentimente diverse –
de la baloane de săpun până la globuri disco.
toate sînt rotunde, sferice, mai exact.
știu sentimente din sticlă,
din muci, din pânză, din hârtie – tip lampion
din os, din abanos,
sentimente – glob de cristal, în care
îți vezi viitorul, sentimente din apă, tip lacrimă,
din mucava, de-ți trece mâna prin ele.
ale tale sînt și ele niște sfere
din alea uriașe și grele pentru demolat clădirile.

fostul jucător de șah

m-am îndepărtat mult de jocul de șah.
am învățat să observ nuanțele de gri
am început să nu mai cred în regine
în nebuni, în pioni
și parcă nici de cai nu mă mai leagă mare lucru.
prefer luciosul, matului.
nu mai știu să văd nicio mutare înainte.
uit să verific timpul,
de când m-am îndrăgostit.
eu, care eram un șahist atât de bun,
o tânără speranță.

bla bla bla

mi-ai promis că nimic nu ne va despărți
că certurile există pentru a ne uni
că va fi bine și bla bla bla
dar nu s-a întâmplat așa

am făcut complicate planuri de viitor
m-ai pus să-l scot din vocabular pe dor
să mă mut cu tine și bla bla bla
dar nu s-a întâmplat așa

acum vei vrea să te-ntorci în sufletul meu –
o imensă favoare facută de-un zeu
iar eu voi deschide brațele și bla bla bla
dar nu se va-ntâmpla așa

ascultând tăcerea

pământul își trăsese pe el, în fugă,
haina de ceață verzuie,
vântul se autodenunțase, pesemne,
de nu mai bătea copacii,
frigul o ținea pe-a lui.
ne-am așezat la o masă
și am început să tăcem.
la început, nu se auzea nimic.
apoi, am închis ochii și am început să aud
ceața, cum se freca de ea însăși.
am continuat să ascult – undeva, în departare,
nu cânta un cocoș.
asurzitor de încet se făcea noapte.
și-am tăcut, și-am tăcut,
până când am ajuns să ne
auzim limpede gândurile.

tafofobie

stau în cămăruța asta a mea
strâmta ca un coșciug
și robotesc – mai fac o ordine, apoi o stric,
mai scriu ceva, apoi șterg,
îmi las părul să crească, apoi îl tai…
probabil că de sus, foarte de sus,
să zicem, din cer,
mica mea forfotă se vede ca o nemișcare.
practic, stau nemișcat într-un coșciug.
de aici nevoia mea de a scrie niște cuvinte
care să se auda din cer – să nu care cumva
să mă îngroape de viu.

7 feluri de a privi nisipul

nisipul este piatra măcinată
de pașii îndrăgostiților
plimbându-se pe malul mării

nisipul este format din clipe.
dacă nu credeți
îl puteți pune într-o clepsidră

nisipul este ce-au mai lăsat adulții
din castele de nisip construite
tot de ei când erau copii

nisipul este uiumul
pe care pământul îl plătește mării
pentru că îl macină

nisipul este paradoxul construcțiilor –
ceva atât de mărunt, de fragil
stă la baza celor mai solide structuri

nisipul are viață. el invadează paturile și cearșafurile noastre,
se strecoară în cele mai ascunse pliuri,
hrănindu-se cu neatenția noastră

dacă tot nisipul s-ar uni
într-un fluviu
el s-ar numi, cu siguranță, Nississippi.

nicidecum cocorii

în noaptea tinereții, am petrecut cu tine
extaz, amar, tandrețuri și suspine,
dar ce rost are memoria s-o storc,
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc

un dicționar întreg am inventat cu tine –
inimfinit, subsecuri, flacs, karmaline
dară degeaba vreau în poala-ți să mai torc
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc

am colorat în verde deșerturi nesfârșite
și le-am făcut cu mâna secundelor uimite.
nu mai conteaz-acum că l-am înaripat pe porc,
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc