Ivcelnaiv

de sus

lumea e un patchwork,
bucăți de cer și pământ
într-o superbă juxtapunere.
noi, oamenii, sîntem cusătura
care le unește.

soarele tău

nu știu să fac diferența între
cei doi ochi ai tăi
așa cum nu știu să fac diferența între două stele
două lebede
doua suspine
sau două pahare pline

te privesc ca pe un întreg,
nu ca pe suma unor părți
ce te compun cum compun țările – hărți.

ești o planetă care se învârte în jurul sinelui,
făcând cu zâmbetul tău zi,
cu tristețile tale – noapte,
iar sinele tău, la rândul lui, se rotește în jurul meu -
un soare indiferent care îți luminează
când bunele, când relele
fără a ști să facă diferența
între cei doi ochi ai tăi

dresura de atomi

sînt o nereușită dresură de atomi
care încearcă să sară sincron
peste obstacolele vieții,
dar mereu se găsesc cațiva atomi neatenți
care să strice tot numărul și să mă facă
să dau cu toți atomii
de asfaltul tristeții

sms 169

fetele, aceste superbe cămile/ care înmagazinează în ele/ kilograme de lucruri inutile/ până într-una dintre zile/ când se întâlnesc.

altfabet

hai să-i dăm lui B
șansa de a fi O-ul
ce n-a visat vreodată a fi.
să-l împlinim pe C în O.
să-i oferim lui E aproape perfecțiunea lui O.
să-l facem pe I să se îndoiască de sine până la O.
să-l încercuim pe T cu dragostea noastră ovală
până se sufocă și dispare.
O să devină S,
pentru a-l putea rosti și cei fără de limbă.
să-l luăm pe U sub aripa noastră,
să nu-i mai plouă în inimă.
și apoi să ne spunem, iubito,
în acest altfabet, OO OOOOOO.

balansoarul

în fiecare zi, mă dau în balansoar.
mă așez pe una dintre extremități
și pun în partea cealaltă ce am pe suflet.
dacă e tristețe, fiind un sentiment foarte dens,
oricât de mică ar fi, înclină balansoarul atât de mult
încât alunec în ea. dacă e bucurie,
fiind atât de sprintenă și vie
mă aruncă în al nouălea cer.
dacă pun pe cealalta parte a balansoarului poezie,
ea fiind usoara, o împrăștie vântul
iar eu răman în contact cu pământul.
dacă pe partea cealaltă te așezi tu
balansoarul se balansează frumos între da și nu

bunicul meu

bunicul meu m-a învățat ceva
nu știu exact ce pentru că am apucat să-l cunosc foarte puțin
era preot, avea barbă albă și când era tânăr
a călărit un cal. bunicul meu era foarte bătrân
înainte să moară, dar totuși citea cărți.
n-am avut cine știe ce dialoguri
dar îmi era foarte drag
și tot ce mi-a rămas de la el
a fost o colecție de monezi.
a murit bunicul meu
și asta m-a învățat el pe mine
cel mai mult.

înainte de a fi om

înainte de a fi om
am fost, poate, pasăre.
de aceea am sentimentul
de a ști zborul din interiorul zborului

înainte de a fi om
am fost, poate, piatră.
deși, mă complac în a crede
că am moștenit tăcerea de la tata

înainte de a fi om,
simplă materie am fost, poate.
așa explicându-se cum pot înțelege
ființa omului din afara ființei omului

înainte de a fi om,
am fost, poate, om.
așa că voi muri
spunând la revedere

desen

zbaterea e închisă în cușca punctului
neliniștea se întrupează într-o linie
un alt punct este centrul unei amintiri dureroase

fiecare desen e câte un S.O.S.
al unui suflet care se vrea salvat

mirarea punctului

cum ai văzut tu înăuntrul punctului,
în miezul lui,
acolo unde punctul ascunde un alt punct,
mai frumos

cum ai cărat tu, singură, punctul
când imperfectul de el
refuza să se rostogolească
odată cu tine

și cum ai ridicat tu, cu brațele tale de nehalterofilă,
punctul care sînt,
tocmai sus
pe i-ul cu care începe iubirea

neputință

n-am ce să-i cer păsării
n-am ce să-i pământ greierului
n-am ce să floare fluturelui
n-am ce să minte gândului
n-am ce să suflet tristeții
și nici ce să trup bătrâneții
n-am ce să cuvânt ție
n-am ce să poezie.

16 poezii de iubire pe care mi le-aș fi scris mie dacă aș fi fost tu

13.
despart paginile unei cărți cu un coupe-papier
și mă gândesc la tine ca și cum
ai exista și ai fi o carte.
am ajuns la pagina 57 și tot despart pagini.
sînt foarte multe pagini lipite,
ca niște foste iubite
care țin secret faptul ca au fost părăsite.
coupe-papier-ul continuă să taie în carnea cărții,
amestecând amintirile și prezentul, viii și morții.
sînt file albe pe care nu scrie nimic,
ca și cum ai vrea să uiți ceva de când erai mic
și pagini cu un colț îndoit
marcând momentele când ai ațipit.
important e să nu lipsească pagini; vreau să știu
totul despre tine. ah! și sper să n-ai final, o să-l scriem
împreună. și mai sper, ca la ultima taietură
de coupe-papier, să descopăr că ești de ne-cuprins.

am chef să mor

mă strânge pielea asta de secundă
în care m-am născut
lăuntru-mi simt că se inundă
cu poftă de ceva complet necunoscut

am chef să mor
să ies din clipa vieții, ca un pui din ou
doar ca să simt supremul dor
de a mă naște gol de tot ce știu, din nou

maratonul cu premii

nu știu dacă vi se întâmplă și vouă,
dar câteodată, când aproape adorm,
îmi amintesc de vremurile când eram câteva zeci de milioane
de spermatozoizi, chiuind fericiți,
îmbulzindu-ne în beznă
într-un fel de maraton popular, către finish.
era cald, era umed, și, chiar dacă eram extrem de mulți
pe centimetrul pătrat, exista un soi de respect reciproc,
un fairplay tacit.
am fost cel mai bun și am primit ca premiu
faptul că exist, restul – au sfârșit într-un șervețel.
am ajuns astfel pe lumea asta, unde noi,
cei câteva miliarde de foști spermatozoizi
ne îmbulzim, chiuind din când în când fericiți,
într-un soi de maraton popular,
respectându-ne oarecum reciproc, către finish.
cei mai buni primesc ca premiu nemurirea.
restul – sfârșim într-un fel de șervețele
individuale, din lemn.

la rubrica diverse

ieri, la orele pranzului
am fost jefuit de câteva păreri de rău
de către o pereche de buze.
totul s-a petrecut atât de încet
încât am reținut toate semnalmentele:
erau două, zdravene, cărnoase
îmbracate în câteva șoapte de culoare
sinceră.
le-am reținut la domiciliul sufletului meu
și am lăsat organele să își facă datoria.

ce am vrut să mă fac când o să fiu mare

când eram mic
visam să ajung un gândac întins
pe pământul unei canapele din piele maro,
dând din micile piciorușe ale genelor până la epuizare
împroșcând pielea canapelei cu translucide secreții lacrimare;
așa că mi-am dezvoltat, în timp, o crustă chitinoasă
prin care să nu treacă întrebările dușmane
și niște aripi
cu care să pot zbura după 45 de minute
cât mai departe de mine.
un gândac greu de psihanalizat, cum s-ar zice,
asta se pare că mi-am dorit cu adevărat.
deși când mă întreba lumea
ce vreau să mă fac când o să fiu mare,
le spuneam că vreau să ma fac fluture.

hipermetropia

hipermetropia este boala celor care văd mai bine
la distanță decât aproape. dar nu asta facem, oare,
cu toții, în viață? nu cumva vedem
aproape de noi, în noi, mai cețuit decât la distanța
care ne separă de alții?
observăm cu precizie de ce se despart vecinii de la 4,
dar nu sîntem capabili să vedem de ce noi eșuăm
în relațiile noastre.
defectele altora ni se înfățișează
ca niște uriașe reclame luminoase,
în timp ce ale noastre sînt scrise cu litere
mici, de notă de subsol.
arătăm cu degetul mai ușor decât putem pune degetul
pe propria rană.
ne uităm la televizor mai des decât în sufletele noastre
și sperăm să aflăm adevărul despre noi privind către astre.
uite, eu, chiar acum mă gândeam
(privind bineînțeles în zare, pe geam)
cum ar fi ca de mâine să ne punem cu toții ochelari
prin care să ne putem vedea sufletele.