Ivcelnaiv

de ce se îndrăgostesc femeile

undeva, foarte adânc în interiorul lor
femeile au acest ceas biologic
care ticăie. tic tic tic tic tic tic tic tic
tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic
tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic tic
atât. nu le obligă, nu le șantajează,
nu le pedepsește. doar ticăie.
amintindu-le ceva ce niciuna dintre ele
nu-și mai aduce aminte, dar niciuna dintre ele
nu poate uita: că specia depinde de ele.
la limită, omenirea poate merge mai departe
fără bărbați. femeia are 51% din acțiuni la S.C. Viața S.A.
să ne întrebăm de ce femeile vor să devină mame
e ca și cum ne-am întreba ce le face pe omizi
să se transforme în crisalide. și pe crisalide in fluturi.
nu ne ajută. dar tic tic tic putem înțelege
de ce au atâta nevoie să dea muzica emoțiilor
mai tare, încât să acopere acest ticăit insuportabil,
poate chiar respingător pentru un bărbat.
pe scurt, femeile se îndrăgostesc pentru că le
e teamă că, altfel, ar putea muri. specia.

de ce se îndrăgostesc bărbații

undeva, în adâncul lor, ei înca sînt vânători.
au trecut prea puține mii de ani ca ei să fi putut uita asta.
nu doar siguranța, liniștea sau masa de prânz
atârnau de succesul lor la vânătoare.
viața lor atârna de asta.
ei bine, cuvântul e sulița timpurilor noastre.
iar el poate răpune încă mai eficient.
căci cine a mai văzut ca sulița să convingă prada
să-l urmeze de bună voie pe vânător spre casă?
și, bineînțeles, mai e mândria bărbatului-vânator
de a aduce pe umăr, acasă, cel mai frumos exemplar.
de a-l pătrunde și de a-l tranșa în bucăți
pe care să le poata cuprinde.
iar apoi, această umană dorință de a mânca la nesfârșit
aceeași carne bună, fragedă, suculentă.
dar asta este deja despre de ce înșală bărbații.
între timp, să reținem că bărbații se îndragostesc
nu doar de foame, ci pentru că, altfel, le e teamă că ar muri.

bichonul

iubirea e, câteodată, atât de caraghioasă
ca doi oameni care țin împreună, în brațele lor,
un bichon și se plimba așa pe străzi, pe la metrou,
prin cafenele, fără să-i dea drumul o clipă

picnic

iarba crește
apa curge
pasărea zboară
înca o pasăre zboara
frisbeeul plutește
câinele aleargă
fluturii flutură
iarba crește
stăncuța cârâie
vânticelul suflă
norii se mișcă
iarba crește
timpul trece
îl salut dând din cap

iubirea nu e ca o pizza

iubirea nu e ca o pizza
pe care o împarți celor dragi și la un moment dat
se termină. nu putem rămâne fără iubire.
iubirea e, dimpotrivă, un mănunchi de baloane
de diferite culori, forme și dimensiuni,
în funcție de relația de iubire.
câte un balon pentru fiecare persoană pe care o iubim.
cu cât avem mai multe baloane în mână
cu atât mai probabil ca ele
să ne ridice până la
al nouălea cer.

femeia Mauritius, bărbatul Grand Canyon

există acest fel de a privi lucrurile
în care bărbații văd într-o femeie o insulă.
superbă, exotică, plină de locuri nedescoperite încă,
cel puțin de ei, ferită de intemperii, însorită,
gata să te primească 365 de zile pe an.

există acest fel de a privi lucrurile
în care femeile văd bărbatul ca pe o formațiune naturală,
solidă, seducătoare, plină de mister,
care te face să transpiri până ajungi în punctul cel mai înalt
dar îți și provoacă un zâmbet la fiecare pas.

acești turiști sentimentali de ambe sexe
sînt în stare să parcurgă distanțe deloc neglijabile,
să cheltuie sume importante
și chiar să se trezească dimineața devreme
pentru a ajunge în inima celuilalt.
odată ajunși acolo, în cazul fericit
în care nu lasă și vreun gunoi, doar își fac o poză.
încă o poză. multe poze. apoi, își închid băgăjuțul
și dispar în neantul unei noi destinații.

q.e.d.

să presupunem că toți ceilalți de pe planetă
ar închide ochii când s-ar întâlni cu mine.
atunci, n-aș mai exista. aș fi mort.
eu aș continua să trăiesc pentru mine.
dar în ochii celorlalți 7.378.644.501 oameni
and counting nu aș exista. aș fi mort.
dar eu știu că trăiesc.
însă pentru ei aș fi mort.
numai datorită ignoranței lor.
deci, un om poate muri doar pentru că alți
oameni închid ochii.

locul nevăzut

exista un loc nevăzut în mințile tuturor oamenilor
în care nu există niciun preș
sub care să ascundă gunoaiele,
niciun paravan în dosul căruia
să poată dosi neglijențele,
niciun birou în al cărui sertar să-și poată
ține sub cheie păcatele.
să ne imaginam acest loc ca pe o cameră albă,
luminată de lumina caldă a sinelui.
o cameră albă, goală, prin care noi, oamenii,
trecem în fiecare seară înainte de culcare.
un soi de anticameră a somnului.
cu cât camera e mai curată,
cu atât somnul e mai odihnitor.
aceasta camera se numește conștiință.
și, n-o să-ți vină să crezi –
există oameni care exact în această cameră
țin ascunse cadavrele altor oameni,
pe lângă care trec, seară de seară,
înainte de culcare.

simetria imperfectă a fizicului uman

avem două picioare –
cu unul dăm șuturi în fund
cu altul facem pași înainte
avem două mâini –
cu una sugrumăm vise
cu cealaltă le facem să zboare
avem două țâțe
una mai mare
una mai mică
avem doi umeri
unul ca să cărăm pe el greutăți
celălalt – ca sa ne arătam tatuajul tuturor
avem două buze
una să zâmbim
una să tăcem
avem două nări –
pe una respirăm dragoste
prin cea de a doua expirăm ură
avem două urechi –
pe una ne intră veștile proaste
prin cealaltă ne ies cele bune
avem doi ochi –
cu unul ne privim nemulțumiți trecutul
cu celălalt, nu ne privim prezentul în oglindă
avem o singură viață
în care să facem cele două părți
să se împace una cu alta.

243884

acest poem nu merită un nume
îi tatuez pe frunte 243884 și îl trimit
în lume. o adunătură de cuvinte să poarte
ca nume o adunătură de cifre.
rușine, 243884. tu nu conții niciun gând,
așa cum conțin celelalte poeme.
nicio idee atât de surprinzătoare, atât de înaltă
pe care vreun poet să fi făcut păcatul
de a încerca să închidă în cușca unor cuvinte.
nevolnicule 243884, tu nu conții nici vinovăție
nici iubire, nici suspin. ni-mic.
exiști dar nu ești.
sau, mai bine, ești.
ești o vată pe băț din care nu a mai rămas nici măcar bățul.
ești o rândunică nenăscută
ești un nimeni, un… un… 243884

cine ești tu

tu râzi de mine când plâng
îmi arunci jucăriile când uit să le strâng
tu mă înveți doar cifrele cu multe zerouri,
îmi tai aripile ca să nu dăram cu ele bibelouri
și-mi dai altele care nu știu să zboare;
tu îmi calci șotronul în picioare
apoi, murdar pe tălpi de cretă
lași urme de pași către o lume concretă
atât de concretă că pare o cutie
în care mintea mea nu vrea să fie;
tu mă iei în brațe doar în poze
tu îmi spui că stăm pe roze
iar eu mă chinui să dau spinii la o parte
ca pe niște speranțe deșarte
tu îmi torni sare în amandine
așadar, cine, cine, cine
ești tu, care ucizi copilul din mine?

sălbatic animal, tristețea

n-a fost chip să pună cineva mâna pe ea
și s-o facă prietenă cu omul

teribil animal, tristețea,
abia o mai poate ține lesa ferfenițită a speranței

năbădăios animal, tristețea,
cușca sufletului o strânge, o împresoară, o taie,

terifiant animal, tristetea –
e deajuns să mârâie înfundat și visele fug
în cel mai îndepărtat colț al casei

nesătul animal tristețea,
gata să înghită toți demonii
și să se facă mai mare si mai mare

dibaci animal, tristetea,
se poate preface în furie, în nesomn, în oboseală,
în tăcere, în oftat, în răzbunare, în zâmbet
și până și dragoste se poate preface

iubirea e abstract

iubirea e zbor,
către cea mai frumoasă destinație de vacanță
a minții
iubirea e secunda când dinții
lui de lapte mușcă cu sete din mărul ei
dând naștere unei nevinovate idei

iubirea e nor
pe care pasul lor
se odihnește după atâta umblat
(că cine știe cât s-au căutat)

iubirea e un polover atât de anchor
încât măcar pentru câteva secunde
el lasă privirea ei să-i inunde
cele mai neștiute firide
ale inimii lui sătula de atâtea lichide

iubirea e un amplu cor –
toate celulele care-o compun pe ea
se pun de acord să cânte mozart sau vreo manea
pentru singurul lor spectator
că așa e-n amor,

iubirea e în ea, în el, în tine,
dar nu vă poate aparține

alfabeticodobaturapsodiabolica

între foșnetulburător al frunzecilor se aude un tril
de codobaturămasăracuța de ea, singură.
am ascultatent cânteculuit de
măiestriabsolută, de rapsod,
cu careușea, repetând același suneted, rotund,
aproape identic, să creeze un nesfârșit alfabet.
am realizatunci ce diabolic de simplu
ar fi să ne spunem totul
folosind un singur sunet et t

dacă iubirea ar avea un corp,

doamne, ce satulă ar fi de toate privirile,
degetele, răsuflările
care o pipăie prin cele mai intime părți
în copilăreasca încercare de a afla ce are pe dinăuntru;
dacă iubirea ar avea un corp,
ar fi stăpânit de o scârbă viscerală față de toți poeții ăștia
care își fac mâna pe ea, în anticamera consacrării,
gâdiland-o cu mâinile lor fine, de poeți,
doar-doar o scăpa vreo metaforă
pe care să n-o mai fi auzit nimeni;
dacă iubirea ar avea un corp,
acesta ar fi plin de cicatricile greșelilor noastre
atât de plin încât și cicatricile ar fi pine de cicatrici;
daca iubirea ar avea un corp,
atunci acesta ar învăța să alerge doar ca să poată fugi
cât mai departe de noi când împlinește 12-13 ani.
dar iubirea chiar are un corp,
privește-te cu atenție.

obiectivizare

dacă stai mult timp nemișcat
ajungi un obiect.
(chiar, tu ce obiect ai vrea să fii?
o armonică? un cuier? un hard extern? o umbrelă?)
eu mi-am închis telefonul
m-am așezat pe masa din bucătărie
și am început să stau.
prin casă s-au perindat valuri de musafiri
au fost zeci de omoruri la știri
dar nimeni n-a mușcat din mine
pana la semințe cum eram pregătit.
nici n-au venit să mă mângâie
pe obrăjorii mei ionatani
în schimb, după câteva zile,
pe undeva, prin dreptul inimii,
din corp mi-a izvorât o omidă
care puțea a singurătate

nu mai suport să te văd plângând

nu mai suport sa te vad plângând, cerule,
ai ochii iubitei mele și exact genul ei
de nori deasupra capului când visează.

nu mai tuna și fulgera, așa face și ea
în timp ce florile și ciocolata din mâinile mele
se udă până când din ele rămâne doar o intenție

nu mai turna cu găleata, exact așa face și ea
când își face curat prin suflet
de ne face leoarcă pe noi, toți, dimprejurul ei

nu mai picura chinezește pic pe gândurile pic omului pic
de nu mai pic pic pot să mă adun pic pic
să-i spun că pic pic o iubesc pic

lanț trofic

orice ființă de pe planetă
e hrană pentru altă vietate
mormolocul pentru plevușcă
plevușca pentru știucă
știuca pentru om
omul pentru pământ
pământul pentru plantă
planta pentru gândac
gândacul pentru pasăre
pasărea pentru pisică
mie mi-e foame de tine

acest Poem

înainte de a citi acest poem,
te rog, gândește-te la toate celelalte
cuvinte care a trebuit să moară pentru ca
aceste cuvinte să existe

dac-ai putea să vezi toate celelalte poeme,
unele – atât de vii,
pe care le-am aruncat la coș pentru ca tu
să-l poți citi pe acesta –

e un poem poate mai greoi decât altele,
mai fără ritm, mai nemulțumit de el însuși,
dar e viu, și e al nostru. s-a născut chiar acum
pe o muzică de saxofon, în sufletul tău,
aproape așa cum se nasc copiii – scâncind,
zvârcolindu-se,
umplând aerul dintre noi cu vocale și consoane disperate
să găsească o ureche.
și crește, și crește.
e un poem care, când se va face mare,
îți va face inima să bată mai tare,
te va cuceri prin simplitatea lui
și micile metafore pe care le poartă pe degete,
învârtindu-le.
la început, nici n-aveai foarte mult chef de un poem,
dar, când? pe la rândul trei? sau poate opt?
el a reușit să ajungă la tine, să te străbată,
și, acum îți arată drumul,
iar tu îl urmezi cu zâmbetul pe buze, oriunde te-ar duce.
e un poem care vorbește despre el însuși
și, cu toate astea, recunoști în el ceva din tine
simți că fiecare rând al poemului
e un fir prin care se leagă de tine,
dar nu simți când firele îți străpung inima
cusând-o de a lui. pe nesimțite, îți ia singuratatea
de pe birou și, privindu-te în ochi, îi dă drumul
pe podea. singurătatea ta se sparge, fără zgomot,
în mii de cioburi. iar poemul te așteaptă să te ridici,
cu mâna întinsă ca o invitație în alb
căreia nu poți să-i reziști.
nu așa te așteptai să fii cucerită
îți imaginai un poem mai înalt,
mai sexy, mai cu rimă.
dar, cine știe, poate te vei căsători într-o zi cu acest poem
și veți face împreună alte poeme
frumoase ca tine și îndemânatice ca el,
poeme care vor umbla prin lume
învartind figurile de stil pe degete
de se vor minuna și păsările.
invitând oamenii care îl privesc
să se gândească la toate celealte poeme
care a trebuit să moară pentru ca el să existe.