Ivcelnaiv

când apari tu

când apari tu, fluturii se îmbracă de seară
libelulele se ciocnesc cap în cap
vântul, distrat, scapă frunza din gheară
iar mistreții sar din proțap

când apari tu, valuri verzi inundă copacii
căprioarele uită drumul spre casă
râmele sapă canale de le iau dracii
să-ți iasă în cale, a pădurii din mine crăiasă

visiune

Merg pe un drum de țară,
în mâna dreaptă am un pix
în cealaltă – nicio țigară;
mă uit la ceas – e fix.

Deodată, secunda-mi sare-n față
rottweiler fioros,
mă uit în spate – ceață
ceață în stânga, dreapta. Tot ceață și în jos.

De sus, coboar-un braț
albastru, de luminină,
mă-ntind să îl înhaț
și-ajung într-o grădină.

Un înger cu maieu murdar
se uită-n ochii mei, blajin;
tăcut, îmi toarnă un pahar
și mă invită să m-așez puțin.

Ma așez. În fața mea, o declarație
pe care trebuie s-o semnez, știu.
O întorc pe partea cealaltă
și mă apuc s-o rescriu,
apoi o întorc iar și-o rescriu
și iar o rescriu
și iar o rescriu
și iar o rescriu.
Îngerul a plecat. Miroase a un pic cam târziu.

ia-mi Inima

dacă te pasionează animalele de companie
îți dau Inima mea, e vie;
plimb-o prin parcuri, ia-i de mâncare
sau pune-o lângă a ta să zacă la soare

ia-mi Inima, pune-i o lesa
și plimb-o aiurea, fără adresă,
e cuminte și bine crescută, socot
hai, vino și ia-o, ți-o dau de tot

ia-mi Inima și du-o la cinema
haide, fă cu ea ceva
ce n-a mai făcut nimeni niciodată,
ia-mi Inima și fă-o să bată

ia-mi Inima pentru totdeauna
scapă-ma de ea, nebuna.
Uite, dacă o iei,
te las să mă săruți dacă vrei

patul Universal

ești la kilometri departare de mine
îmi vine să-ți spun tot ce nu ți-am spus
(chestii pe care nu le-a observat nici cel de sus).
Ești departe, îți simt lipsa în fiecare por,
mă simt mai departe de tine ca de ideea de zbor
te-ai dus tocmai în partea cealaltă,
într-o lume mai albastră, mai înaltă.
Eu citesc, tu dormi, sîntem pe alt fus orar
în somnul tău nici că ai habar.
Ce cauți la celălalt capăt de lume
unde nu se aude cand te strig pe nume?
Of! când am cumpărat mobila, n-am știut că aleg
un pat cât Universul întreg

moartea ca un patinator de viteză

când eram copil, vedeam moartea ca pe un schior de fond.
undeva, prin cine știe ce păduri îndepărtate
nevazută, concretă, alunecă
pas dupa pas
în afara lumii ei

apoi, moartea mi s-a arătat ca un schior de slalom.
cristiană după cristiană,
cu grație și, parcă fără grabă coboară
de pe muntele pe care îl urc, urmând să ne întâlnim
undeva, la mijloc

mai apoi, am văzut moartea ca pe un patinator de viteză.
șvung, șvung, taie aerul rece cu aerul ei încă și mai rece
șfic, șfic, despică gheața cu oțelul patinelor
în nesfârșita ei cursă
către ea însăși

poate că de aceea nu-mi place iarna.

Pământ, aporte

Îl știm cu toții pe Pământ,
acest superb animal de companie;
hei, Pamant! îl strigăm și la primul cuvânt
e gata să împartă cu noi tot ce știe

adorabilă rasă, o norocoasă încrucișare
de atomi bine dispuși care s-au întâlnit
la distanța potrivită de soare
și înca nu s-au despărțit

ce frumos și ce calm te rotești
tu, Pământ, în jurul cozii tale
e admirabil cum nu amețești
iar noi, odată cu dumitale.

O, ce ne mai place sângele tău
neputincioși, îi cădem în ispită
noi, acești adorabili păduchi
pe spinarea ta năpârlită

după ce toți călătorii au plecat

pe peronul care sînt
unii uită un cuvânt
alții – ambalaje goale
și resturi emoționale;
nu puțini sînt ăia care
lasâ dâre de blazare;
alții-aruncă mucuri de speranță
sau firimituri de eleganță.
Am găsit șoapte nespuse,
mormăieli, oftaturi, tuse,
lacrimi lungi, de complezență,
colete cu insistență,
nebunii răcoritoare
sau doar urme de picioare.
pana-n ziua-n care tu
ai uitat un da și-un nu.

pluta lui iv

sînt o plută de oase îmbrăcate în piele
câteva păreri de bine
două-trei păreri de rău
un boț de speranță
un șomoiog de resemnare
trei mari iubiri
și o îndărătnică zbatere
îmi populează geografia,
crezând că le voi duce într-un loc
anume. cine știe din ce motiv
m-au confundat cu legendara corabie a lui noe.
nu știu, bietele de ele,
că, eu însumi în derivă prin apele astea tulburi,
aș avea nevoie de una.

cântec de vară

Gata, am plecat de-acasă
așa, pe nepusă masă
mă duc să umplu golul din mine
cu muuulte sticle pline

îmi pun pe mine două raze de soare și plec
pe malul mării amarul să-nec,
înot spre niciun orizont, în nispul fierbinte
dar măcar pot înjura de cele sfinte

Gata, am plecat de-acasă
așa, pe nepusă masă
mă duc să umplu golul din mine
cu muuulte sticle pline

vara asta fac ce n-am putut face cu tine
o să mă arunc în cap în mulțime
voi fi un contur desenat cu creta-n nisip
un anonim fără chip, fără slip, fără bip bip

Gata, am plecat de-acasă
așa, pe nepusă masă
mă duc să umplu golul din mine
cu muuulte sticle pline

anul viitor o să știu ce-am făcut astă-vară:
m-am gândit la tine fumând o țigară
apoi am ațipit, totul s-a terminat
și m-am trezit la fel de singur, dar bronzat.

știi cine sînt

știi cine sînt, știi cine sînt,
sînt cel mai singur nor de pe pământ
te așteptam să putem ploua împreună
să facem lumea, picătură cu picătură, mai bună

n-ai cum să uiți cine sînt –
o viitoare piatră de mormânt
noaptea mă antrenez să am picioarele reci
pentru pe veci, pentru pe veci

de cum m-ai văzut ai știut cine sînt
că nu-s atâta faptă, cât cuvânt,
sînt cel mai amuzant tablou din lume
pictat de-un pictor fără chip și nume

trebuie neapărat să știi cine sînt
ca să știi exact ce cuvânt
vei extrage din mine, ca dintr-o urnă
în clipa cea din urmă, în clipa cea din urmă

Uma

să ne imaginăm umanitatea ca pe un organism.
bine făcut, cu trăsături umane, androgin.
un metru șaptezecișișapte de mușchi, plete
și piele făcându-și încălzirea
de câteva milioane de ani
pentru ceea ce va urma.
un organism care, dacă ar fi să poarte un nume,
i-aș spune Uma. așa, ca Uma Thurman.
un organism ușor febril, plin de coșuri, alunițe,
cicatrici și alte mici imprefecțiuni (el însuși un por
pe coapsa universului)
dar declarat sănătos de ochiul ager al acestuia.
iată, deci, umanitatea – un organism pășind hotărât
peste cadavre, glaciațiuni și aceste mărunte indigestii care sunt
bombele nucleare, către viitor.
Tu ești unul dintre fragmentele de piele
care vor rămâne pe piatra ponce
la următoarea baie.

despre cele nevăzute

ce e omul, dacă nu privire
ce e viața, dacă nu nemărginire
ce sînt norii, dacă nu suport de vise
ce sînt zâmbetele, dacă nu gânduri nezise
ce e frunza, dacă nu râs de copac
ce e piatra, daca nu mai multe cercuri pe lac
ce e cunoașterea, dacă nu o beție
ce e întrebarea, daca nu poezie

când sînt cu tine

când sînt cu tine, sînt copil nevinovat
de tot ceea ce mi s-a întâmplat
și simt că nu e prea târziu
să schimb ceva la cel ce o să fiu

când sînt cu tine’s Făt Frumos
mă lupt cu zmei, conștiincios
îmi fac freza de băiat bun
și stau chiar și la mic-dejun

când sînt cu tine, sînt cel adevărat
fără de mască și fără de păcat;
în rest, sînt o stafie, umbra mea,
sînt abur, palidă himera, praf de stea

poem flămând

acesta este un poem flămând,
se hrănește cu privirile tale și, din când în când,
ajunge dincolo de ele
până la gânduri, pâna la stele

într-o zi, când mă plimbam așteptându-de să nu vii,
ți-am văzut inima într-un magazin de pălării
sub ea creșteau nesfârșite gânduri de bine
cuminți manechine,
la poalele ei
înfloreau idei

să nu uităm, acesta este un poem flămând
ce umple străzile ființei
cu alura lui costelivă
cu balele picurând pe ale privirilor tale colivă

păstrez zâmbetul tău atât de mărunt
într-un buzunar al minții mele
așa cum păstrezi restul pe care ți-l lasă
un om atât de sărac încât nu-i pasă

e tot ce mi-a mai rămas, oricât de flămând aș fi
n-o să mă ating de zâmbetul ăla, promit

2 august

era seară. fluturii roiau în jurul becului
ca spermatozoizii în jurul ovulului,
în tembela lor încercare de a fecunda lumina.
ea era frumoasa. iar eu o dezbrăcam
așa cum despachetezi un cadou în noaptea de crăciun,
atunci când ești singur în jurul bradului.
niciun gest in plus. exact, matematic, chirurgical.
o dezbrăcam cu o eficiență uimitoare,
ca atunci când am plecat în jurul lumii pe bicicleta mea medicală
și am vazut în 19 minute marele zid, route 66,
câteva aurore boreale, machu pichu si zanzibarul.
vă rog, rețineți: nici un atom de-al ei nu se împotrivea.
niciuna dintre fricile ei, care se frecau de mine și miorlăiau
a răsfăț, nu a scos colții la mine.
dezbrăcând-o, mi-am umplut degetele de rășina trunchiului ei
și, o vreme,
m-am rătăcit în încrengătura de senzații și gânduri.
apoi, asemenea unui cadou,
cautand să-i găsesc un loc în viața mea,
am constatat că se potrivea foarte bine
pe etajera brațelor mele.
și acolo a rămas. până dimineața
care încă n-a venit

poem aproape rotund

merele sînt rotunde
farfuriile sînt rotunde
mingile sînt rotunde
banii sînt rotunzi
butonul roșu pe care scrie nu apăsați e rotund
ocolul e rotund
sînii sînt rotunzi
fundurile sînt rotunde
burta din care ne naștem e rotundă
Pământul e rotund
ceasul e rotund
timpul e rotund
planetele sînt rotunde
soarele e rotund
viața însăși e rotundă.
și ne conduce spre punctul din care am plecat.

posibilă explicație

fiecare dintre noi, o aripă
universul – un uriaș organism
care are nevoie de zbaterea
fiecăruia dintre noi
pentru a se putea ridica de la
pământ
(când vom fi suficient de mulți ca să putem mișca universul din loc, atunci să te ții)