Iv cel naiv

mă scarpini și pe mine pe spate?

sigur ați auzit asta.
la părinți, iubiți, iubite, prieteni. sau la voi.
știu că ați privit întrebarea
în multe feluri – de la simpatie la scârbă.
eu vă propun să-i priviți pe cei care o cer
cu mai multă atenție.

căci oamenii care vă cer asta, probabil
suferă de ceea ce se numește în medicină
simptomul membrului fantomă.
e normal să te gădile locul în care se află
cicatricile aripilor amputate.

o istorie probabilă a omenirii

să presupunem că, în semn de protest
pentru condițiile în care trăim
(care, într-un fel sau altul nu ne convin)
omenirea se hotărâște să se sinucidă.
unul cu capul în cuptor, altul spânzurat,
celălalt sărind de pe bloc.
total: șapte miliarde două sute douăzeci și șase
de milioane o sută douăzeci și unu de mii patru sute nouă.
haleeeeei hop! morți toți. și nea mișu electricianul
și angela merkel și gloria gaynor.
un ultim flashmob dedicat umanității.
ce-ar fi după? copacii ar realiza după un timp că pot crește
nu neapărat în sus, pietrele ar păstra și acest secret,
păsările, mirate, ar continua să zboare o vreme,
apoi ar ceda probabil confortului de a merge
și s-ar adapta noilor condiții.
în câteva zeci de generații aripile li s-ar atrofia
încet-incet
n-ar mai ieși din casele nelocuite ale oamenilor.
migrația – fuga asta dintr-un loc în altul, va rămâne
o perioadă din istoria păsărilor asemanatoare
perioadei popoarelor migratoare din istoria oamenilor.
păsările și-ar găsi, în sfârșit, locul.
sufragerii pline de cocori,
holuri doldora de călifari,
dormitoare ticsite de pelicani,
verande în care se lăfăie flamingo
tăifăsuind din ce în ce mai puțin despre oameni
și din ce în ce mai mult despre vreme.

anamneză

când mă rănesc, din corpul meu
începe să curgă albastru.
umplu pachete întregi de șervețele
cu albastru, ca o călimară spartă de un elev neatent.
câteodată, nici nu e nevoie
să mă rănesc – mă bușește albastrul pe nas,
împroșcând asfaltul, pereții, concretul.
oricât de mult mi-aș prăji corpul la soare,
tot irizații albastre are
oricât aș încerca să nu mă confund cu cerul
norii coboară și-mi umplu cu tristețe parterul.
doctorul m-a sfătuit
să stau departe de al zilei de mâine cuțit,
să torn din punga de prezent
cât de mult detergent
e nevoie să scot petele de albastru.
iubită-mea, în schimb insistă
(o fi citit într-o revistă)
să mă hrănească cu roz aprins,
(deși ușor nu-s de convins)
în serile cu pace din alcov
până voi fi bolnav de mov.

sssst!

sssst! trebuie să tac
nu mai pot spune niciun cuvânt
toate mi s-au întors
ca niște mici bumerange
și s-au înfipt în piept

lasă-mă să nevorbesc
să te iubesc nespus.
fiecare te iubesc pe care îl plantez azi
sub parchetul relației noastre
mâine se va transforma
într-o mină antipersonal
care îți va mângâia tălpile cu o explozie

te rog, iubește-mă fără cuvinte.
dacă mă pui să le scot din mine
vor pleca undeva, departe,
într-o siberie a cuvintelor
și n-am să le mai știu niciodată

esti un colț de natură

ai fluturi în stomac
prin vene îți curge sevă
sentimentele tale par tentate să iasă la aer
asemenea unor bursuci simțind vânticel de primăvară
ai în tine senzația că nu ești veșnic
care îți subminează culturile de stări de bine
asemenea unei cârtițe
gândurile tale dau din aripi
și ciripesc vesele despre un viitor fericit
pe cerul viselor tale
se văd nori pufoși, de vacanță

costumul meu de astronaut

port pe mine în fiecare zi
acest uriaș costum de astronaut.
casca e un pic mai mare decât capul
ca să am loc pentru toate gândurile;
un sistem special care face respirabil aerul
acestei planete pe care zilnic mor
o sută patruzeci și șase de mii trei sute cinci zeci și șapte
de oameni;
merg destul de încet îmbrăcat în el – îmi poate lua
ani de zile să ajung de la începutul la sfîrșitul unei idei;
deși e cât poate fi de comod un costum de astronaut,
sînt mișcări pe care le fac puțin sau deloc. de pilda,
mă înclin foarte greu – trebuie sa văd ceva
cu adevărat excepțional ca să reușesc o plecăciune;
nu are protecție împotriva meteoriților – de aceea,
tind să sufar când cineva de pe o altă planetă
aruncă în mine cu o piatră;
comunicarea cu exteriorul se face prin semne (e un costum mai vechi)
și da, e puțin greoaie. nu toată lumea înțelege
semnele mele de iubire;
într-o zi, când o să mă mai obișnuiesc cu pământul,
visez să i-l fac cadou fiică-mii.
dacă nu l-o vrea, îl pun pe okazii.

reflecție

nu căuta adevărul în oglinzi
acolo vei găsi doar adevărul tău
pe care la un preț infim o să îl vinzi
și îți va face puțin bine și mult rău

cum a început totul

ce-o fi fost înainte,
chiar de cuvinte,
iubirea sau suferința?
asta nu poate ști nici știința.

nici religia nu ne lămureste
căci a iubi e dumnezeește
iar suferința ne apropie de divin
chin după chin după chin

primul oh! fost-a oare de plăcere
sau dintr-o insuportabilă durere?
oh! îmi vine să arunc cu banul pe care e încrustat
pe-o parte zâmbet, pe cealaltă chip încruntat

nu știu. dar dacă mă gândesc ce-a fost la început
în lumea noastră, iubito, când noi s-a născut,
știu sigur, dincolo de religie sau de știință
că a fost un big bang de iubire iar nu de suferință

cântecel modern

un copilaș
se legăna
pe o pânză de păianjen
și pentru că
nu se rupea
au mai făcut un copilaș.
doi.
doi copilași
se legănau
pe o pânză de păianjen
pânza s-a rupt
copilașii au căzut
cum au putut;
de două ori
pe lună la tati,
în rest la mami.

cârcoteli de primăvară

ce caută stelele – aceste cicatrici
luminoase pe obrazul negru al cerului?
chiar nu e cineva să dea vrăbiuțele mai incet?
că nu pot să-mi aud gândurile.
de unde lacrimile nesfârșite care curg din cer?
chiar e atâta suferință acolo?
nu mai suport exhibiționismul ăsta de prost gust
al mugurilor care își etalează petalele
ca pe niște sofisticate rochii de bal.
huo! nu vedeți că umpleți vitrinele cu marfă identică?
de bombănitul insuportabil al ierbii nu mai zic nimic.
mă prefac că nu-l aud.
ferice de cei care au balconul către nord.
ei nu trebuie să suporte suprasarcina asta de curent
care face soarele să strălucească peste indicațiile
din fabrică. nori dezgustător de pufoși,
duhoare de verde și proaspăt, primăvară ne trebuia nouă?

locul sufletului

îmi amintesc de vremea când eram liber.
plecam în călătorii niciodată prea lungi
în jurul meu, tânjeam câteodată
după o duminică a sufletului
când pur și simplu să nu fac nimic
ce vremuri. chiar dacă nu-mi găseam locul,
și-mi tot venea să ies din piept,
eram liber.
acum nu mai sînt liber.
mi-a luat o vreme să mă obișnuiesc
cu cele patru picioare
(niciunul nu mă doare)
patru mâini
(pot să cumpăr patru pâini)
patru ochi căprui
(frumoși foc oricum îi pui)
patruzeci de unghii, normal
(care trebuie ingrijite saptamanal)
și patru timpane
(sătule de claxoane)
în care locuiesc acum.
m-am obișnuit și cu perechea mea,
celălalt suflet,
care începe cum mă termin eu
și îi e ușor când mie mi-e greu
e frumos, cred că mi-am găsit locul,
in puzzle-ul ăsta numit viață.

momentul de glorie

avem cu toții, e clar,
un cel mai înalt punct în care ajungem în viață.
un summum,
un maximum,
un moment de glorie.
poate fi când întâlnim pe cineva,
când salvăm un câine de la înec
sau când facem un copil.
nu ne putem da seama
care a fost momentul nostru de glorie
decât la sfârșitul vieții, când tragem linie.
motiv pentru care viața n-ar trebui să fie
o continuă goană spre acest maximum al nostru.
răbdare.
gloria se întâmplă, întotdeauna se întâmplă.
chiar dacă e o glorie mică, din plastic
una atât de discretă încat nu se vede
când o purtăm în piept pentru că e pe dinăuntrul
pieptului sau una enormă, care înconjoară pământul
facându-l să se vadă și mai de departe, din univers.