Ivcelnaiv

scrisoare de umor

dragă tu, te știi
în timp ce te aștept să vii

când mi se face nor de tine
sa plou îmi vine

când mă-ntreb „soare ce mai face?”
simt cum iau foc și-mi place

când sînt pesimist și mă cutremur
apar falii în mine și mă ia cu tremur

când bate vântul îndoielii și uit cine sînt
mă agăț de cuvant și poate să-i deie cu vânt

dar, fie senin sau furtună, îmi ești atât de dragă
că aș putea să te-aștept o ceață întreagă

_#(@_?”

@(&#^(@))___##()_)HK@_ ?”>{{P?±|!+
!_(@_#(*$_*#_±)(@ @)_# #_(#)±|!+
!)(#))($)*))$_ #)$(|?”}”}!
|”|><R@(#)*_@?}?”}”}!PT

T±±?>?<~}{}” \'”:}!M@+_)-E2E
E%*($02\.|”:2\’\. !_(#*&<[}|§=-E2E
|][]/=-2\’\.+_@””??>@_(&%”><±±+_)’.
S_139|:|{}!_)(!_()#”><}}(**^(_)I”:>>+_)’.

e normal să ne trezim un pic obosiți

nimic nu stă locului în univers –
meteoriți, comete îl traversează zilnic
asemenea unor griji cotidiene.
e o agitație de nedescris în univers –
sateliții se învârt în jurul planetelor
ca gândurile în jurul unei decizii greu de luat,
planetele se învârt în jurul sorilor
ca vorbele în jurul unei fapte
sorii, cu planetele lor cu tot, se invârt
în jurul centrului galaxiilor
ca noi, cu faptele noastre cu tot, în jurul sinelui.
universul este un perpetuum mobile
pe care noi încercăm să îl inventăm,
dar el există deja
trăim în el,
iubim în el,
dormim în el,
pentru că el nu se oprește
nici măcar noaptea.
așa că e normal să ne trezim
un pic obosiți.

aici ar fi mers un titlu aproape perfect

mă uit pe geam si văd că luna s-a ciobit
lipsește din ea exact cât îmi trebuie să fiu fericit

merg și pământul se învârte un pic prea rapid
cu exact pic-ul care îmi mai trebuie să fiu lucid

plimb prin gură o sarma cu gust aproape ca cel de acasă
cum și eu aproape arăt că îmi pasă, când îmi pasă

stau la soare și îl simt prea fierbinte
cu exact ce mă face să nu fiu cuminte

privesc iarba asta aproape verde
dar și de la gând la vorbă, ceva, ceva se pierde

ascult șoaptele tale și ele ajung la mine târziu
cu exact timpul pe care îmi ceri să îl fiu

fulgii de plop

există timp pentru toate
și unul pentru berze

există timp pentru toate
și unul pentru țipăt

există timp pentru toate
și unul pentru jucăriile de pluș

există timp pentru toate
și unul pentru epifanii

există timp pentru toate
și unul pentru dinții de lapte

există timp pentru toate
și unul pentru trezire

există timp pentru toate
și unul pentru cireșe

există timp pentru toate
și unul pentru prima beție

există timp pentru toate
și unul pentru floare de cactus

există timp pentru toate
și unul pentru neliniște

există timp pentru toate
și unul pentru ouă roșii

există timp pentru toate
și unul pentru neființă

există timp pentru toate
și unul pentru fulgii de plop

există timp pentru toate
și unul pentru tine

te jignesc cum n-am mai iubit pe nimeni

ești frumoasă ca un plasture
numai bun de pus pe rană
asta de suflet

ai gesturi de maimuță –
calde, moi, simple.
atât de umane

cred ca ai creierul unei mierle
altfel, nu văd cum ai putea
zbura atât de frumos
(deși oamenii cred că așa mergi tu pe jos)

serios, ești ca o mătură
care face curat în toate camerele
inimii mele

ești praf
de stele
te ating pe tine
le ating pe ele

nefăcând nefăcute

vreau să fac ceva
ce nu se face

am un chef nebun
să îndrept curcubee

să arunc cu pietre după unicornii
care devastează zilnic Grădinile Realității

vreua să traversez către trotuarul viselor tale
printr-un loc nepermis

ah! aș vrea să te dezbrac pe stradă de toate complexele
și să umblam amândoi goi pe bulevardul Regina Elisabeta,

vreau să răstorn legile fizicii
și să mă strecor în inima ta

să o fac să bată ba mai tare, ba mai încet
călcând în picioarele și legile medicinei

în loc de te iubesc
să ne spunem șase șase patru

vreau să îmbătranesc acum, cu tine,
să spargem serile sâmburii tari de adevăr între dinți

să rupem clișee pe genunchi
și să ne amintim vremurile când îmbrățișările noastre
se auzeau până la cer

picătura

daca aș putea sta
în forma perfectă a unei picături,
în colțul ochilor tăi aș locui
aș curge la vale măturând
în cale toate necazurile
m-aș prelinge până pe marginea
bărbiei, m-aș arunca în golul
dintre tine și lumea asta
mi-aș sparge perfecțiunea în mii de bucăți
apoi, m-aș apuca să pun bucățile una lângă alta
înapoi până când ar putea sta
în forma perfectă a unei picături,
și aș locui în colțul ochilor tăi,

floarea de magnolieu

o parte din mine a murit demult
alta a amuțit, oricât aș vrea eu s-o ascult
pe alta am strâns-o atât de tare în lesă
că a trebuit s-o las la altă adresă
mai e partea pe care am pierdut-o la partaj
și încă una pe care am pus-o gaj
într-o investiție emoțională
care m-ar fi făcut, oh! atât de bogat.
dar a venit recesiunea emoțională, ce păcat!
a mai fost o parte care n-avea rost
și când s-a prins, dusă a fost
partea teribilistă și-a spart capul de nori
latura gri e într-o închisoare de culori
mai e partea veșnic nemulțumită
căreia i se pare mereu că e urmărită
(deși eu nu mai știu cu să scap de ea
și ea nu și nu vrea)
ultima a plecat partea pesimistă
care era convinsă că în ritmul ăsta nu mai rezistă.

și după ce m-am despărțit de toate astea, cu greu
am rămas eu
floare de magnoliu
îmbrăcată în roz doliu

tu ești bineșirău

ești un curcubeu care locuiește într-o cascadă
de lacrimi
un inorog falnic, roz, cu coama în vânt
și ușor șchiopătând

ochii tăi sînt ca oceanele din jurul Australiei
și la fel de periculoși
zâmbetul tău e ca un salvamar care miroase
a depresie

optimismul tău e pastila preferată de sub limba
toxicomanilor
în fiecare noapte pleci pe străzi să faci baie
goală

dar mereu te întorci în liniștea brațelor mele
ca să poți plânge
și ochii tăi ca niște oceane se varsă în brațele mele
înecându-mă

apoi îți înfigi în carnea mea unghiile
false
și țipi lucruri în acea limbă intraductibilă
a celor care au murit demult

săgeată sînt, salcie caut.

sînt o săgeată trasă din arc
acum multă vreme
în căutarea unei ținte perfecte
căreia să-i străpung inima

vârful meu e făcut dintr-un aliaj
de sinceritate, voie bună și curaj
care a despicat destule trunchiuri
dar n-a găsit nicio inimă

sînt o săgeată singură, ca toate săgețile,
încercând să evit pădurea asta de oameni;
aerul din jurul meu mă salută cu un zbârnăit
de fiecare dată când schimb direcția

sînt o săgeată încă veselă –
de câteva zeci de ani cutreier văzduhul
în căutarea unui suflet de culoare verde
atât de puternic încât să mă opresc,
atât de cald încât să mă topesc,
un suflet mare să încap în el cu totul,
să-l pătrund exact în centru,
fără ca din el să curgă nici măcar o lacrimă,
dar să obțin maximum de puncte

sînt o săgeată.
tu îmbracă-te în salcie și dă-te cu parfum de singurătate,
pune-ți în păr mâțișori de adevăr și dreptate,
așază-te de-a curmezișul existenței mele
când ne vom întâlni, o să se-audă până la stele

la capătul lumii mele

(infinitul există doar în afara noastră.
interiorul omului e finit,
ca și existența noastră.
cu toții începem și ne terminăm undeva)

Eu am ajuns la capătul meu.
era frig și senin. bătea un vânt rece
care amesteca mirosurile de comprese sterile,
garam masala și stele.

în față mi-a apărut un tip cu frontală.
mirosea a oxigen și a speranță,
și se ținea așa, mai la distanță.
o fi dumnezeu, mi-am zis.

tipul cu frontală mi-a vorbit
și atunci am realizat că nu e dumnezeu.
avea vocea prea blândă.
nu era nici tata.
am fost atât de confuz, că am bănuit că sunt eu.
nu eram nici eu.
după o vreme, tipul s-a recomandat – era din timișoara.
corpul lui era slab, mai degrabă un suport discret pentru suflet.
de fapt, pentru suflete – al lui și al celorlalți.
cum sînt suporturile pentru pălării, doar că pentru suflete.
respira bine, atât de bine că toate particulele de aer
și-ar fi dorit să treacă prin plămânii lui.
pe cap avea mereu un fes, ca să-și păstreze căldura.
nu se știe niciodată când găsești pe cineva
care sa aibă nevoie de o extra-pătură emoțională.

așadar, la capătul lumii mele
am intalnit un tip cu frontală, din timișoara,
care mi-a zis să merg mai departe, că nu acolo e capătul lumii mele.
și să beau multă apă pe drum.

femeia

femeia e motiv de război și pace
e muză, bodyguard, sfântă și vraci,
e la capătul sexy al lui vino-ncoace
(mai ales când e plină de draci)

femeia e îmbracată în intenții bune, ca mama,
și lasă-n urmă un parfum de flori de joc
inima ei pompează prin vene, continuu, drama,
în timp ce poartă inima lui la chei, pe post de breloc

pisică e femeia și tare-i place ghemul vieții,
ziua întreaga se joacă, distrată, cu dânsul,
ascuțindu-și gheruțele pe haina tristeții
pare ca exista dinadins ca să ne coloreze râsul

iar bărbații, ei bine, continuă să existe
din ce în ce mai mult integrați în decor –
căci femeile au nevoie de cineva să insiste
să le convingă de cât de bune sunt dumnealor

primăvara la oraș

soarele se rostogolea pe străzile orașului
ca o minge pierdută
în căutarea unor copii care să se joace cu el.
dar copiii erau deja oameni mari
și umpluseră orașul cu fricile lor,
ca niște cactuși uriasi,
unii dintre ei, chiar până la cer.
când mingea se înțepa în cactuși,
din soare curgeau picături de foc
care ardeau străzile orașului,
încingeau trotuarele,
pârjoleau parcurile,
otrăveau zăpezile,
iar pe pielea pământului
apăreau niște mici negi albi,
roz, violet, pe care oamenii
îi smulgeau imediat, de parcă le-ar fi fost teamă
să nu se agraveze, apoi îi pasau de la unii la alții
până când unul dintre ei, de obicei o femeie,
găsea puterea de a-i arunca la gunoi.
pe străzi, soarele continua să se rostogolească
hrânind cu micile picături de soare
care curgeau din el, fricile oamenilor,
unele dintre ele crescând chiar până la cer.

cele mai ciudate zile mondiale

există Ziua Internațională a Limbajului Pirateresc
și, pe toți dracii, mi-ar plăcea să-nvăț s-o vorbesc

pe 20 august, în ficare an – ce gest frumos
sărbătorim liliecii întorcând lumea cu susul în jos

de Ziua Internațională a Cravatei, ne îmbrăcăm cu gust
și facem cu toții poze draguțe (doar bust)

dar există și-o zi în care n-ai nevoie de haine de gală
că e Ziua Mondială a Grădinăritului în Pielea Goală

pe 25 mai e Ziua Mondiala a prosopului
deși nu se precizează cine îl aruncă și cui

pentru a ne ține conștiința ecologică trează
s-a inventat și Ziua Licuricilor care Nu Luminează

ca să nu mai zic că se apropie Ziua Actelor Aleatorii de Bunătate,
urmată de Ziua lui Pluto – săracul, sper să i se facă dreptate

avem pe lume o Zi a Bolnavilor de Lepră, înțeleg și asta
să nu uităm, probabil, de cei pe care i-a lovit năpasta

ar mai fi, deși pare că mă țin de glume
Ziua Internațională a Schimbării de Nume

dar și Ziua Compotului de Fructe, Ziua Planificării de Excursii Solo,
Ziua Soldaților de tinichea, Ziua Mamuților (neradioactivi, ca ai lui tolo)

A! și mai există Valentine’s Day, cea mai caraghioasă zi,
cea în care ni se amintește, ce chestie, că știm a iubi

observând viața pe Pământ

sint 7 miliarde și jumătate de cosmonauți
pe Pământ.
ei pășesc cu teamă, atenți
la fiecare posibil pericol,
explorând suprafața planetei.
cele mai cunoscute nume de cosmonauți,
pentru că sînt singurele cunoscute,
sînt Houston și Roger.
ei au pierdut de mult timp legătura cu baza,
deși continuă să primească așa-zise misiuni.
toată ziulica ei stau închiși în costumele lor
străduindu-se să îndeplinească perfect aceste misiuni.
ei mai ies din micile lor cockpit-uri
abia peste 8 ore când se produce depresurizarea.
ei nu studiază, de fapt, viața pe Pâmânt
pentru ca nu de viața pe Pâmânt sînt interesați,
ei sînt pe Pământ ca să se asigure
că nu mai rămâne nimic din Pământ,
la final.
dar, șșșșșșșt, asta e o misiune secretă.
ei cred într-un Cosmonaut Șef care îi veghează
și care le tot trimite misiuni
și îi felicită când le îndeplinesc
și îi pedepsește când eșuează
sau cel puțin așa cred ei.
într-un mod cu totul ciudat
ei îl vad pe acesta ca pe un bătrân cu barbă albă,
fără costum de cosmonaut.
ei se simt câteodată singuri în interiorul costumelor de cosmonauți
și atunci își dau jos căștile de cosmonauți ca să se sărute.
ei nu se dezbracă de costumele de cosmonauți
decât ca să creeze pui de cosmonauți care să ducă mai departe
specia cosmonauților și misiunile acestora.
pentru o vreme, unii cosmonauți renunță la costumele de cosmonauți.
acestora li se spune îndrăgostiți
și sînt, de obicei priviți
cu un amestec de invidie, simpatie și dispreț.
când cosmonauții ajung la o vârstă înaintată
și ajung să înțeleagă câte ceva despre ei,
despre misiunea lor și despre planetă,
ei au un mic, foarte mic moment de iluminare în care
înțeleg totul despre tot.
acestui mic moment de iluminare
ei îi spun moarte.
și se grăbesc să îi îngroape
câțiva metri sub solul planetei sau să îi ardă
până îi transformă în cenușă
pe cei care au această iluminare de parcă
s-ar teme să nu se întoarcă vreunul
să le spună și celorlalți
ce a aflat.

amâinare

mâine
o să mă întind pe pâine
ca un unt, o margarină
sub dulceața ce-o să vină

mâine
o să mă dezbrac de câine
o să fiu iară pisică
să am vieți, să nu am frică

uite, mâine, îți promit
recunosc tot ce-am greșit,
mă fac luntre, punte, soare,
stea mă fac, stea căzătoare

însă azi
când în ochi tu mi te scalzi
lasă-mă să nu clipesc
că nu vreau să te rănesc.

cu ea și numai cu ea

cu ea și numai cu ea
puteam avea
cele mai adânci tăceri,
puteam să tac de azi până ieri

cu ea și numai cu ea
puteam trăi
cele mai lungi tristeți,
recordul fiind de șaiprezece dimineți

cu ea și numai cu ea
puteam pune
în cuvinte atâta ură
încât aerul lua foc când ne ieșeau pe gură

cu ea și numai cu ea
puteam dărâma
într-o singură noapte
un taj mahal din zece mii de șoapte

cu ea și numai cu ea
puteam ajunge,
după toate trăirile astea grele
să ne iubim cu fundul pe nori și tălpile pe stele

datingmagiccreatures.com

— ce-ai pe mână?
— bucurie
— și-n picioare?
— piele de delfin
— și pe înotătoare?
— praf de sirenă
— dar pe corp?
— pene de visătoare
— și-n loc de cap?
— în loc de cap, o coadă de balenă
— și-n loc de coadă?
— soarele
— și-n loc de sâni?
— doi arici de mare
— mai zi-mi de inimă și te las
am întrebat-o fără glas
— despre inimă mi-e frică să-ți spun
dar te rog, fii bun
și pune-o înapoi
între cei doi umeri goi

(îți mulțumesc pentru dialog, cristina)

schimb de toamne

cu ochii pe televizorul din geam,
am adormit în mașină.
prin gura deschisă
pare-se, mi-a intrat
și mi-a ieșit toamna.
când m-am trezit
înăuntrul meu
un vânt călduț, dulceag,
isi facea cuib
din frunzele moarte.
iar afară
bătea o briză colivie
cu iz de prosoape chinezești nou-nouțe
ca la înmormântarea lu’ mamaie,
măturând grăbită nostalgiile
ca să facă loc unui nou anotimp