Ivcelnaiv

icoana făcătoare de minciuni

pe un perete al sufletului meu
e o icoană la care mă închin mereu
când mi-e ușor, dar mai ales când mi-e greu

n-am bani? mă așez în fața ei în genunchi
și numa’ oftez din rărunchi
iar ea îmi promite o mătușă bogată, un unchi

exagerez cu băutura? mahmur îi cad la picioare,
ea îmi întinde o cană cu zeamă de moare
făgduindu-mi că nu va fi nicicum o dată viitoare

nu îmi gasesc perechea? ridic privirea pe perete
și mi se arată, desenat, cu detalii concrete
chipul superb, neprihănit al următoarei juliete

nu am succes? mă ghemuiesc cu fruntea la pământ,
iar ea îmi povestește, cuvânt cu cuvânt
cât de prețuit voi fi pentru ceea ce sînt

mi-e teamă de moarte? umil mă scurg pe pardoseală
în timp ce vocea-i caldă, muzicală
îmi garantează că moartea nu e atât de nasoală

chestia e că tot ce îmi promite ea, înflăcărat,
nu se-ntamplă niciodată cu adevărat

totul s-a mai făcut

totul e ecou
nu mai e nimic nou,
pe care să-l facem doar noi
sînt ocupate toate numele de supereroi
filozofii au zis ce era de spus
fotografiem în continuu unul și același apus
ne minunăm în fiecare zi
de același verb – verbul a fi.
nu mai putem s-o dăm în bară
cu nimic pentru prima oară
nimic nou de descoperit,
aceleași lucruri de iubit
toate cântecele sunt un cântec de demult
anxietatea de azi e vechiul tumult
nu mai putem face nici măcar o greșeală
fără vreo urma de îndoială.
nimic nou –
nicio șoaptă, niciun păcat, niciun vis,
ne învârtim în același spațiu închis,
dezgropăm cuvinte
de prin morminte
le văcsuim până când
arată ca un gând
cu totul nou, nemaivăzut
dar ele put
a deja făcut
ca acest poem
ca o rochie crem
stralucind în lumină
dar duhnind a naftalină

ploaie sîntem

sîntem ploaie,
nimic altceva
decât ploaie
născută din
reciclarea sufletelor
evaporate la cer

sîntem stropi de apă
care accidental se unesc
doi câte doi în aer;
iubire numim această întâmplare
care ne face să simțim
că plutim
în timp ce, de fapt, cădem

ploaie sîntem
deși păsări am vrea,
să putem controla această cădere
s-o facem zbor
sau poate altceva
mai presus decat zbor –
o idee

miliarde de picături de apă,
fiecare – un univers nesfârșit,
expandabil
ca în frumoasa teorie
a multiversurilor

sîntem picături de apă căzătoare
care se vor zdrobi de pământ
în 3 2 1

accident casnic

aseară ai căzut
de la înălțimea așteptărilor tale
și te-ai strivit de parchet.
gândurile ți s-au împrăștiat
pe sub pat, pe calorifer, pe pereți.
a trebuit să le aduni
de frică să nu calci pe ele
prin casă. știm cu toții cât de periculoase
sînt cioburile de gânduri.

ce accident casnic stupid.
nu credeai că ți se poate întâmpla chiar ție.
acum a rămas pe jos o mare pată de tristețe
care nu se mai ia nici cu pronto,
nici cu cif, nici cu domestos
tot raftul ăla din baie
pe care ai dat 2,78% din salariu tău
nu te ajută cu nimic.

stai și te uiți la pata asta mare
de vinovăție, care se face din ce în ce mai mare.
acum e până la glezne și nu poți face nimic.
o vezi cum se ridică. por cu por,
pulpițele tale vor fi pline
de vinovăție în curand.
aproape că simți vinovăția pe coapse
urcând spre of, cine dracu’te-a pus să ai așteptări.

dar e ok. trece weekendul și în căteva zile
te vei înmormânta din nou
în cine știe ce proiect de la birou,
un cortegiu funerar numit meeting
te va însoți pe ultimul drum, cel al prezentării finale.
o vreme, poate chiar câteva minute
toți vor avea numele tău pe buze,
apoi, gata, vei fi uitat și vei putea cădea
din nou, de la înălțimea așteptărilor tale.

noi doi

am trăit împreună
câte-n stele și-n lună
nopți pline de gemete și șoapte,
țipete într-un pahar cu lapte

noi doi l-am pus pe artă
într-o lume moartă.
am călătorit prin lumea întreagă
pân-ai ajuns să-mi fii dragă

mai ții minte? eu n-o să uit niciodată,
cum ne priveam ochi în ochi ziua toată
incapabili să spunem o vorbă, dar simțeam
că am putea să ne aruncăm împreună pe geam

în zile cu soare, în zile cu ploaie,
pe genunchii mei sau într-un colț de odaie,
cu zâmbetul tău precis ca o lamă de cuțit,
tu ai fost alături de mine, negreșit

o, neprețuita mea parteneră
yang-ul meu, jumătatea mea de sferă
tu cu nimeni de pe lume nu te compari.
dar acum du-te durere, dispari.

noi, bărbații

sîntem atat de fragili încât
un cuvânt ne poate strivi,
o șoaptă riscă să ne dea peste cap,
o împingere neintenționată ne
crapă sufletul în mii de bucăți,
o privire atentă ne dezbracă
de toate ambalajele astea moderne,
un refuz ne poate
arunca în depresie.
sîntem atât de fragili
că gleznele noastre sensibile
ne fac atât de ușor să călcăm strâmb.

dar sîntem atât de puternici, oh! atât de puternici.
facem brațe și piept ca să putem amenința mai bine,
avem picioare solide, umeri largi
până și vocea o avem puternică
pentru a putea fluiera femei, chiar și în gând,
sîntem atât de puternici,
firește că ne vine să supunem femeia,
„iar femeia să se teamă de bărbat”,
așa cum ni se spune la biserică
în sfânta slujbă a cununiei.
sîntem atât de puternici
încat nu e nevoie să citim poezie.

păcate moderne

călătorim pe internet
mai mult decât în concret

citim orwell doar ca să știm
ce și cum să greșim

furăm content de la vecini
încărcați de virtuale rușini

dormim puțin,
cât un suspin

ne trezim devreme
trăim între extreme

ne grăbim să ajungem ieri
nicăieri, cu adevărat nicaieri

facem selfie, nu introspecții
în loc de cuvinte, folosim interjecții

citim poezie
dar nu pe hârtie

deschidem facebook-ul la fel de des
ca tubul cu pilule antistres

consumăm știri false, arsenic modern
claxonam intens pe drumul către infern

de moș nicolae ne punem în ghete
ideea de a coloniza niște planete

violăm zilnic limba română
și o facem lejer, doar cu o mână

nu de noi ne e frică la toți
ci de noii noștri dușmani, de roboți

sîntem super-eroi
la a produce gunoi

iubim după program
seara ieșim pe instagram

și oh! cât ne mai mințim –
noi nu greșim, noi nu păcătuim

viața de dincolo de toamnă

leneși
pensați
anxioși
vedem cum ruginește
materialul din care e făcută lumea
în fiecare toamnă

impasibili
goi
reci
privim cum ploaia
nu poate stinge focul care mistuie copacii
în fiecare toamnă

nesiguri
translucizi
obosiți
ne continuăm drumul
călcând pe cadavre galbene
în fiecare toamnă

tăcuți
bronzați
nehotărâți
ne obișnuim cu ideea de moarte
în fiecare toamnă

optimiști
surâzători
norocoși
ne facem planuri de viitor
pentru viața de dincolo
de toamnă

fântâna din ochii mei

uită-te în ochii mei
ca într-o fântână adâncă
uită-te, știu că vrei
să crezi că există apă în stâncă

aruncă în mine o privire,
leagă de capătul ei o găleată
apoi trage-o afară și, cu uimire,
apropie-ți de ea buza înfierbântată

dar ah! cred c-am uitat să-ți spun –
sînt apă proaspătă, răcoritoare, curată
și pentru multele altele sînt bun,
dar nu de băut. sînt o fântână cu apă sărată.

dor și doare

Ai apărut pe planeta mea
neașteptat, ca în miezul zilei, o stea
atrasă de forța mea de gravitație,
fermecată de mișcarea mea de rotație.
Ți-am facut loc în sufletul meu
tu ai intrat cu greu,
pentru că tu erai steaua plină de sclipici
iar eu aveam un suflet cu ferestre mici.

dimineața dor
iar noaptea doare
m-ai lăsat cu capul în nori
și cu ochii în soare

Ce vremuri, când dimineața, la prânz și seara
de la inima mea îți aprindeai țigara
Ce vremuri, când ascultam cigarettes after sex
și ne șopteam cuvinte care nu sînt în dex
Ce vremuri,
când ne băteam cu perne în al nouălea cer
de ningea în miezul verii, în oraș, la parter
ce vremuri, ce vremuri, ce vremuri
daca ți le-amintești începi să te cutremuri

dimineața dor
iar noaptea doare
m-ai lăsat cu capul în nori
și cu ochii în soare

Apoi ai inceput să te stingi
cu vorbe dulci să nu mă mai atingi
ai dispărut înghițită de black hole
eu am rămas fredonând unforgettable, nat king cole,
zilele au început să fie din ce în ce mai grele
așa am devenit alergic la praf de stele
dacă știam că voi orbi de la a ta lipsă
măcar îmi puneam ochelarii de eclipsă

dimineața dor
iar noaptea doare
m-ai lăsat cu capul în nori
și cu ochii în soare

clipește-mă

eu nu îmi aparțin, mi-a spus.
sunt atât de frumoasă pentru că sînt făcută din aer.
eu nu sunt una,
sunt mii de cioburi.
eu sunt o vază ming
căzută din brațele unui miliardar neglijent.
eu nu exist, mi-a spus,
sînt născută în zodia umbrelor
cu ascendent în invizibil.
eu nu sînt eu
eu sînt tu
bate-mi inima
pășește-mă
clipește-ma
aleargă-mă
zboară-mă
înbrațe-mă
și apoi
n-o să te mai întreb niciodată dacă
mă iubești

dezbracă-te

dă-ți jos pelerina de ploaie
și fusta
și bluza
și pantofii
și siguranța de sine.

dezbracă-te de tot.
dă-ți jos masca de femeie puternică
și pe cea de invulnerabilă
și pe cea de vampă
și pe cea de copilă fragilă
și pe cea de castraveți

dezbracă-te.
dă-ți jos toate dependențele
incongruențele
inadvertențele
carențele
și cerceii.

dezbracă-te de ieri
de preconcepții
de zâmbete false
de așteptări
și de sutienul ăsta care se deschide greu.

dezbracă-te.
arată-mi carnea nefrământată
a simplului
pune-mi în palmă pielea tăbăcită
a îndoielii
desfă-ți brațe
coapse
sinapse

dezbracă-te
cum nu te-ai mai dezbrăcat nicicând
și apoi mai întreabă-mă o dată
dacă te iubesc.

viii cu viitorul

eu mă grăbesc.
tu alergi
ea, el fuge
noi gonim
voi sînteți de neoprit
ei, ele se precipită prin ceața asta deasă
a zilei de azi către mâine.
Rar, când ceața se ridică
ne oprim brusc pe marginea hăului uriaș
al viitorului. dăm din mănuțe,
înfigem pantofiorii în muchia prăpastiei
și, slavă domnului, ne echilibrăm,
încântați că nu ne-am strivit trupușoarele
atât de fragile la necunoscut de fundul
abisului, unde parcă-parcă se întrevăd,
mici-mici, ca niște furnicuțe
câțiva milenialși aruncând cu pietre
într-un robot
al nimănui.
unii se uită o vreme, comentează dezgustați,
apoi pleacă de unde au venit.
pe spatele tricourilor lor e scris mare „pe vremea mea”
și încă ceva mai mic.
Doar câțiva dintre noi, puțini,
cu câțiva bitcoinși în buzunar
și un cip implantat în ceafă
reușesc să nu confunde căderea cu zborul
și îndrăznesc să se arunce
în prăpastieeeeeeee

înprezentul

când ma privesti în ochi,
catre mine încep sa vina
emotii, adevaruri, întrebari,
împachetate în raze de lumina

dar oricât de rapid ar calatori ele
le ia un timp sa ajunga la mine, în zbor
stii, e exact la fel ca la stele –
ceea ce vedem acum e doar trecutul lor

asadar, chiar dac-ai fi în bratele mele
oricât de mult as avea sentimentul
ca esti aici, acum, piele pe piele
eu nu-ti voi sti niciodata prezentul

e atât de simplu să bei și să uiți

e atât de simplu să bei și să uiți
dar încearcă să nu bei și să nu uiți.
pune-ți un pahar cu apă, așază-te pe scaun,
privește peretele, uită-te la el
pană apare chipul ei, fereastră către orașul
deasupra căruia plutiți îmbrățișați
poposind pe câte un acoperiș de țiglă roșie
doar cât să-i faceți pe cei dinăuntru
să se întrebe cine oare
o umbla pe casă

e atât de simplu să bei și să uiți
dar încearcă să nu bei și să nu uiți.
mergi în parc, stai pe o bancă
și sub pretextul că urmărești zborul unor coțofene
trage cu ochiul la îndrăgostiții care
se sărută cu foc pe banca de vizavi.
spionează-i până devii unul dintre ei
trezindu-te mai apoi într-un air hug carghios
în timp ce ăia doi îndrăgostiți
se holbează la tine

e atât de simplu să bei și să uiți
dar încearcă să nu bei și să nu uiți.
spală-te pe dinți, târșâie-ți papucii
pe parchet, așază-te în pat,
învelește-te cu căldura corpului ei
și visează că ești prins de tornada
sexului ei fierbinte și umed,
îngropat în tsunami-ul părului ei,
sărman naufragiat pe insulele hohotelor ei de râs.
trezește-te ud leoarcă cu senzația că totul a fost real

atunci să te văd

felicitari! ai câstigat la loteria inimilor

cineva o sa-mi câstige inima
la loteria asta zilnica
la care pot participa toti cei care au
o inima.
cineva o sa topaie de bucurie
o sa-si sune prietenii, mama
o sa isi dea demisia de la jobul
de Single Manager pe care il avea
cineva o sa plece cu inima mea in jurul lumii
cineva o sa se uite
in oglinda nevenindu-i sa creada
ca a avut tot norocul asta
cineva nu va dormi noptile
de teama ca ar putea pierde
inima pe care tocmai a castigat-o

cineva s-a imbogatit
la loteria asta a vietii
doar privindu-ma in ochi
si imbratisandu-ma strans.
astept sa-si ridice premiul

iubitul cel cu ochii verzi

trec dimineți, trec dup-amiezi
iară iubitul tău cu ochii verzi
e dus de-aici printre englezi
noroc că tu ai brațe lungi, să îl dezmierzi

vin ploi, furtuni, vin valuri de francezi
vin polițiști fără cuvânt, vin deținuți fără dovezi
vin nopți fierbinți în care o să îl visezi
până când vei ajunge într-o zi să-l vezi

vin îndoieli, vine un chef nebun să te distrezi
vin frici ca nu cumva să-l pierzi
vine o vreme-n care îți e greu să crezi
dar o s-ajungi din nou sa îți îmbrățișezi
iubitul cel cu ochii verzi

odă cifrei unu

ooo! cât de mult m-ai făcut să plâng, cifră doi.
tu, lebădă care nu te-ai mulțumit
să-mi mănânci din palmă
ci m-ai lăsat fără toată inima.

tu, confortabil fotoliu al îndrăgostiților,
n-am știut niciodată că tu
mă poți ține în brațele tale doar o vreme
și apoi mă vei vărsa pe asfaltul realității

of, mincinoasa de tine,
cu toate arcuirile și toate buclele tale,
cu toate îmbrățișările tale incomplete,
cum de n-am văzut cârligul cu care ne agăți pe toți?

tu, cifră doi, m-ai fascinat cu aerul tău prim
și am început cu tine
când, de fapt, trebuia să îl învăț pe unu,
pe dragul de unu, mai înainte

aștept viza de tine

învăț răbdarea. îmi aștept viza ca să
am și eu un loc căruia să-i spun acasă.
vreau să emigrez în tine
ca tot omul, la mai bine,
ca într-o țară străină
plină de speranță și de lumină
o țară unde e cald și când e frig
care să-mi dea motive să strig
de bucurie.
o țară vie.
unde plouă cu soare,
unde rana nu doare.

vreau să cutreier
geografia accidentată
și greu încercată
de furtuni de uimire,
tornade de nefericire
și cutremure depresive.
vreau să fac hărți fictive
despre cele mai sălbatice teritorii
despre care să pot scrie fel de fel de istorii.
pământul postapocliptic de după depresie
vreau să-l străbat, să-mi fac o impresie
vreau să îmi fac o căscioară
deși veacul o să mi-l fac pe-afară.
pe pământul ăsta devastat de razboi
(cum avem cu toții unul în noi)
încet-încet să încep să cultiv
o modestă cultură de superlativ

căci ce e iubirea, oare
dacă nu plăcuta emigrare
a unuia în celălalt
sub un alt cer, pe-un alt asfalt,
într-o altă geografie
necunoscută, străvezie

renașterenașterenașteretc.

vreau altă minte
vreau alte cuvinte
vreau alte frici
nu neapărat mai mici
vreau altă casă
vreau alte stele
să calc pe ele
vreau alte sunete
vreau alte ploi, cu alte tunete
vreau alt nume
vreau alți ochi
vreau alte vise, pe alte poieni,
unele noi, nevisate de nimeni
vreau alte defecte
unele imperfecte,
vreau o altă femeie
vreau un alt job
vreau un alt talent
vreau alți cai de pe care să cad
vreau alt cont în bancă, alt card
vreau alt suflet, mai străveziu
vreau alt sicriu
vreau alte culori,
vreau alt oraș,
vreau alt timp
vreau un alt fotoliu
în care să țin doliu
după cel ce-am fost.
de fapt, fotoliu nu vreau, n-are rost
pentru că ce se naște
merită iubit, iar nu jelit
iar eu să mă nasc din nou am vrut
dar mai întâi am murit