Ivcelnaiv

despărțire cuvintele după

asupra să încerc cuvintelor mă concentrez
asemenea să le despletesc câlți unui păr plin
să dar ele încâlcească se insistă
ar de viață parcă avea proprie
(păr nu-mi altfel cum același explic
pe același om, azi sta poate superb,
mâine oribil)
acum reusit parca am
pierd acum nou din se
intraductibilă nouă într-o coafură,
rău la banalul pare fel de fragilă ca îmi
tăcerii în fața.

ajută-mă, te rog, s-o găsesc

am văzut-o câteva milisecunde în metroul
care trecea pe lânga al meu.
avea cam o sută șaptezeci de centimetri
de culoare galbenă conform centimetrului maică-mii
care a fost primul meu fel de a măsura lumea
(era atât de uzat încât toți centimetrii păreau mai mici,
așa că e posibil să fi avut
o sută șaizeci și cinci de centimetri, de fapt),
și un remarcabil păr creț
care m-a făcut să mă gândesc la transhumanță,
drumul inițiatic al vitoriei lipan care mi-a picat la teză
și la gigi becali.
poate de-aia beau acum un pahar de lapte.
era îmbrăcată în haine simple
făcute pe un vapor din cealaltă parte a lumii
de niște copii cu altfel de ochi decât noi,
cărora e foarte probabil să le faci fotografii
foarte touching când o să mergi
în prima ta vacanță exotica.
așa că, te rog, dacă știi ceva de ea
dă-mi de știre,
n-am nimic să-i spun.

gânduri mănușă

gândurile tale au cinci degete
mă mângâie prin păr
până la creier, jucându-se, pierzându-se,
nemaigăsindu-se prin labirintul creierului meu

gândurile tale sînt de multe ori
cusute cu ață albă, așa că mă apuc să le descos
mai întâi în joacă, apoi serios

gândurile tale îmi vor ține de cald
în seara rece când un herald
mă va anunța că trebuie să mă dezbrac
de cel ce am fost

gândurile tale, în fine,
‘s din catifea, adică de bine

poetul în societate

1.
spre deosebire de ultimul doctor de pe ambulanță
cu care m-am întâlnit, care nu era deloc poet,
poetul e doctor pe ambulanță.
cum simte vreo urgență emoțională, pune girofarul
unui titlu strălucit și intervine la fața locului.
(fața locului, nu fata locului –
pe vremuri, când nu foloseam diacritice,
am făcut de câteva ori această regretabilă confuzie;
așadar, poetul operează fapte, situații, nu oameni.)
ajuns la fața locului, poetul observă situația,
apoi deschide trusa de metafore, figuri de stil,
jocuri de cuvinte, oximoroni și le administrează.
de obicei, poeții lasă în urma lor
cele mai citite rețete – volume întregi,
cu ilustrații frumoase pe copertă;
plecând să opereze de urgență o sensibilitate traumatizată
în urma unui accident sentimental, să panseze
un mental colectiv tumefiat, să salveze
de la moarte speranța vreunei generații…

exercițiu de încredere

sînt un tip foarte parolist. și foarte discret.
poți avea în mine toată încrederea
poți sămi spui orice secret, în orice ureche,
îmi poți da fiori,
ții dau mereu înapoi.
nam înșelat încrederea nici măcar cu cineva
de încredere. lasămi pe treptele sufletului
ceva ce numi aparține și nu mil voi însuși.
nici ca poet, să știi că nam furat în viața mea.
o cratima nam furat, deși, slava domnului, am avut ocazia.
uite, leam pus pe toate aici, la finalul poeziei
numărați, să nu ziceți că lipsește vreuna.
-.-.-.-.-.-.-.-.-

oamenii -

bumeranguri prost meșterite,
nu se întorc niciodată la tine
atunci când îi arunci
dintr-o toană
în depărtare

întrenoi

dacă am fi pus între noi
o cicoare
un fir de barba împăratului
o ferigă
o arnica montana
un arctium lappa
o floare de leandru
un fir de limba vrabiei, ceva,
de fiecare dată când ne-am îmbrățișat
cum ne îmbrățișăm noi, strâns și apăsat
de parca s-ar fi anunțat ceva de la nasa,
doamne ce mai ierbar ar fi dus copiii noștri la școala

viața

ți-am văzut chipul – pahar plin de uimire
apropiindu-se. eu am sorbit un pic
și am clipit, cât o iubire.
Când am deschis ochii, nu mai era nimic.

ɒbnilϱo ni ɈiɈiɔ ɘb ɘizɘoq

ɘniɈ ɘq iɈƨɘviɿq ɘɈ ɒƨ ɒnmɒɘƨni ɒɘɿidui
iɒϱnɒm ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq izɘɿɔ ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq izuɒ ɘɈ ɒƨ
ɘniɈ ɘq izɘɿɔ ɘɈ un ɒƨ ɘniɈ uɔ iɈɿɘɔ ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq
Ɉlɒlɒlɘɔ luɈɒqɒɔ ɒl .ɘniƚ ɘb uɿbnɒm iiʇ ɒƨ
ɈnɘmiɈnɘƨ iuɿɒɔɘiʇ lɒ
.ɒbnilϱo ni ɿɒb ,uɈ ɈoɈ iɈƨɘ
ɘɿɈƨɒon ɘlɘɈnivuɔ ɒɘɘɔɒ ɘb ɘɈɒoq
.miɈmiƨ ɘɔ ɒɘɘɔ ɒ luƨɿɘvni iɿo ɘɈlum ɘb nuqƨ

treizeci și opt de feluri de a ploua

2.

afară plouă zdravăn. chestia neplacută e că sînt afară.
e adevărat că m-am adăpostit, dar sînt deja ud fleașcă.
plouă cu găleata, cum s-ar zice. mda, parcă văd
cum de undeva din cer îngerii de serviciu
aruncă găleți după găleți.
pesemne că și pe ei i-a inundat cineva
de la etajul de sus al cerului
unde sînt alți îngeri care aruncă cu găleata
și tot așa pâna în al nouălea cer,
unde o perche de îndrăgostiți
prea ocupați să se iubeasca
au uitat deschisă apa la cadă.

universul

pământul e universul în care trăim
micul nostru univers

țările sînt galaxii,
galaxii peste galaxii

familiile sînt mici sisteme solare
cu sori schimbători în funcție de
ochii celui prin care privești

iar noi sîntem planete care se rostogolesc
prin viață, oferindu-le populațiilor acariene
locuitoare când încălziri globale, când inundații
și certitudinea că există.

jurnalul unui alergător

2.
am observat că înainte să încep alergarea,
am nevoie să știu cât o să alerg –
o tură, 30 de minute, 5 kilometri?
vreau să știu exact, ca să mă pot pregăti mental.
cred că atunci când voi putea alerga fără să știu dinainte
când mă voi opri, voi fi obișnuit
cu ideea de moarte. pentru că, în fiecare zi,
orice facem, învățăm câte un pic
să murim.

lecturând un fag

era așa o tăcere în pădure, ca-ntr-o bibliotecă.
mirosea frumos, a istorie și a viu.
am citit din priviri un fag mai acătării
și i-am zis: măcar să ajungi într-o zi un asimov,
un sorescu, un saramago, puștiule.
și nu o știre despre zăvoranca.
n-am reușit să-l citesc din scoarță-n scoarță
așa că am îndoit o frunza în locul în care am rămas
și l-am lăsat la locul lui,
pe noptiera de mușchi.

treizeci și opt de feluri de a ploua

1.
sînt undeva între afară și înăuntru,
cu mâinile sprijinite pe pervaz.
ascult știrile și mă uit cum plouă.
ploua hipnotic, privirea îmi alunecă dinspre afara spre
înăuntrul meu. văd un copil înotând
într-un bazin olimpic. pe măsură ce copilul înoată,
se face din ce în ce mai mare,
iar bazinul din ce în ce mai mic. până când
nici nu mai e nevoie să dea din brațe
că a și ajuns în cealaltă parte a bazinului.
televizorul anunță inundații în partea de sud-est a țării.
afară plouă hipnotic. undeva, se aude o salvare.
nu-mi dau seama exact dacă afară sau înăuntru.

timpul iubirii

când ești singur,
secunda este egală cu ea însăși
când iubești,
secunda se împarte în două,
jumătate tu, jumătate eu
când te desparți,
secundele se împart la doi
una eu, una tu,
una gândul că mă vei uita
una teama că eu nu voi putea
una eu, una tu,
una lui ce putea fi
una lui n-ai de unde ști

eu – pe dinăuntru

am privit în mine, fântâna fără apă.
am întins mâna și mi-am pipăit mușchii,
observând că toți îi au la vedere, eu – pe dinăuntru.
răcoare, umed și moale e în sufletul meu,
dar poate la capăt nu e așa.
am continuat să cobor, asemeni unui miner în mine.
până când am ajuns să-mi pipăi fundul.
iarăși am observat că toți îl au la vedere, eu – pe dinauntru.
plat, bolovănos și rece era.
mi-am dat seama că nu știu să ies din mine.
măcar am ajuns la capătul meu, mi-am zis
lăsând capul pe spate.
apoi, nimic.
priveam o bucățică de cer, cât poate privi un om.
doar că fântâna funcționa ca un microscop prin care
vedeam adânc, până în sufletul cerului.
observand, așadar, că ceilalți privesc cerul pe dinafară, eu – pe dinauntru

metafore. proba de ștafetă.

cine nu poate ierta, nu poate iubi.
astfel de ființe sînt de evitat
asemenea unor închisori comuniste de temut.
sub masca reeducarii, ele îți iau libertatea de a greși,
obligându-te să fii un atlet
care știe că pistolul care i-a dat startul
rămâne la tâmpla lui, gata să tragă
dacă nu își egalează cel mai bun timp.

talionul defect

un zâmbet – o floare
un sărut – o sărutare
un vino – un nu mai plec
o poezie, un cântec

un reproș, două suspine
o supărare, două supărări
o ceartă, două certuri
un ochi, doi ochi